►Adrian Botez:,,Cei doi cavaleri şi poetul”

Cel mai greu lucru, pe lumea asta, e să întâlneşti un cavaler cu alt cavaler. Şi să-i mai pui şi să dialogheze. Un cavaler cu plete blonde revărsate, a plecat, singur, călare, într-o bună dimineaţă, dintr-un vechi castel, pe un drum sumbru, printre doi munţi înalţi, până la cer ( sau pe-aproape…). Şi a mers, şi a mers, atât de mult a mers, încât s-a obişnuit să meargă singur. Adică, fără tovărăşie că pe picioarele lui mergea, deja, de mic copil. De ce plecase? Probabil, după vreo domniţă, s-o elibereze de cine ştie cine. Dar, atât de mult umblând, uitase de ce se pornise să umble.

Ajuns într-o câmpie largă, largă nesfârşit de largă, pe cavaler l-a cuprins, deodată, o nostalgie cumplită, după castelul din care plecase, pe care-l părăsise cam fără noimă pornind după cai verzi pe pereţi. Ar fi vrut să se-ntoarcă, dar îi era oarecum ruşine. Dacă tot se pornise, s-ar fi zis că avusese gânduri mari, eroice. Toţi cei pe care, odinioară, îi cunoscuse, s-ar fi uitat pieziş, neîncrezător, la el, dacă s-ar fi întors. Adică, vezi, de ce te-ai mai pornit, dacă tot aveai de gând să te întorci aşa, fără nici o ispravă, la activ. Puteai rămâne acasă, şi toată lumea ar fi zis că te frământă gânduri grave şi grozave, despre viitoarea aventură că îţi croieşti planuri din ce în ce mai vitejeşti… Dar aşa? Aşa…

Şi, pe când se gândea, cu capul plecat peste coama calului, cu pletele blonde peste ochi (nu era nici o domniţă prin preajmă, să-i dea aviz de calitate a imaginii), amărât şi ruşinat nevoie-mare, că, vezi Doamne, ce-ar fi dacă ar fi aşa precum nu voia deloc să fie din celălalt capăt al câmpiei nesfârşite se ivi , ca întrupat din văzduh, un al doilea călăreţ. Leit ca primul. Şi mergeau unul către celălalt, din ce în ce mai grăbiţi. Până se întâlniră.

-Bună ziua.

-Bună să-ţi fie inima.

-Încotro?

-Păi…

-Şi eu la fel.

-Zău?

-Zău!

-Nici tu nu mai ştii de ce-ai plecat?

-Nici.

-Păi, hai să ne-nsoţim că poate, mergând noi aşa şi vorbind, poate ne-om aminti şi de ce-am plecat.

-Că bine zici hai!

Şi-o porniră, la pas, călări, cei doi cavaleri întâlniţi şi vorbiră, de una de alta, până li se-mputernici memoria şi imaginaţia, şi, alături fiind, le crescură sufletele viteze, de parcă, acum pornise, din castelul lui, fiecare. Şi, înfrăţiţi (se făcuseră, între timp, fraţi de cruce) , se treziră în ei avânturi eroice, şi li se deschiseră ochii pentru necazurile oamenilor printre care treceau şi cu care voroveau, la fiece popas, de seară ori de amiază. Şi se porniră pe făptuit fapte mari şi măreţe, multe, că n-ar ţine minte nimeni să le spună cu de-amăruntul, nici într-o viaţă de om.

Au înfruntat zmei îndărătnici, urâţi şi răi, au decapitat balauri perfizI , au dezrobit o grămadă de domniţe sclifosite şi, când au văzut ce sclifosite erau, le-au salutat, tot curtenitor (că, de, erau ori nu erau cavaleri?) apoi, şi-au văzut iar de drum, şi au dezrobit ceva mai de soi : au dezrobit Soarele şi Luna (care fuseseră ascunse sub un maldăr de acţiuni financiare şi arendate unor căpcăuni, de către însuşi Mister Satana), au dezrobit biete popoare, căzute în seama diavolilor, care le prosteau şi le munceau cum voiau ei, şi le-nvăţau să vorbească numai păsăreasca ( şi asta, cu accent…) au dezrobit minţi de oameni sărmani, dăruindu-le , la loc, mintea şi vreo doi bani (că, fără bani, degeaba minte…), ca să poată iarăşi născoci, inventa, crea creaturi de vis şi cu folos pentru toţi oamenii pământului.

Ba, la urmă, au dezrobit şi minţile zănatice ale unui poet păgubos. Dar acesta, nici una, nici două, i-a şi făcut prizonieri, de cum şi-a venit oleacă în fire (după ce i-au preparat un whisckey and soda şi i-au dat popcorn cu pâlnia şi hamburger cu lopata) şi, fără să le zică măcar”hello, boys”!, i-a topit în imaginaţia lui , ca pe doi bulzi de ceară, albă şi străvezie, la foc mare şi i-a turnat şi robit, în forma cuvintelor, pe o foaie de hârtie, să-l slujească până… Până va muri poetul, sau până se vor fi săturat oamenii de poveşti cu cavaleri singuri ori împreună – şi-atunci, poetul, bun negustor şi pus la punct cu cerinţele pieţii de carte, le va fi dând drumul, ca unor mărfuri care nu i-ar mai fi aducând nici un folos (n-ar mai fi putând minţi lumea cu ei, ca la panoramă, că n-ar avea cine-i asculta minciunile-i frumoase ) – şi s-ar fi apucând de alte hoţii…mai mari ca asta…de-o pildă, să le înşele încrederea ageamiilor, prin politică…

Şi-am încălecat pe-o şea şi m-am prefăcut într-un cavaler, cu plete blonde revărsate (nu vă uitaţi la mine că-s chel ca-n palmă: aşa, cu plete blonde, trebuie să fie cavalerul, în orice poveste care se respectă adică, respectă cerinţele minime de la Protecţia Consumatorului – şi-l respectă şi pe cititor, consumatorul de marfă). Care cavaler, singur, a pornit, într-o bună dimineaţă, călare…Nu mă las eu aşa de uşor furat de fitecine… bunătate de doi cavaleri întâlniţi, şi cu dialogul gata… He-hei, aţi vrea voi aşa chilipir…

***

COMENTARII

Se ştie: poveştile despre cavaleri sunt cele mai gustate de băieţei care vor numaidecât să-i imite şi de fetiţe care vor musai să se căsătorească într-o bună zi cu un astfel de Făt Frumos şi-l aşteaptă pe un cal alb, uneori nepermis de mult.

Cavalerul rătăcitor din povestea noastră, plecat de la palat să cutreiere lumea şi să se aventureze în fapte şi vitejii fără număr, constată la un moment dat că nu a prea făcut mare scofală pe unde l-au purtat paşii şi copitele calului.

Într-o zi, când era mai dezamăgit de propria sa imagine, cavalerul se întâlneşte cu propria conştiinţă, metamorfozată într-un cavaler care-i semăna leit şi care nici el nu ştia de ce plecase de-acasă. Acest alter ego (viermişorul neadormit al cugetului ce-l muncea!) are darul de a-l trezi la realitate. O dată intrat în sine (sau ieşit din sine, în dublura sa imaginară) – simţi că-i „creşte sufletul viteaz” şi i se deschid ochii la necazurile oamenilor întâlniţi pe cale.

Cu un nou avânt înfăptuieşte fapte măreţe cu adevărat cavalereşti.

Şi iată că a dezrobit chiar Soarele şi Luna care zăceau în ghearele unor căpcăuni. Şi aici ironia povestitorului atinge punctul culminant.

Dar, în cele din urmă dezrobeşte şi mintea unui poet păgubos.

Parodia este evidentă în această poveste şi ea ilustrează puterea de imaginaţie a creatorului care, poate da naştere şi nimici într-o clipă, pe o foaie de hârtie, câţi cavaleri şi câte domniţe vrea, la discreţia talentului şi a muzei sale.

Galaţi, 24 noiembrie 2008

Cezarina Adamescu

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: