-Bucur Chiriac: „Vulturul Ilie“

ÎNCEPUTUL
Ceea ce vă spun acum,
e-o poveste-adevărată,
care nu începe cu:
fost-a fost ca niciodată,
ci cu:
mai de mult, într-o câmpie
printre alte zburătoare,
un vultur fără de seamăn,
care se numea Ilie,
vieţuia în bună pace
în natalul meu Buzău.
Nu a fost un oarecare,
ci o pavăză în zare,
ba chiar „pasăre erou”.
N-auzisem pe la şcoală
despre vulturii zăgani,
dar ştiam că neamu-i mândru
era „rege”-ntre vultani.
Neam ce se stingea alene
de vechime şi urât;
toţi înalţi, golaşi la gât
şi pe cap cu multe pene:
două ciufuri mari, sub cioc,
şi stufoase, ca o iarbă
de-i priveai,
păreau că poartă
o invidiată barbă.
Negru-lucitor pe spate,
coada galben-aurie
ca şi aripile-nvoltate,
netede ca o hârtie:
limpezi şi neadormiţi,
ochii scrutători de zare
când îi aţintea spre tine
păreau scânteieri de soare;
ciocul îndoit pumnal
şi tăios precum o coasă
aştepta doar un semnal
pentru-o luptă nemiloasă.
Nu ştiu cine-l poreclise
cu-acel nume cu vocale;
cum de ne ieşise-n cale
şi-n oraş cum se-aciuise.
Îl iubeam ca pe un frate,
toţi copiii din oraş,
căci veghea peste cetate
cu profilu-i uriaş.
Zilnic, şi la ore fixe,
da oraşului ocol
coborând apoi spre seară
către moara dinspre gară.
Cuibul şi-l avea-ntr-un turn
ce părea că stă de strajă,
cenuşiu şi taciturn
sub a serii calmă vrajă.
Din înalt, rotind privirea,
un far viu sever şi mut
apăra oraşul, zarea,
ca un mare, vajnic scut.
Pe o scară ca un melc,
se urca un om, Mitică,
să-i dea proaspătă carne
şi-apă rece din ulcică.
Cârâind rupea vultanul
de-acolo, de sus, din pisc,
hălci de carne cu „toptanul”
cu înfometatu-i plisc.
Se aflase, bunăoară,
de trecutul lui Ilie,
cum de a ajuns la moară
şi a fugit din colivie.
Zicea moş Nicolae,
un găzar sfătos şi bun,
că fusese prins pe-o ploaie,
lâng-o tufă de alun,
în munţii de la Gura Teghii,
de Futună, pădurar,
ce-l ţinu sub vraja veghii,
îmblânzindu-l cu mult har.
Un neguţător de vază,
cumpărându-l pe mulţi bani,
l-a ţinut un an sub pază,
într-un coteţ cu curcani.
Însă-al libertăţii dor
îşi aprinse-n pieptu-i focul
şi-a scăpat de sub zăvor,
tot lovind în el cu ciocul.
Cei care iubesc înaltul
nu îl dau pe demâncare:
şi începu spre cer asaltul
şi-apoi se pierdu în zare.
S-a rotit peste oraş
dând semnale către soare,
n-a vrut soarta de ocnaş
îmbuibat, dar la răcoare.
Spuneau unii că morarul,
om bătrân şi plin de milă,
îndrăgise mult zăganul,
neavând copil, copilă…
Şi văzând că-i încă pui,
ca să-i fac-o bucurie,
(coborî la mintea lui)
cumpărând o jucărie,
zice-se de mare preţ,
însă vulturul Ilie
o privise cu dispreţ
ca şi pe-alte bunătăţi;
turtă dulce, ciocolate,
el dorind pe cea mai dulce,
ce se cheamă libertate.
Şi văzând ce vrea zăganul
s-a înduioşat morarul;
nu trecuse bine anul
şi eliberă vultanul.
Îşi făcuse cuib la moară,
nu plecă în munţi la semeni,
printre brazi şi printre cremeni,
cum trăia odinioară.
Îi plăcea să-l strigi pe nume
şi venea la noi în ceată,
cu o demnitate-anume
în mişcarea lui rotată.
Ne lăsa chiar, deseori,
penele să-i netezim,
însă se zbârlea pe dată
când voiam să-l necăjim.
I se cuvenea iubirea,
iar făptura lui crăiască
nu îngăduia jignirea
nici în lumea păsărească.
Iară noi, curteni-desculţi,
îl feream de întinare,
când vreun rău, dintre cei mulţi,
îi stârnea vreo supărare.
Gata să se ia la trântă,
aripi îşi lăsa în jos,
să înceapă luptă cruntă
pentru ţelu-i luminos.
Ne spusese-nvăţătorul
că şi legea-l ocroteşte;
fiindcă l-a-nfiat poporul
să-l tratăm, toţi, omeneşte.
Neamurile lui în stemă
îşi lăsaseră conturul;
ca o mândră diademă
sta pe flamură vulturul.
Poate ne iubea şi el,
dar, aşa, de la distanţă;
nu-şi îngăduia defel
nici-un pic de aroganţă.
Simbol al puterii viu,
neamul lor în veci nu-nghite
muşte, de aceea scriu
prin „cuvinte potrivite”
întâmplările-i de seamă,
petrecute-n scurta-i viaţă,
care n-a ştiut de teamă,
rămânând mereu povaţă.

BUCUR CHIRIAC


%d blogeri au apreciat asta: