-Ioan MICLĂU:,,AZOREL”

           Azorel era un catelus cuminte. Era prietenul copilariei mele.

Tata il primise de la pretenul lui Leca,  mai bine zis il cumparase, fiindca prin partile noastre se zicea ca atunci cand primesti vreo vietate pe langa casa, e bine sa platesti un pret oarecare ca sa ai noroc sa traiasca!

Eu eram cam de 8 ani, cand tata m-a luat si pe mine sa mergem sa alegem catelul

fiindca prietenul tatei avea mai multi catei. Tin minte ca mama il avertizase pe sotul ei, sa nu faca vreo prostie si sa dea cine stie ce pret mare pe javra aceea de catel!

   Putin se imbufna tata, dar se insenina privindu-ma pe mine cat de fericit ma simteam sa am si eu un catel. Abia asteptam sa pornim odata, sa nu cumva sa se razgandeasca si sa nu-mi aduca noul meu prieten. Cu multe zile inainte deja ma tot gandeam ce nume sa-i gasesc? Dintre toate cele de viteji si uriesi, tinand cont si de sfatul mamei, i-am ales un nume mai pamantean, mai simplu, Azorel!

    Deci, ajung eu si tata la casa omului, striga el pe prietenul sau, iar acesta cu mare graba ne pofti in ocol*

    Acolo, minunea minunilor, o multime de catei se alergau in toate directiile; tavalindu-se, muscandu-se de urechi, de piciare, de cozi, fiind ei mai ales de toate culorile. Care o fi Azorel ma intrebam eu, incercand sa-mi aleg pe cel mai frumos si mai vioi!

    Intre timp tata si prietenul sau vorbeau foarte serios!

    “Mai, Mihai, zise Leca, acesti catei sunt de rasa buna! Unul din astia, unul singur, iti pazeste o turma de vite!

    “Stiu, raspunse tata, de asta am si venit  la tine. Dar eu vreau doar un catel pentru pruncul meu, sa aiba si el cu cine se juca!

     “Foarte bine! Numai ca pretul e pret dupa valoarea animalului, raspunse Leca.

       “Si cat ar face?

“No, vezi tu Mihai, tare mult asi dori sa am un ied de capra de la tine, fiindca ai animale de soi bun. Adica shimb la schimb. Ce zici?

       “Fie, inchee tata targul!”  Eu am sarit in sus de bucurie. Deja il tineam in brate pe Azorel. Era un catelus frumos, cu ochi limpezi ca niste sticle de ochelari,  corpul ii era acoperit de suprafete colorate albe si negre aproape egale, dar cu mici dungi si pete pe alocuri. Desi coada ii era complect neagra, varful acesteea era alb de parca ar fi cufundat-o intr-o cutie cu vopsea alba. O adevarata frumusete!

    Targul fiind facut, ne luaram bineata de la prietenul tatei si ne reintoarcem acasa.  Mama ne astepta curioasa sa-l vada pe Azorel al meu!

     “No, cat a costat frumusetea asta de catel?”

      “D-apoi, numai un ied!”

      “Ce? numai un ied? Mintenas sa-l duce-ti inapoi! Nu dau eu un ied pe javra asta, ca doar e plina lumea de caini!”

      “No, asculta tu, io cred ca merita baiatul nostru mai mult decat un ied! Nu?

      “Om mai vide, raspunse mama mai calma,  iar eu deja stiam ca Azorel ramane cu mine!

Dar, povestea lui Azorel abia acum incepe! In zilele urmatoare venira si ceilalti prieteni ai mei, Ghica Lungului, Ionica lui Cercel, Ghiurita Dubii, Sandu Blaghii,  de se minunara si se imprietenira si ei cu Azorel.  Ocupati eram, mai ales ca incepusem deja a merge la scoala, si, tare trist mi se parea mie ca era Azorel cand nu eram acasa. Eu de asemenea abia asteptam sa vin de la scoala sa-l intalnesc pe Azorel. Ii aratam si lui Abecedarul meu si invatam impreuna! Dar veni si vacanta de vara, marea bucurie a copiilor, iar eu nu ma mai desparteam de prietenul meu. Intro zi frumoasa de vara, la umbra nucului nostru din curte, a carui crengi ajungea pana pe acoperisul casei, eu si Azorel ne gandeam cum sa ne mai jucam! Nucul nostru din mijlocul  curtii avea o grosime de nu-l putea cuprinde omul, din partea de sus a trunchiului porneau patru crengi mari care de fapt se ramificau formand coroana mare, dar la aceasta imbinare cu trunchiul se formase un loc, in care te putea-i aseza ca intr-un fotoliu. Acolo era bucuria mea sa ma urc si sa citesc!

   De data aceasta il intreb si pe Azorel, daca vrea sa se urce si el in nuc? Cum aveam o scara proptita de pom, trecuram imediat la treaba. Il asezai pe Azorel pe fusteii scarii, eu dupa el sprijinandu-l cu o mana si umerii, repede ajunseram sus la fotoliul meu. Eram asa de fericiti! Azorel privea curios frunzele late si de un verde inchis mirosindu-le cu o oarecare timiditate. Dar cand privea in jos  infiorarea il cuprindea deabinelea, stiam asta dupa arcuirea trupului si parului ridicat ca la un arici tepii. Aceasta a fost prima urcare in pom a lui Azorel. Au urmat altele si altele pana cand, intr-o buna zi mama imi unse, ca de obicei, o felie de paine cu ulei de floarea soarelui, presarand si putina sare sa nu capat greata la stomac, zicea ea, iar eu ma urcai in fotoliul meu din nuc si mancam linistit cu abecedarul pe genunchi. Deodata privesc in jos, ce sa-mi vada ochii? Azorel era la mijlocul scarii si se caznea sa urce spre mine! Eu  ii arata-i painea, el tot scaparand din picioare si sprijinindu-se pe burta, inainta pana la fotoliu. I-am intins o mana de ajutor si a sarit langa mine. Am impartit felia mea de paine cu el! Il intelegeam ca era multumit!

    Intr-o alta zi vad ca Azorel nu mai avea probleme cu urcatul pe scara, indata ce eu ma asezam in fotoliu, ajungea si el dupa mine. Iar intr-o alta zi stand noi impreuna in nucul cel mare, numai ce vad pe cei patru buni prieteni ai mei intrand in curtea noastra. Se uita ei in stanga si-n dreapta dar nimeni prin jur. Numai ce pornesc ei sa-l cheme pe Azorel. Acesta se porni a latra din nuc. Atata le-a trebuit lor, si cat ai numara pana la zece, toti patru ajunsera in nuc ocupandu-si cate un loc potrivit. Nu stiu daca exista vreo fericire mare de tot in viata asta a copilariei, dar in acele momente pentru noi era o fericire dumnezeeasca de care ne vom aminti cu placere intotdeauna.

    Dar, iata ca intr-o buna zi tata se apuca sa repare stresina casei. Isi aseaza el cu grija scara, face el ce are de facut, termina si isi vede de alte griji. Oricum  scara ramase unde a pus-o. Casa noastra era o casa ardeleneasca, cu doua ferestre mici in fata, alte doua inspre curte, si un tarnat cuprins tot sub acelas acoperis, si sustinut cu cinci  stalpi rotunzi din lemn tare. Neavand Azorel ce face, si vazand el scara proptita de stresina casei, sa-i treaca mai usor noaptea se apuca de se urca pe scara, se catara el cum putu si numai ce ajunse pe acoperisul casei. Ei, asta e ce e! Cum cainii din vecini latrau si ei la cine stie ce, se apuca si Azorel sa latre de pe acoperisul casei. Tata care dormea  langa fereastra dinspre

curte, sari speriat,  iar dupa dansul toti ai casei! De unde latra Azorel? Parea a fi in casa, in podul casei, pe fereastra, dar tocmai pe acoperis era de necrezut!

   Eu, care abia ma desmeticii din somn, ii zic tatei: “Ai luat scara de la stresina casei? “Nu, fiindca mai am ceva de lucru acolo!”

  “Atunci hai sa-l luam pe Azorel de pe acoperis!”

Ioan MICLĂU