-Lazăr LĂDARIU:,,CÂNTECE DE SEPTEMBRIE”

S-APRIND PRIN VII LĂMPAŞE DE LĂMÂIE

Ca nişte clopote abia întoarse

Se clatină uimiţi ciorchinii-n vie,

Stă bruma sus, în deal, cu frigu-n oase,

Chemând prin ceţuri toamna belalie.

.

Se culcă iarba-n caier printre dealuri,

Urechea la pământ îşi pleacă vântul,

Se tânguie un vaiet printre valuri,

Pădurile-şi încep în murmur cântul.

.

Pasc turme grase pe cerul adormit,

În vechiul corn un tânguit învie,

Moţăie gutuii sub un vânt uimit,

S-aprind prin vii lămpaşe de lămâie.

.

Trist doarme codrul pe umbre alburii,

Se-nclină bolta-n seară cu mirare,

De îngeri plină-i toamna asta în vii,

Sub norii-ntorşi de-o veşnică vâltoare.

*

PRIN CODRUL MEU, ACUM UITAT DE GÂND

Prin codrul meu, acum uitat de gând,

În carnea timpului cu larg ocol,

Copacii trec prin iarna viscolind

Speranţa grâului cu trupul gol.

.

Prin casa mea de troieniri albind,

Pustia-şi vrea vama în tăcere,

O vulpe roşie străfulgerând,

Tăcută aşteaptă în unghere.

.

Prin dorul meu, septembrie roşind

De tresărirea ierbii tot mai verzi,

Învolbură culorile vâslind

Spre roadele întoarse în livezi.

.

Prin visul meu, alene rătăcind,

Cercându-i mării necuprins contur,

Sub holdele în linişti vălurind

Eu caut, în adânc, mărgeanul pur.

*

MAI AR ŞI-ACUM PĂMÂNTUL CEL DE VISE

Se-ndepărtează copacii tot mai mult de frunze,

O despărţire mută-n răscrucile de drum,

Pecetea urmei, pe mine, nu m-ajunge,

Zadarnică-i pornirea în haitele de scrum.

Îmi cere iarăşi iarba nou zălog,

Mă ard caii prin sânge, sub biciurile grele,

De drum m-adună snopul aceluiaşi pârlog,

Pe sub tăceri mai deapăn un râu căzut din stele.

Mai ar şi-acum, în zori, pământul cel din vise

Şi duc în palme o tânără grădină,

Abia ating cu tâmpla, cu gândurile ninse,

Amfore bete, în cântec de lumină.

*

CITIND PSALMII LUI DAVID

Lângă izvoarele apelor stau,

pom abia înflorit în zorii treziţi,

praful îl spulberă vântul ivit

pe calea tuturor celor ştiute

la marginile cele de ceaţă ale pământului;

.

cu ochii pe muntele nădejdilor sunt,

rugându-mă rodului cu strigările mele,

cu glasul stins, cu ochiul dureros tulburat,

de luciul de aur al săbiilor aruncate de soare;

pe creştet,

colbul trecerii mele coboară,

urechea ia aminte la toate

până să mă mut în munţi, ca o pasăre,

sub suflare de vifor, pe căile aspre;

.

strig, şi cuvintele mele cad pietre pe stâncă,

acoperite de aripi sub laţul subţire al morţii,

prin norii văzduhului pândesc şi aştept

la temeliile lumii o vană răsplată;

.

mă întorc şchiopătând pe cărările uitate ale tăriei,

curăţat de toate greşelile începutului,

cu ale mele cununi de pietre scumpe,

cântare nouă cântând

acolo unde, cu ochii la cer,

„am şezut şi am plâns”.

*

CUVINTELE MELE

Cuvintele mele

sunt ca munţii,

ca stâncile sunt,

adunate,

snop de aur

în mâna lui Dumnezeu;

.

cuvintele mele,

de departe privite,

au forma văzută

doar de cei

care urcă muntele;

cuvintele mele,

înşirate pe spinarea ceţurilor,

sunt ca stâncile

din pumnul zilei;

.

cuvintele mele,

invers rostite,

s-ar putea să vă sperie,

în oglindă privite;

.

cuvintele mele,

ca o cometă,

ca ursul greoi,

ar putea uimi ochiul;

cuvintele mele

sunt ca munţii,

ca stâncile sunt.

*

AŞTEPTÂND ÎNSERAREA

Jumătate – iarbă,

cealaltă jumătate – copac,

creşte în urmă

vremea mea dusă;

.

pasărea de sânge

arde şi azi în metaforă,

fluturele

deodată cu şarpele trece;

.

se-nfrăţesc toate crengile

durerilor mele,

ca o flacără înaltă

taie fumul

câmpul văzduhului;

.

vântul se-ndoaie

uşor peste sat,

cu pădure cu tot;

.

fără ochi,

fără urechi,

umbra singură rătăceşte

spre cireşul

ca un cap de far

roşu;

.

arcade sunt mâinile albe,

apa curată,

precum ceru-i

privirea,

sărutată de buza înfiorată

a tristei mele

mame eterne.

*

PLECAREA

Când le spuneam

că eu plec,

toţi m-au privit lung,

de parcă-i lăsam orfani

pentru totdeauna;

.

ceva a tresărit

ca puiul în ou,

ca o inimă

demult pândită de-o boală;

.

doar mama,

tristă lumânare

topindu-se-n zare,

îmi dă, la pod,

binecuvântarea plecării;

cu fiecare pas

îmi iau rămas bun

de la pământ.

*

STARE

Din zori eu am plecat, mărite Doamne,

mi-e drumul încărcat de frica mea umilă,

de grelele păcate multe,

nu-s vrednic, Doamne, de-a ta milă;

.

din frunza lor doinită-n tremur,

pădurile cântau aici odată,

azi rădăcina sub nisipuri plânge

sub soarele cu coama-nvăpăiată;

.

păsările-n ceruri se îngroapă,

stol după stol, pe cale neîntoarsă,

picioare n-au, cum să coboare, dară,

pe creanga lumii cea spinoasă;

.

sus, cerul tremură-n litanii,

cu ochiul clătinat de gânduri,

peste pământ cu carnea verde,

peste puţina pâine a oamenilor singuri;

.

din zori eu am plecat la drum,

mi-e tare frică şi mă cutremur, Doamne,

de lung urcuş, de suferinţa multă

a celui tâlhărit de-atâtea toamne.

*

BALADĂ

De-o viaţă ar

cu plugul luminii pământul

şi subpământul strămoşilor duşi,

sămânţă să fiu, să fiu şi cuvântul

peste apusuri cu ochi nesupuşi;

.

făcut-am drumuri pe jos, drumuri pe cal,

fost-am cândva ce-am dorit, fost-am fierul călit,

fost-am sub cruci aurite trupuri trase pe roţi,

val răcoritor sub dogoare de vară;

.

fost-am sunetul grânelor acum pârguite,

lemn de vioară şi mugur de cânt,

fost-am steagul din frunte de plai,

steagul cu capul de lup;

.

fost-am călăreţ peste nori, peste treceri pe apă,

izvorul din timpuri curgând,

fost-am plug, fost-am sapă,

fost-am descântec de stea

în hotarul de holde;

.

fost-am sânul de roade

al gliei sub roua din zori,

calendarul cu aripi,

litera cea mare am fost;

.

fost-am sămânţa şi culegătorul am fost,

fost-am tăcerea din ciobul de lut.

**************

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: