Există simfonii ale puterii,

Există şi puterea slăbiciunii,

Suntem sortiţi, din moarte, învierii –

Suntem meniţi, din rele, să fim bunii –

.

Există şi  galactice dezastre,

Există ce ni-e frică să mai fie -

Dar mai presus de infinite astre,

Noi suntem vieţi, din Inima Ta, vie –

.

Există groază, şi există frică,

 Există-n jur atâtea boli, şi moarte –

Dar fericit e cel ce nu abdică

De-a fi în Tine -  şi Întreg, şi Parte –

>>>>>>>>>>>>>>

În lunile acestea cred că am fost cam rea, dar voi fi mai cuminte, pentru ca eu îţi scriu din luna mai, aşa că încă nu s-a terminat anul, dar aş vrea ca azi sau mâine, să găsesc acasă un telefon mobil, Samsung SGH-E530, roz, cu camera photo şi video. Vreau cu memorie 70 megabaiţi. El costă cam 12 milioane (cam 1500 de pâini ) şi se găseste în MERCUR.

Ar însemna mult pentru mine, dacă mi-l vei aduce mai devreme, şi promit că voi fi cuminte.

Te rog tare, tare mult să mi-l aduci cât mai devreme posibil!

Multumesc mult de tot!

Oana-Marina

Să ştii că nu trebuie să mi-l aduci chiar azi, dar până la sfârşitul săptămânii ai putea? Te rog!

L-aş vrea tare mult… adică mobilul.

Dacă eşti de acord, semneaza aici: Te rog sincer şi… şi azi nu prea am fost cuminte.

 °°°°°°°°

Scrisoarea lui Moş Crăciun către Marina

Draga mea Marina, darurile mele

Vin numai odată: de Crăciun,

Şi plătesc părinţii cu ce au mai bun

Preţul lor la îngeri, să n-ai zile grele

>>>>>>>>>>>>>

Mai vine Moş Crăciun, sau nu mai vine,
E-o întrebare pentru cât eşti de bogat,
Nu pentru cât pe lume-ai făcut bine,
Şi nici, cuminte, câte ai răbdat.

Sunt sate unde Moşul nu mai vine,
Periferii în care e uitat,
Desculţi la care n-a adus botine,
Copii pe care nu i-a sărutat.

Şi câte nu-s anapoda pe lume,
Ce daruri aşteptăm, şi nu-s de noi,
Ce Moşi Crăciuni scriu opere postume
Din ce-am primi, de nu am fi fost goi.

>>>>>>>>>>>>>>

Estimp, Puiu se joacă. Îi place parchetul strălucind de ceară, şi mirosind a petroxin. Deschide uşiţa cenuşarului de la sobă. Înăuntru, lăcaşul cenuşii  căzute  din cămăruţa lemnele arse, este trei sferturi plin. Puiu se bucură. “Ce de grăunţe pentru păsărele!” Gângureşte, pe limba lui, Puiu. Ia cenuşa în mâini, şi începe să o împrăştie pe parchetul cerat. “Veniţi, păsărelelor!Pe aici!  Şi pe aici! Şi pe aici! Ce de  mâncare veţi avea, când veţi veni la fereastră!”. Puiu întinde cenuşa peste tot. Acum, decorul s-a schimbat.>>>>>>>>>>>>>

Nu pot să fac nimic să-ntinereşti…

Să-ţi fiu copil de minus zece veri…

În tine să fiu   ziua  cea de ieri,

Să îţi  servesc copilării, din ceşti…

. 

Să fii copil, şi eu să-ţi fiu copil…

Atâta doar, să te privesc din cer…

Atâta doar, iubindu-te, să –ţi cer

Să nu îţi scuturi  floarea de april –

. 

Să stai, la fotograf, pe-un aşternut,

În straie ţărăneşti, şi cu broboadă,

Să ţii în mâini păpuşa, să nu-ţi cadă…

Prin ochii ei de fragi, să te sărut …

>>>>>>>>>>>>>

Mi-ai fost mai întâi numai mamă –

În braţele ei te-am cuprins –

Cu zâmbetul ei fără seamă

Şi sânii-i cu lapte, m-ai nins –

 .

Mi-ai fost gângurit de cuvinte –

Cu inima mamei, izvor –

Din susurul lui de părinte,

În mine, săpându-şi ulcior –

 .

Suit-au cuvintele-acele

Pe cerul pe care, frumoşi,

Pe ziuă, părinţii-erau stele,

Şi noaptea, poveşti, de la moşi –

>>>>>>>>>>>>

Într-o vreme, au avut o gospodărie bogată într-una din plasele Timişoarei. La Jamu Mare.

Creşteau pe lângă casă porci, şi vaci. Laptele, ca şi belşugul vieţii, era atât de abundent, încât, săturând şi gurile flămânde ale celor care veneau la poartă, şi cereau, surplusul era dat la porci.

Dar cea mai frumoasă amintire a bunicului, din acea vreme, era legată de un câine. O căţeluşă. Albă, cu pete negre. Lungă, şi cu picioare puternice, şi scurte  Se pripăşise într-o bună zi în ograda lor.

Bunicul, văzând-o, a strigat: Lola! Şi căţeluşa şi-a ridicat capul, şi a privit fix în ochii stăpânului. Lola i-a rămas numele.

Înţelegea totul ca un om. Era suficient ca unul din stăpâni să-şi facă apariţia în curte, că Lola venea într-un suflet, îşi ridica capul, şi îl privea în ochi, pentru a-i ghici dorinţele.

Ferească Dumnezeu să dea un străin să intre în curtea lor! Lola l-ar fi sfâşiat pe loc. Era neagră în cerul gurii de rea cu cei veniţi cu intenţii necurate. Porcii, chiar, şi vitele, îi ştiau de frică. Şi nu odată avuseseră de-a face cu colţii ei, când se încăierau, sau dădeau să strice câte ceva prin ogradă.

Într-o bună zi, bunicul a plecat spre bancă, cu servieta lui de piele maronie, cu două închizători cu cheie, doldora de bani, să îi predea la casierie. Deschizând poarta, Lola i s-a încurcat printre picioare, şi a ieşit şi ea. Bunicul s-a bucurat că nu este singur. Lola! Vino, Lola, cu mine! Şi căţeluşa l-a privit în ochi, şi a lătrat bucuroasă de încuviinţare, urmându-l, cu codiţa ridicată ca un steag.>>>>>>>>>>>>

El avea părul bălai, şi bunica nu îl scăpa o clipă din ochi, de drag ce îi era.

Uneori, copilul ieşea afară după ploaie, şi mirosea pământul.

Şi pământul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea să-l mănânce. Atunci, copilul lua în mână câte o bucăţică reavănă de pământ,  şi gustul lui avea toate gusturile pământurilor de pe pământ.

Alteori, copilul se apropia, după ploaie, de gardul de lemn putred, din curte. Şi lemnul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea să îl mănânce. Atunci copilul rupea o aşchie de lemn din gard, şi gustul ei avea gusturile tuturor pădurilor de pe pământ.

Alteori, când bunica întindea cearceafurile pe sârmă, copilul se apropia pe furiş de ele, şi le mirosea. Şi cearceafurile miroseau atât de frumos, încât copilului îi venea să le mănânce. Dar cum nu era nici bine, nici frumos, să le mănânci, le storcea în cerul gurii câte o picătură, şi gustul ei avea  gusturile tuturor ploilor de pe pământ.

Copilul avea mulţi tovarăşi de joacă: lilieci cu flori mov, o bancă, un cireş înalt, o scară de intrare de ciment, o minge albastră cu buline albe, un căţeluş de pluş, o trotinetă cu spiţe. Dar nu avea voie să iasă afară din curte, ca să nu audă cuvinte urâte, şi să le înveţe, şi el..

Atunci privea pe fereastră, sau printre ulucii gardului, curtea de pământ a şcolii de vis-à-vis, în care jucau fotbal, pe rupte, alţi copii. Jucau cu atâta patimă, încât, atunci cînd unul dintre ei greşea, sau nu îi ieşea jocul aşa cum voia,  începea  să înjure. Copilul asculta, dar nu înjura.>>>>>>>>>>>>

E ziua României. Să mai plantăm un pom.

Să ne rugăm să plouă. Să ningă. Să mai crească

Eroi, profesori, mentori, din spiţa românească.

Să facem, de nu totul, doar Raiul, pentru om.

. 

E ziua României. Să mulţumim acelor

Ce ne-au adus-o-n suflet. Azi, simpli pensionari.

Sau tainice  morminte. Să mulţumim şi celor

Ce vor veni – să-i fie luceferi, şi stejari.

 .

E ziua României. Să-i fim, în inimi, Cozie,

Tismana, Voroneţul, Ceahlău, sau Sihăstrie –

Să îi plivim, din suflet, neghină, ştir şi bozie,

Şi să-i slăvim eroii şi sfinţii vii, din glie -

>>>>>>>>>>>>>

Au fost, demult, tare demult, în Japonia, doi bătrâni săraci. Dar cea mai mare sărăcie era că nu aveau copii  -  şi se simţeau precum pomul uscat şi fără rod, bun de aruncat în foc.

Într-o zi, bătrânul, dus cu treburi prin pădure, ca de obicei ( căci era lemnar, de cei care scobesc şi crestează lemnul cu tare frumos meşteşug, de veacuri învăţat şi transmis din tată-n fiu  -  dar el, cărui fiu să-i transmită meşteşugul?)  -  adormi la poala unui pin, doborât de gânduri şi de vechea-i amărăciune.

Şi visă. În vis se făcea că apar, de după copaci, zâne frumoase şi bune, plutind în aer ca fluturii. Şi se prindeau de mâini, şi-ncepură o horă în jurul pinului, la rădăcina căruia dormea bătrânul. Şi râdeau zânele, şi râdeau…Şi din lumina râsului zânelor, se năştea o pată gălbuie, care plutea în văzduh, ca o frunză desprinsă de ram. Şi o zână, mai frumoasă şi sprinţară ca toate, prinse pata cea galbenă, din văzduhul răvăşit de dans -  şi o puse lângă bătrân.

Ajuns cu visul aici, bătrânul se trezi. Care nu-i fu mirarea, când zări, lângă el, pata galbenă pe care o visase. Şi nu era pată, ci era un copil, un băieţel, cu faţa rotundă ca luna şi frumos ca soarele, şi care râdea, râdea  -  precum zânele din vis.

Se uită bătrânul în stânga, se uită în dreapta  -  se uită în toate părţile şi prin toate tufişurile, pe după toţi copacii  -  nimeni şi nimic. Se cam fâstâcise. Ce să facă  -  să ia copilul? Dar dacă îl apucă de umăr cineva şi i-l cere înapoi  -   zână sau ce-o fi?

Şi copilul tot râdea. După vreun ceas, bătrânul se hotărî: fie ce-o fi, îl duce acasă, şi cui o întreba de copil  -  o vedea el ce i-o zice şi ce-o mai face. Deocamdată, n-o să lase copilul, peste noapte, în pădure…

Ajuns el acasă cu copilul care râdea într-una  -  mult se mai bucură şi bătrâna, nevastă-sa, numai la vederea pruncului râzăreţ. Îi povesti, tot, femeii.>>>>>>>>>>>>

Eram prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi când începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Să nu-mi fie frică să stau singur pe câmp la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând via noastră.

La circa cincizeci de metri distanţă de lotul nostru de viţă, avea şi tata mare (tatăl mamei) un hectar, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că îl păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani împotriva celor ce ar fi dorit să se înfrupte din strugurii copţi?

Înainte de a ne instala ca paznici ai lotului cu viţă de vie, mai întâi tata scotea uşa de la beci, încărca cu paie o saltea din pânză din fuior de cânepă ţesută de mama irna la război, lua câţiva chirpici din tizic[1] şi îi încărca în căruţă, apoi bota cu apă, o putină pentru a avea şi apă pentru baia săptămânală, pirostriile pentru găleata mare din aramă, un calup de săpun de casă, lemne din salcâm pentru construcţia propriu zisă a colibei, carton asfaltat şi alte obiecte de strictă necesitate pe termen mai lung.

Când ajungeam noi la vie pe la începutul lui august, de obicei abia începeau să se pârguiască boabele de struguri ale soiurilor timpurii. Incepeam paza aşa de timpurim mai ales să alung graurii care ciuguleau boabele date în pârgă.

>>>>>>>>>>>>

Zburdam copii ferice prin luna lui Cuptor,

Strunind până şi timpul în frâie de mătase.

Un colţ de cer, magnific în rubiniu pictase

Doar pentru noi Slăvitul-AtotulCreator.

.

Amurgul înfăşase al zilei Astru-n scutec

Şi-l luase Maica-Noapte în braţe, să îl culce.

Fără a ţine seamă de timpul ce se duce,

Greieri în fracuri negre se măiestreau în cântec.

.

Uimiţi priveam cum cerul stea după stea-şi anină

Clădind deasupra noastră dumnezeiesc décor!

Duh Sfânt ne trimisese AtotulCreator,

Prin aer se plimba parfumul de “Regină”.

>>>>>>>>>>>>>

Din veacuri ce-s uitate în dungă de vecie,

Din cele amintite din câte vremea ştie,

Din borne ce străbunii le pus-au la hotare,

În candele de stele, pe-a vieţii lor cărare,

Ni-i scrisă veşnicia în file-ngălbenite,

Să ştim a da crezare la vremile slăvite.

.

Când din topite timpuri, rămase amintire,

La cele începute făcutu-s-a zidire,

În urcătoarea vreme, pe coaste de Carpaţi,

Noi început-am lumea, cu bravii noşti bărbaţi.

>>>>>>>>>>>>>>>

La casa cu balconul către soare

Ce-o străjuiau doi duzi mari şi bătrâni,

Mă poartă gândul fără încetare

Să mai străbat grădina cu mulţi pruni.

Parcă mă văd cum alergam desculţă

Prin iarba-nrourată ce-mi răcorea piciorul!

Eram pe-atunci decât o copiliţă

Ce nu ştia ce-i grija şi ce-i dorul.

În cămăşuţa de bumbac ‘nălbit

Ce mi-o strângeam pe lângă trupul crud,

Mă aşezam pe-un bulgăr înverzit,

Grădina fremătând să o aud.

Alăturea de mine cânta mama

C-un glas ce-n veci n-am să i-l pot uita,

Iar printre prunii ce-şi legănau poama,

O altă filă-a vieţii se scurgea.

>>>>>>>>>>>>>

De când e lumea, se ştie că Sărbătoarea Crăciunului, aduce cu sine, inevitabil, sumedenie de daruri, fie aşezate sub pomul de iarnă, fie în ghetuţe, fie direct în braţele copiilor care se bucură nespus şi abia aşteaptă acest prilej de bucurie sublimă. Ca să nu se dezică de acest încântător obicei, un grup de scriitoare, foarte generoase, au coordonat un proiect care s-a finalizat prin editarea acestei frumoase cărticele numită sugestiv, “Cărticica mea  de Crăciun”, adică a fiecăruia dintre noi, apărută la Editura Maria Cristina în noiembrie 2011.  Aceste inimoase scriitoare învîluite în mantii virtuale de Crăciuniţe, sunt: Mariana Dobrin, din partea site-ului Negru pe Alb, Valeria Tamaş şi Patricia Lidia, din partea Editurii Maria Cristina şi Liliana-Corina Glogojeanu-Boia, ca redactor corector. Însă lista nu ar fi completă, fără talentata pictoriţă după a cărei icoană pe sticlă, Mirona Tărţan a întocmit coperta, foarte atractivă şi veselă, ca de asemenea şi ilustraţiile alb-negru şi color, după icoane pe sticlă, existente în conţinutul cărţii.

            Câteva “Gânduri înainte de citire” – prefaţează volumul, alcătuind un tablou hibernal de vis, numai bun pentru invitaţia de a intra în poveste.

            Fără ninsoare, fără aroma îmbietoare de cozonaci proaspeţi, fără focul din vatră, credeţi că ar mai exista sărbătoare? Clipe imaculate! – scrie Elisabeta Petcu. Parcă intrăm şi noi în febra pregătirilor. Să privim puţin pe geam ce se întâmplă acolo, în Cărticica mea de Crăciun!

            Scrisorile trimise de copii acelui enigmatic Moş, care vine cu sania trasă de reni tocmai din Laponia, sunt subiecte amuzante de poezie ori de poveste. De asemenea, fermecătoarele lor năzbâtii care sunt “mărturisite” în faţa Moşului, sub bradul feeric luminat, constituie alte şi alte poveşti frumoase, poveşti adevărate din care copiii pot trage învăţăminte. >>>>>>>>>>>>>>

>>>>>>>>>>>>>>

cuprind cu o aripă

chitara de flăcări 

stinsă în cântecul mierlei

cu cealaltă deschid cerul

să urce în zborul clapelor

plânsul ciocârliei

vioara limpezeşte notele

pe malul râului din strune

solfegiul păsărilor fără grai

îngerii veghează

tăcerea

pe un do diez

uitat de flaut

>>>>>>>>>>>

Constructorul

Iau cinci cuburi de carton

Vopsea-n apă  am să torn

Si cu pensula măiastră

Desenez chiar casa noastră.

N-are uşă nici pereţi ?

Venţi  fete şi băieţi!

Şcoli, teatre, o primărie

Să ridicăm din mistrie!

-Treaba-i gata!de pe coamă,

Cântă un cocoş de… tablă.

 .

Bucătarul

-Tare-mi place tocăniţa!

Nu-mi tace defel guriţa

Si-n bucătăria goală

Sunt ca polonicu-n  oală.

Nimeni nu-i mai priceput

Pe pâine să-ntindă unt

Nici să fiarbă ouă-n coajă

Pe nisiu-ncins, pe plajă.

Of, ce fum, Doamne, ce scrum!

Pompierii-s toţi în drum

Si în forfota generală…

Eu stau cu burtica goală.

>>>>>>>>>>>>>>

alerg prin trestii-chestii

în mână cu harta

S.U.A.

(Scătrilor Urcate Alaltăieri)

am sărit din avion cu paraşuta

plecată în Rusia

ceasul ei sună tot timpul

ocupat

am invitat-o la saltul

de pe muntele de haine

când am împlinit 13 ierni

în toiul verii

n-a răspuns   

>>>>>>>>>>>>>

Destine”, Râmnicu Vâlcea, 2011. Cuvânt înainte: George Filip; Postfaţă: Cristina Ştefan.

Cum altfel decât măiastră ar putea fi numită pasărea care a ales să-şi clădească sub streaşină de suflet, cuibul râvnit pentru viitorii puişori? Puişori de cuvinte, fără doar şi poate.

Proteguită de distinsul poet din Canada George Filip, sub aripa căruia a ciocnit coaja oului şi a ieşit teafără în căutarea luminii, tânăra speranţă Ana Maria Gîbu, a dat de multe ori proba unui talent precoce în aproape toate domeniile artei, şi a unei râvne de invidiat în asumarea destinului literar, încă din zorii existenţei sale. Eu nu ştiu dacă această copilă s-a jucat cu păpuşile ori cu ursuleţii de pluş. Dar ştiu sigur că, de la şapte ani, jucăria ei preferată a fost cutiuţa fermecată plină de cuvinte color, pe care ea, cu o baghetă fermecată, le-a supus şi le-a făcut ascultătoare. Apoi le-a potrivit în consonanţă cu sufletul ei curat, până a ajuns să modeleze singură, o lume care a uimit lumea scriitorilor. Este cea mai de seamă jucărie. Jocul ei de-a cuvintele şi de-a notele muzicale, a fascinat lumea culturală, nu numai în oraşul ei, Dorohoi, dar şi în alte lăcaşuri din ţară şi din lume. Dar să începem cu începutul.

Mai întâi a fost grădina. Grădina sufletească pe care şi-a propus să o cerceteze, aşa cum Alice şi-a început aventura într-o grădină care a devenit pentru toţi copiii, Ţara Minunilor.  Să tot fi avut vreo 11 ani. Aşa cum încep toate poveştile, „A fost odată o grădină”. Ea s-a pitit, cu toate minunile sale,  între coperţile unei cărţi minunate. Se numea chiar: „Grădina mea”. Proprietara, cine alta decât micuţa floare care creştea nestingherită în ea, desfăcându-şi petalele, aidoma gingaşei flori a Micului Prinţ de care acesta se simţea răspunzător.  În grădina fermecată a Anei-Maria Gîbu şi-au găsit locul potrivit toate soiurile de  flori şi vieţuitoare minuscule, lujeri subţirei prefăcuţi de micuţa zână în seminţe chihlimbarii de cuvânt. An de an au fost crescute cu drag şi stropite în  roua sufletească până au devenit, sub oblăduirea soarelui darnic, flori neasemuite. >>>>>>>>>>

Azorel era un catelus cuminte. Era prietenul copilariei mele.

Tata il primise de la pretenul lui Leca,  mai bine zis il cumparase, fiindca prin partile noastre se zicea ca atunci cand primesti vreo vietate pe langa casa, e bine sa platesti un pret oarecare ca sa ai noroc sa traiasca!

Eu eram cam de 8 ani, cand tata m-a luat si pe mine sa mergem sa alegem catelul

fiindca prietenul tatei avea mai multi catei. Tin minte ca mama il avertizase pe sotul ei, sa nu faca vreo prostie si sa dea cine stie ce pret mare pe javra aceea de catel!

   Putin se imbufna tata, dar se insenina privindu-ma pe mine cat de fericit ma simteam sa am si eu un catel. Abia asteptam sa pornim odata, sa nu cumva sa se razgandeasca si sa nu-mi aduca noul meu prieten. Cu multe zile inainte deja ma tot gandeam ce nume sa-i gasesc? Dintre toate cele de viteji si uriesi, tinand cont si de sfatul mamei, i-am ales un nume mai pamantean, mai simplu, Azorel!

    Deci, ajung eu si tata la casa omului, striga el pe prietenul sau, iar acesta cu mare graba ne pofti in ocol*

    Acolo, minunea minunilor, o multime de catei se alergau in toate directiile; tavalindu-se, muscandu-se de urechi, de piciare, de cozi, fiind ei mai ales de toate culorile. Care o fi Azorel ma intrebam eu, incercand sa-mi aleg pe cel mai frumos si mai vioi! >>>>>>>>>>>

Prunul

Ce magiun pe pâinea întreagă

Aş întinde ca pe targă!

Stii, din  vinetele fructe

Viespile ştiu să se înfrupte

Si bondarii câte doi

Cară pruna la butoi.

In borcane abia spălate

Fructele sunt aşezate

Că de atâta  osteneală

Mult mai lungă ca o vară

Acum, toamna, au căzut

Cu  obrazul lung în lut.

Bătut tot, pomu-i tot domn,

Vrea să ajungă… un creion.

>>>>>>>>>>>

Merele au fost culese de dimineaţă, iar acum îşi aşteptau drumul către beciul casei. Câteva dintre ele au ajuns la bucătărie.
Estera, sau Steluţa, cum o alintau toţi, îşi privea mama cu admiraţie. Se uita  la mâinile acesteia cum trebăluiau prin bucătărie, ba spălând vase, ba punându-le la loc, ba lustruind mânerele de la mobilă, ba stând cu ele în şold uitându-se, un pic abătută, pe geamul ce dădea spre terenul de joacă din spatele blocului…
După câteva momente, Steluţa observă mâinile mamei curăţind mere pentru prăjitura favorită a tatălui ei. Degetele albe apucau mărul roşu, îl cuprindeau strâns, apoi cu cealaltă mână, folosind un cuţit special, îndepărtau coaja roşie ce se rotea ca o spirală…,,Mâinile mamei!!!…Ce minune sunt!” şopti ea.  Se hotărî să o întrebe cum reuşeşte să le facă pe toate aşa de bine:
- Mamă, de unde ştii tu să faci atâtea lucruri cu mâinile?
Mama fu surprinsă de întrebare. Stătu puţin pe gânduri, apoi începu să povestească: ,,Când Dumnezeu a făcut omul, a stat mai mult timp atunci când i-a modelat mâinile. I-a făcut cele cinci degete de mărimi diferite ca să poată apuca orice obiect; i-a făcut o palmă în care să poată aduna boabe, sau apă din izvor sau petale de flori…A îmbrăcat palma cu piele catifelată ca să poată mângăia, să poată şterge lacrimi. I-a dat mâinii adieri de primăvară pentru a răcori fruntea arzândă a unui copil bolnav şi pentru a alina dureri ce zvâcnesc sub tâmple…Şi i-a dat căldură pentru a întâmpina palma celuilalt…Şi i-a dat o mână stângă şi o mână dreaptă pentru a-l îmbrăţişa pe cel ce îl iubeşte…” >>>>>>>>>>

Era tare şotios acest băieţel. Nici părul pe cap nu stătea cum trebuie; era întors în toate direcţiile. Faţa dolofănică era plină de toţi pistruii lumii, ceea ce dădea un plus glumelor şi tuturor şotiilor ce le făcea.

În ziua pe care o aştepta de ceva vreme, ştia că va primi multe cadouri. Când era mai mititel, nu era pretenţios. Orice cadou îl mulţumea. Surprizele din cutiile frumos ambalate erau pentru el o mare curiozitate şi o nespusă bucurie. Mai erau două săptămâni până atunci şi mereu o întreba pe mama lui cât mai este, câte zile să mai numere. Tare mai era nerăbdător!…

O întâlnea deseori pe bunica şi, vorbind cu ea, îi spunea că şi-ar dori o maşină cu telecomandă, sau un DVD cu multe jocuri, sau o minge de fotbal, sau o bicicletă, sau un laptop doar al lui…Of! Multe îşi mai dorea Dumitrel! Bunica se uita la el şi ofta gândindu-se că nepoţelul ei se bucură doar de daruri şi că devenise din ce în ce mai pretenţios, mai materialist. O umbră de tristeţe se aşternu pe chipul bunicii, apoi, privind spre Cer, mumură câteva cuvinte şi lăsă să cadă o lacrimă.

           Îl luă pe Dumitrel de mână şi se duse în grădina plină de roadele toamnei: porumb, cartofi, sfeclă, mere, pere. >>>>>>>>>>>>>>>>