-,,Poveşti moralizatoare pentru clasele V-VIII”

R E G U L A D E A U R

Era odată un om care nu era niciodată mulţumit de statura sa. Mereu voia să crească, să crească. Dacă într-o lună crescuse de-o şchioapă, nu i se părea de ajuns. Voia să ajungă şi mai înalt, să atingă culmea perfecţiunii. Se măsura pe sine continuu: ba la uşorul vechi de la intrarea în casă, ba la trunchiul stejarului din faţa casei, care era mereu falnic. Se măsura cu acoperişul de tablă care se sumeţea spre boltă. Sau cu stâlpul de telegraf de pe stradă. Ajunsese să se măsoare cu norii care treceau grăbiţi sau greoi pe boltă. Voia să ajungă la înălţimea acelor zgârie-nori din oraşul său. Deşi prietenul nostru ajunsese destul de înalt, voia să crească în acelaşi timp pe dinăuntru. Câţi stânjeni avea ca înălţime, tot atâţia trebuia să fie şi ca adâncime a minţii şi a spiritului.

Pentru aceasta îşi cultiva sufletul, voia să fie cât mai frumos, mai sănătos şi mai tânăr pe dinăuntru. Numai că această dorinţă a sa, îi crea un neajuns: nu putea vedea cu ochiul liber cât crescuse zilnic. Căci şi spiritul omului trebuie, în aceeaşi măsură cultivat, îngrijit cu atenţie, semănat cu seminţe bune, astfel ca să nu devină părăsit, ca o pârloagă.

Seminţele cele mai bune care hrănesc spiritul şi-l menţin treaz sunt cuvintele sfinte, sunt pilda bună, sunt virtuţile care trebuie exersate atent şi cu îndelungă răbdare: tăria şi evlavia, frica de Dumnezeu. Cunoaşterea, înţelepciunea sunt alte seminţe de har stropite zilnic cu razele Duhului Sfânt, seminţe care trebuie să răsară şi să crească din pământul proaspăt al inimii omeneşti.

Exemplul rău însă, este ca o buruiană otrăvitoare care înăbuşă celelalte culturi. La fel ura, invidia, gelozia, mânia, răutatea sunt ca seminţele de cucută şi mătrăgună din care se extrag otrăvurile.

Omul învăţase toate acestea la Şcoala Iubirii şi a Sfinţeniei deschisă în oraşul natal, o şcoală specială frecventată de creştini care se unesc în rugă, în pietate, în fapte bune.

Astfel că el, la o anumită vârstă, se putea bucura de o oarecare statură spirituală. Era sănătos şi fericit pentru că îi putea învăţa şi pe copiii săi cum să crească la o asemenea înălţime.

Cu toate că îi întrecea pe mulţi în înălţime, omul nu se fălea cu statura sa impunătoare, dimpotrivă, era smerit şi căuta să-şi ascundă virtuţile, din modestie, ca pe nişte flori înmiresmate ale sufletului. Dar cum să înăbuşi miresmele?

Tot atunci trăia în acel ţinut un alt om, mic de înălţime, aproape pitic, rotofei şi cu picioare subţiri, caraghioase. Avea un cusur acest om micuţ: îi invidia pe cei de înălţime obişnuită iar cei mai mari duşmani ai săi erau oamenii de statură atletică. I se părea că vor ajunge lesne la cer, pentru că sunt mai aproape de boltă.

Degeaba încercau să-l convingă rudele (de asemenea pitice), că nu înălţimea contează, ci profunzimea e adevărata măsură a omului. Şi că şi el putea deveni, dacă îşi va cultiva bine sufletul cu florile alese ale iubirii, cu seminţele bunătăţii şi ale milei, un om adevărat capabil să ajungă pe culmi, la fel cu ceilalţi oameni care îşi luaseră ca ţel, să ajungă pe înălţimile perfecţiunii.

Piticul Spirache avea însă un mers semeţ, ţanţoş, săltat şi o privire trufaşă.

El era născocitor de meserie. Născocea verzi şi uscate despre cei înalţi. Ba că sunt proşti, ba că merg cu capul în nori, ba că latră la lună, ba că sunt slăbănogi la minte, nevolnici, şi câte altele.

Şi uite-aşa, cusurgiu cum era, ajunsese să nu mai aibă nici un prieten. Nimeni nu îi era pe plac pentru că nici el nu iubea pe nimeni. Devenise cu timpul şi mai ursuz, mai morocănos, veşnic pus pe harţă, dispreţuitor şi din această pricină, se urâţise la chip, se gârbovise şi mai mult şi arăta ca o mogâldeaţă cenuşie îmbrăcată în straie la fel de urâte ca şi sufletul său. Şi cu cât scădea zi de zi, cu atât voia să pară mai mare în ochii celorlalţi.

Ei bine, piticul acesta cu inimă învârtoşată, într-o zi, pe când pândea un copil ca să-l sperie cu înfăţişarea întunecată, căzu într-un râu adânc, ale cărui ape limpezi şi reci îl trăgeau în adâncuri.

Degeaba ţipa şi dădea din mâini disperat, bolborosind cuvinte cu gura plină de apă, nimeni nu-i venea în ajutor să-i întindă o prăjină să se agaţe, căci tot oraşul se săturase de răutatea şi de născocirile sale.

-Ajutaţi-mă, oameni buni, striga el printre înghiţiturile de apă. Salvaţi-mă de la înec şi vă voi fi credincios toată viaţa… Vă rog, fiţi milostivi cu mine, păcătosul.

El îi numea acum „buni” pe cei pe care, până mai ieri îi numise proşti şi zevzeci.

La auzul acestor cuvinte de căinţă şi durere din partea piticului născocitor, Teodor, cel înalt de statură, care tocmai trecea pe acolo, se aruncă în vâltoarea râului şi-l trase afară de chică, murat ca vai de lume.

Piticul Spirache Ghemotoc, îndată ce se văzu pe mal, uită să-i mulţumească măcar, salvatorului său şi nu mai vru să-şi ţină făgăduiala făcută pe când se afla la ananghie. Din contră, începu imediat să-l suduie pe binefăcător cu cele mai amarnice insulte, că nu se aruncase în apă mai repede şi din cauza lui se udase pe haine. Născoci că el îl salvase de la înec pe Teodor şi că îi dăduse acestuia o pungă de galbeni în dar…

Dar Teodor îl luă cu blândeţe şi răbdare, îl duse în propria casă şi-i dădu găzduire, îl încălzi la foc, îi dădu haine, hrană caldă şi chiar atenţii ca să-i îmblânzească inima şi să-i câştige sufletul.

După cină, îi spuse:

-Prietene, îţi dau în dar o regulă de aur pe care eu am primit-o în dar dintr-o Carte Sfântă: „Cu măsura cu care măsori, cu aceea ţi se va măsura în viaţă”, cu alte cuvinte: să nu faci niciodată ceea ce nu ai dori să ţi se facă.

Dacă o vei respecta, ai să vezi cât vei creşte în înălţime şi perfecţiune, până la desăvârşire. Şi lumea nu te va mai privi de sus, ci de la acelaşi nivel, considerându-te la fel ca şi ea. Pentru că în viaţă, omul dă adevărata dimensiune a înălţimii sale.

***

CONSTRUCTOR DE SUFLETE

Fiecărui om îi place să construiască ceva. Încă de mici li se dezvoltă acest simţ al construcţiei, al clădirii unui univers propriu, pe care să-l lase în urmă.

Unii construiesc case, poduri, biserici, proiectează tuneluri, autostrăzi, spitale, universităţi, alte edificii.

E frumos să treci prin oraş şi, ca arhitect sau constructor, să-ţi admiri propria operă. Uneori nici nu-ţi vine să crezi că din mintea ta, din mâinile tale, au ieşit asemenea minuni arhitectonice: zvelte, suple, majestuoase, în diverse stiluri, care mai de care mai frumoase.

În povestea noastră însă, este vorba despre altfel de constructori şi arhitecţi. De constructori de suflete. Edificarea unui suflet e infinit mai dificilă decât a oricărei construcţii. Pentru că ea durează toată viaţa, nu se termină niciodată şi e foarte greu de văzut cu ochiul liber. Îţi trebuie chiar un ochi special să observi, cât s-a înălţat un om sufleteşte! Iar materialele de construcţie, vai! Trebuie foarte bine alese, îmbinate şi aşezate pe o temelie solidă.

Se ştie de altfel că, orice construcţie începe cu temelia. Dacă aceasta nu e trainică, nici edificiul nu va dura prea mult, ci se va nărui la prima furtună.

Constructorii de suflete trebuie să fie ei înşişi nişte persoane foarte puternice, brave, curajoase, cu o inimă mare şi sinceră. Ei trebuie să fie nişte modele perfecte şi trebuie să aibă o putere de muncă şi un spirit de jertfă foarte mari.

Mitul constructorului implică de asemenea jertfa de sine. Constructorul nu trebuie să-şi precupeţească timpul şi energia, forţa, iubirea sa nemărginită. Nu trebuie să spună niciodată: n-am timp, n-am bani, n-am putere. Fie că e noapte sau zi, iarnă sau vară, vânt, chiciură, zăpadă, furtună, el trebuie să se facă pe sine însuşi pod, punte, cărămidă, temelie la edificiul său propriu şi la cel al aproapelui, să pună umărul la nevoie, să-l sprijine, să se facă pe sine acoperiş pentru cel slab şi mic, turn de scăpare, zid de plângere, scaun de mărturisire.

Un constructor de suflete trebuie să întruchipeze toate virtuţile: să aibă plămada de suflet, atât de diafană, atât de fragilă.

Privindu-şi cu luare aminte opera, el va şti să-i vadă toate denivelările, asperităţile, colţurile şi va şlefui îndelung diamantul curat, până la perfecţiune, până ce semenul său îşi va oglindi faţa în el şi se va recunoaşte.

O perlă se găseşte atât de rar, printre puzderiile de cochilii pe care trebuie să le deschizi cu grijă infinită, să nu le sfărâmi.

Mărgăritarul, o dată găsit, va fi pus în valoare cât mai bine, în lumina cea mai bună, în poziţia cea mai aleasă.

Printre atâtea mărgăritare, acesta va fi fără seamăn pentru că a fost alcătuit cu migală.

Un modelor de suflete poate avea o sumedenie de astfel de copii spirituali. O cărămidă foarte utilă la edificiul sufletesc este cuvântul bun, ziditor, înălţător, trainic, cuvântul duhovnicesc.

Am întâlnit în viaţă o mulţime de constructori de asemenea fel. Îmi amintesc ce spuneau când se întâlniseră să vadă ce-a construit fiecare.

-Eu am înălţat o catedrală de cuvinte, a spus unul.

-Eu însă, am ridicat o mănăstire de sunete…adăugă altul.

-Un palat de culori curcubeie am construit, într-o vară, adăugă un al treilea.

-O colibă de flori de omăt am clădit cu mâinile mele, a spus un sfios.

-Eu am proiectat o Ţară a Soarelui Veşnic.

-Iar eu un oraş lumină.

-Eu am săpat o fântână de doruri şi am descoperit cu o nuieluşă de-alun, un izvor de candoare…

-Un fluviu de pace am smuls din zăgazuri, să se reverse în punctele cardinale, mai spuse un om.

-Un hamac din petale de lacrimi i-am făcut iubitei mele…

-Eu am scormonit cu mâinile mele, o boltă de stele…

-Dintr-o vale de lacrimi eu am făcut un meleag de surâsuri, spuse cel tânăr.

-Eu am clădit viitorul în minte din mii de gesturi de bunătate.

-Am construit un imperiu de vise frumoase.

-Am pictat un vitraliu din cioburi de vise.

-Eu am ridicat o cruce de rugi unui om necunoscut ce căzuse pe cale, spuse cel mai bătrân dintre meşteri…

-Mi-am înălţat inima într-un cântec de slavă, adăugă un voinic.

-Eu am aruncat un curcubeu de îmbrăţişări peste lume…

-Iar eu am mers în genunchi, cu ochii plecaţi pe pământul stropit cu sudoarea şi sângele Domnului, încheie adunarea un bătrân gârbovit cu o barbă venerabilă…

Discuţia aceasta stranie avusese loc într-o capelă în care sfinţii, cu ochii măriţi, se minunau de şuvoiul cuvintelor.

Cuprinsă se o fericire fără pricină, am închis ochii, murmurele constructorilor deveniseră şoaptele sfinţilor stând drepţi pe un iconostas auriu, iar eu însămi devenisem, privind prin ochii creaţiei lor, aparent neînsemnate, un arhitect, un constructor, un meşter zidar, punând la temelie sufletul meu drept cărămidă.

Galaţi, 15 octombrie 2008 Cezarina Adamescu


%d bloggers like this: