-Mircea Istrate Dorin:,,Legende uitate”

DATORIE ÎMPLINITĂ

Din Blajul cel cu-nvăţătură

Plecată e a noastră trudă,

Să luminăm copii de ţară,

Să vadă lumea cea de-afară.

Prea greu ne-a fost la început

Prin satele cu glod şi lut,

La gazde de sărmani ţărani

Cu griji, nevoi, puţini la bani.

Dar am avut de partea noastră

Cel zbor de pasăre măiastră,

Şi cruda noastră tinereţe

Ce lumii îi dădea bineţe,

Şi puritatea în credinţă,

Şi a norocului sămânţă.

Înfipţi apoi în rădăcină,

Ne-am înălţat vis de tulpină

Şi am hrănit frunza de laur

Cu munca strânsă-n bob de aur.

Ne-am mulţumit cu prea puţin

În cupa cea cu har divin,

Dar am lăsat în urma noastră

Respect şi stimă, puse-n glastră.

Privim ‘napoi cu nostalgie

Şi amintirea-i încă vie

Cum am făcut apostolate

Să luminăm pierdute sate.

Acum, la ceas de sărbătoare

Nu regretăm acea cărare

Ce am deschis-o în nevoi

Din lumea noastră către voi.

În datorie împlinită

E viata noastră-acum topită,

Şi-n fum uşor de amintire,

De muncă plină şi-n iubire.

Ţie liceu ţi se cuvine

Recunoştinţa noastră vie,

Iar dascălilor cu plăcere

Le mulţumim, precum se cere.

Că ei ne-au dat învăţătură

Din al lor suflet, cu măsură,

S-o semănăm pe mai departe

În suflet de copii cu carte.

Noi duce –ne –om din astă lume

Purtând cu cinste cel renume

Al Blajului,ce ne-a fost vatră

De început, spre-a noastră soartă.

PICTURI RUPESTRE

În afunzimea unei grote, un om din vremuri depărtate,

Se încălzea de frigul iernii la foc de vreascuri îngheţate.

Afară –s haitele flămânde şi urşii ceia pofticioşi,

L-ar înşfăca într-o clipită, de răi ce sunt şi mâncăcioşi.

El uşa grotei a-mpietrit-o, cu bolovani şi lăstărişuri

Aşa că poate sta de-acuma, să doarmă ori să ţeasă visuri.

Pe bolta grotei înnegrită de fumul anilor din urmă

El desenează c-un cărbune un bou, o vacă si o turmă,

Ce pasc în linişte pe pajişti, la iarba grasă şi bogată;

Mulţi cai cu coamele în vânturi,girafa slaba si înaltă

Şi-ai săi hăitaşi cu arc şi suliţi mânând vânatul cu-ndârjire,

Să aibă-n iarna care vine, mâncarea cea de vieţuire.

Iar în lumina ceea slabă, se vede el, cu-ai lui de-o-seamă

Cu soarta lor cea chinuită şi viaţa ce-nainte-i cheamă.

Apoi, în negura se duce, uitat de sfânta nemurire,

Norocul său acol’ se frânge, cu viaţa lui şi-a sa iubire.

Şi multe veacuri îmi trecură prin colţul cel străin de lume

Când într-o zi , din întâmplare, un om descoper-o minune.

Îmi stă crucit în grota rece şi la lumina faclei slabă

Muţeşte-o clipă de uimire, închide ochii şi se-ntreabă:

-Ce Rafael , orice Da Vinci, avut-au în trecut strămoşi

Să îmi picteze o Sixtină, doar cu cărbuni din vatră scoşi.

Îmi stă acol’ pe stânca tare, o lume grea, demult apusă

Ce-ntoarce în trecut milenii în amintiri şi n-a fost spusă.

Ca-ntr-o oglindă fermecată îşi vede tainic coborâşul

Ce fost-a pentru acele vremuri, de glorii zile şi suişuri.

Sărut-apoi, cu plecăciune, cea mâna care lui îi pare

Că din a vremurilor umbră îi mai trimite o urare,

Şi – spune-n şoaptă – ca să ştie, ca fost-a greu şi-amărăciune:

-Aşa ca-n ziua ta, copile, transformă-ţi viaţa în minune,

Fă cum îi şti că e mai bine, să n-apuci ziua neagră-n care

Cu răul ce ţi-l faci acuma, să te întorci din cea urcare,

La vremurile ce trăit-am, cu-ai mei, în grota cea de piatră,

Şi ţine minte: că în viaţă, răsplată-ţi este după faptă.

RECUNOŞTINŢĂ

Aş semăna un lan cu flori

Acolo-n vale la Rovine,

La Oarba-n deal, cuprins de nori

La Turda ceea de ruşine,

La Baia şi la Mărăşeşti,

La Tapae şi Călugăreni,

La Goraslău şi Stănileşti,

Posada şi Mihăileni.

Şi câte locuri nu mai sunt

Prin codrii, şesuri ori pe dealuri,

Pe-al nostru ăsta sfânt pământ

Unde murit-au idealuri.

De-ar fi o floare să le pun

La căpătâi, la fiecare ,

Şi cum îi datina, un prun

Cu floare albă , la picioare ,

Atuncea ţara asta mare

Ar fi grădina-mpărătească ,

Din vârf de munte pân’ la mare

Doar strat de floare o să-mi crească.

Tg.Mureş Mircea Istrate Dorin


%d blogeri au apreciat asta: