-GEORGETA MUSCĂ-OANĂ:,,OGLINDA SATULUI MEU”

E secetă-n simţire

 

În sătucul nostru, frate, case noi s-au ridicat,

Cu terase şi piscine, cu designul unicat.                

De culori îngreunate şi parfum ameţitor,                                 

Râd grădini înrourate sub un soare primitor.           

.                                                                                   

Tuia, roze şi camelii mă îmbie rând pe rând             

Şi-n imensele garaje, cai putere aşteptând.              

Nu zăresc nicio căruţă, nici săteni epuizaţi     

Ce duc apă cu găleata… Acum sunt modernizaţi!  

.

Cărăruia,-nspre pădure, şerpuindă-ntre stejari

Îmi dezvăluie o casă ce-are gardul în doi pari.

Poartă nu-i, pe-alei tăcere, de mister mă las condus;          

Pe o laviţă, la umbră, motănelul doarme dus.

.  

Doi căţei vioi, în spate, urechiuşele ciulind,

Vrăbiuţe jucăuşe, de prin pere ciugulind.

Pe băncuţa de sub mărul care-n rod e rumenit

Şade-ngândurat bătrânul, de tristeţe-ademenit.     

.

Îl salut şi el tresare, înflorind un zâmbet vag,

Se ridică,-ntinde mâna, sprijinindu-se-n toiag.

– Bătrâneţea, bat-o vina, nu mă iartă mai deloc…

Şi îndepărtând o carte, mă îndeamnă să iau loc.         

.

– Cum trecură anii, bade, parcă ieri plecam din sat,

Am lipsit o perioadă, dar să ştii că mi-a păsat!

Am trecut pe-orice străduţă şi pe coastă m-am plimbat,

M-a izbit schimbarea-n toate, chiar şi omul s-a schimbat!

.

– Am simţit şi eu, copile; sunt demult pe-acest pământ,

În curând se face suta, dar mă-ntreb şi mă frământ:        

Ai văzut, venind încoace, satul bine utilat,

Dar fugind înspre avere, sufletul s-a mutilat.             

.

Huzuresc în vile unii, alţii sunt tot mai săraci,

Este secetă-n simţire… asta-i soarta, ce să-i faci?               

Am văzut de toate-n viaţă, greu şi bine mi s-a dat,

Am simţit securea morţii şi de griji am fost brăzdat. 

.

Am lucrat şi în uzină, am trudit şi pe ogor,               

Dar din vremurile-apuse ştii de ce îmi este dor?

Parcă altfel era omul: mult mai calm, prietenos,                

Îi păsa de neam şi ţară, nu mergea cu fruntea-n jos.

.

N-a trăit nicicând pe roze, dar simţea viaţa din plin,           

Se lupta cu sărăcia, ajuta şi pe vecin.

Era cumpătat în toate, nu împrăştia venin;              

Şi la muncă, şi acasă, avea chipul mai senin.

.

Azi, copiii şi adulţii sunt mai trişti, mai cârtitori,            

Nu mai ştiu ce-i bucuria, nu mai sunt curtenitori.         

Nu mai simt păduri şi ape, nici respectul – cât de cât –  

De vecini nu le mai pasă, iar de glie, nici atât!

.

Ne lipseşte armonia, nu mai ştim iubi la fel,

Egoismul ne ucide. Fie, Doamne, să mă-nşel!

Asta-i viaţa de când lumea, sunt săraci, sunt bogătaşi,      

Dar spre calea omeniei e nevoie de mulţi paşi…

.

Soarele murea pe culme şi-a-nţeles că vreau să plec,       

A tăcut pentru o clipă; i-am promis c-o să mai trec.    

A deschis alene pumnul, urmărind un secundar,                           

M-a cuprins cu duioşie, strecurându-mi ceasu-n dar.

.

N-am să uit chipul serafic, cu tristeţe-ncununat,

Nici nobleţea cuibărită într-un suflet minunat.        

 

 

…………………………….

 

Străbuna chemare

 

Din somnul pământului,

smulgând un zâmbet răcelii din adâncuri,

trezeşti mugurii primăverii;

priveşti spre ogorul afânat, înnegrit de-atâta trudă

şi un oftat fugar spulberă o pală de vânt.

.

Arunci sămânţa-n brazdă, udând-o cu sudoare,

şi simţi rădăcinile bucuriei furişându-se spre  

noaptea apelor, spre benefica răcoare;

în fiece strop ţipă lumina clorofilei

ce-n curgere molcomă urzeşte simfonia rodniciei.

.

Cu dalta credinţei mai ciopleşti pacea

în trupul secundei şi, tăcut, sub un  amurg încremenit,      

priveşti spre orizont, spre ţarina iubită;

cuprins de emoţii, în limpezimea unui gând

născut din recunoştinţă,

pleci fruntea, sărutând pământul…

.

Îi auzi şoapta ce cheamă;

curând, îţi va dosi haina efemeră în pântecu-i reavăn,

iar tu, prin neştiute spaţii, vei mai auzi – ca un ecou –

bătrânu-i glas.

 

………………………………..

 

Amurg ruginiu

 

Păşind spre veşnicia din zăpezi,

printre creneluri,

pătrunde toamna furibund;

.

mirosind a ruginiu,

amurgul se prăvăleşte fantomatic

peste lume

şi-n glasuri nocturne ţipă culoarea durerii;

.

stele cu sclipiri de jad

îşi înfig colţuri în inimi de copaci,

păsările nopţii smulg cărnuri lăuntrice

şi-n lacrimi desculţe, privirea lunii arde;

.

infuzând ruginiu prin artere,

apuse bucurii deschid palma,

rostogolind note plumburii;

.

peste ape amărui, ca o punte,

ecou de şaradă

şi-n vaiet cu miros de piatră, sunete false;

.

un saxofon plânge pierdut…

 

 

GEORGETA MUSCĂ-OANĂ

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: