-Gheorghe Antohi:,,În lumea legendelor”

LEGENDE DESPRE PLANTE

CUVÂNTUL AUTORULUI

Dragii mei eu vă invit

Să parcurgeţi, negreşit,

Mituri mai deosebite

În poem meşteşugite.

Poposi-vom, aşadar,

La acest festin floral.

Veţi găsi minuni de flori,

Nestemate în culori…

Despre ele veţi afla

Chiar aici în cartea mea:

Şi legende şi poveşti,

Despre flori împărăteşti,

Despre arbori şi legume…

Despre care vă voi spune

Cum au fost şi cum vor fi

Cât pământu-o dăinui.

Ce mănos e-acest pământ

Dăruit de Domnul Sfânt!

Autorul

LEGENDA BRADULUI

Vremea, iată, s-a răcit,

Nu mai este cald afară,

Fiindcă toamna a venit.

Păsări au plecat din ţară,

Numai una, tare mică,

Nu putea deloc să zboare;

Răni avea la o aripă.

Ea plângea de întristare.

Şi, cu trilul plin de jale,

Cerea grabnic ajutor

Pomilor din a sa cale,

Spunându-le tuturor:

-Sunt rănită, sunt rănită

Şi-mi e aripioara frântă.

Am venit la voi c-un rost

Sper să aflu adăpost!

-Eu nu pot să te primesc,

Spuse fagul, cam amar,

Însă eu te sfătuiesc

Să te duci şi la stejar!

Dar stejarul nici gândi,

Fiindcă el, răutăcios,

Nici în vorbă n –o primi,

Dar să-i dea şi adăpost!…

Arborii, cu toţi, pe rând,

Fără milă-o alungară;

S-o primească, n-aveau gând,

Pentru ei era povară.

Şi cum nimeni n-o primea,

Se cam îngroşase gluma,

Iar sărmana păsărea

Presimţea că vine bruma.

Bradu o văzu-ntristată:

-Un’ te duci tu, păsărică,

El o întrebă pe dată,

Ori de frig nu-ţi este frică?

-Tare mai sunt necăjită,

Vorbă bună n-am găsit.

Sincer spun, de ger mi-e frică,

Pomii toţi m-au prigonit.

Între ramurile lor,

, Adăpost să-mi dea, nu vor.

Aripioarele mă dor

Şi nu pot deloc să zbor.

-Vino, mică păsărea,

Şi aici, precum îţi spun,

Colea, sub o rămurea

Vei găsi un cuib m ai bun!

În călduţul ei culcuş,

Păsăruica-i mulţumită,

În al bradului căuş,

E nespus de fericită.

Când vestita primăvară

Apăru din nou pe plai,

Păsările veneau iar

Într-un nesfârşit alai.

Păsăruica cea voioasă

Bradului îi mulţumi:

-Viaţa fie-ţi tot frumoasă,

Veşnic verde tu să fii!

LEGENDA FLORII DE NU-MĂ-UITA

Răsărit-au mii de flori

În puzderii de culori:

Roşii, galbene şi albe,

Pe câmpie parcă-s salbe.

Creatorul le-a dat nume

Florilor din astă lume:

Crini, bujori şi ghiocei,

Crizanteme, brebenei,

Toporaşi şi violete

Parfumate şi cochete,

Maci, zambile, micşunele,

Lăcrămioare şi lalele.

Toate se înveseleau

Şi în zori se răsfăţau.

Numai una rău plângea

Lângă râu, unde era.

-Floricică albăstrea,

Spune-mi tu, măiastra mea,

De ce nu te veseleşti

Şi spre soare nu priveşti?

Nu fi dragă întristată,

Nu-ţi stă bine supărată!!

Îi şopti Mântuitorul

EL, a toate ZIDITORUL .

Sunt suratele matale,

Înşirate toate-n vale,

Se alintă ele-n soare,

Şi miros la orice boare!

-C-am fost, zise, supărată,

De Măria Ta uitată,

Numai eu în astă lume

N-am, să port, un simplu nume.

Dumnezeu, milos, agale,

O mângâie pe petale.

-Tu eşti floarea amintirii,

Dulcea floare a iubirii!

Şi-albăstriţa cea uitată

Va primi un nume-ndată:

Câtă viaţă va avea,

Ea va fi „NU MĂ UITA”.

-Doamne, Ţie-Ţi mulţumesc

Pentru darul-ţi creştinesc

Şi-Ţi fac grabnic plecăciune,

Că nu-s singură pe lume!

LEGENDA ZĂPEZII ŞI A SUAVULUI GHIOCEL

Când ea a fost creată, zăpada nu avea

De nici un fel, culoare şi mult se întreba

Ce trebuie să facă, de unde să aleagă,

Din lunci, livezi, grădini, culoarea ce-i e dragă.

Se duse-ntins la iarbă şi o rugă frumos:

-Dă-mi din culoarea-ţi verde, să-mi fie de folos!

Culoarea mult îmi place, e chiar odihnitoare

Şi vara, când e rouă, ea străluceşte-n soare!

Dar iarba îi răspunse: -Nu insista, te rog,

În tot ce mă priveşte, e clar, nu-s de acord!

Ea merse-apoi la mac, cel roşu cum e focul,

Dar cum posac e dânsul şi-n lan de grâu i-e locul,

Prea mult n-o ascultă şi-i spuse răspicat:

-Nu-mi place de ninsoare, culoare n-am de dat!

Zăpada se-ntristează, refuzul ei nu-i place,

La alte flori porneşte, ce altceva ar face?

Dar chiar şi vioreaua, gingaşă, albăstruie,

Şi floarea soarelui cea mare şi gălbuie,

O refuzară-n grabă. Nu e nici un secret,

Zăpada nu li-i dragă, spunându-i-o discret.

Nici una dintre ele atunci nu s-a-nvoit,

Cu toate că zăpada cam mult s-a ploconit.

Atinse de zăpadă, uşor ele-ngheţau,

Frumoasele petale îndată se-ofileau.

Ajunse pe-nserate la mândrul ghiocel.

Din câte a aflat, o cam plăcuse el:

-Dacă îţi place albul, care-i culoarea mea,

Ţi-o dăruiesc şi ţie, din toată inima!

Atunci, de bucurie, zăpada tresări

Şi, scânteind, în lacrimi, cu dragoste-o primi.

În fiecare an, zăpada-n mândru strai

Şi rece, şi pufoasă, se-aşterne peste plai.

Când vine primăvara, răsare ghiocelul…

Prin aerul cel rece îşi sună clopoţelul.

El trece prin zăpadă, aşa cum s-a-nvoit.

Ea-i zice-ntotdeauna: -Să fii binevenit!

LEGENDA VIŢEI DE VIE

Dumnezeu a creat lumea

Şi să vezi atunci minunea:

Plante, pomi şi tufănele

Se lăudau între ele:

Nucul –cu fructe gustoase,

Trandafirul – flori frumoase,

Un stejar – cu lemnul tare,

Bradul – conuri lampadare.

Umilită prin ţărână,

Se târa viţa bătrână,

Supărată şi sărmană:

-Eu pământului dau vamă,

Dar tulpina nu mi-i tare

Şi nu-s mândră nici de floare.

Poamele nu mi-s frumoase,

Şi nu sunt prea arătoase.

Rog e bunul Dumnezeu

S-audă oftatul meu,

Să m-ajute, că mi-e greu

Să mă tot târăsc mereu!

Dumnezeu i-a auzit

Jalnicul ei tânguit

Şi-a trimis în mare grabă

La ea, un om de ispravă.

Ce-a văzut!…biata de ea,

Tare mult se jeluia

Şi în vânt se legăna,

Pe pământ greu se târa!

Omul bun i-a prins, milos,

Tulpina, de-un fag frunzos.

Viţa i s-a-ncolăcit

De copacul cel sortit.

Şi aşa cum tot creştea,

Pân’ la vârf îi ajungea.

Soarele o mângâia

Şi mai veselă rodea.

Strugurii s-au copt frumoşi;

Erau mari şi delicioşi.

Omul a primit în dar

Strugurii zemoşi şi chiar

Cu parfum îmbătător.

I-a cules pe toţi cu spor,

A făcut un must spumos

Şi din el, vinul gustos.

Astfel a fost răsplătit

Omul care a muncit

Şi care, prin bunătate,

A făcut astă dreptate.

-va urma-

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: