-Adrian Botez: „Vasilica al lelei Zamfira“

-Iertaţi-mă, domnule profesor, eu cred că greşiţi, când nu credeţi în noi…

Îl cunoşteam de aproape patru ani. Când am păşit , ca profesor, în clasa a 5-a B, acum 3 ani şi jumătate (întârziasem cu intratul la această clasă, căci, în primele două săptămâni, trepădasem pe scările Inspectoratului, pentru nişte nereguli ale catedrei), şi am strigat catalogul  – am ajuns la numele lui:

-Vasile Tudor!

-Vasilică al lelei Zamfira!Vasilică al lelei Zamfira!    strigară copiii ceilalţi, în cor, nespus de veseli. El însă, singur în banca a 3-a de lângă geam, se ridică în picioare, cuviincios, cu ochii mari, negri, plini de vise catifelate    dar când se ridică, nu se cunoscu cine ştie ce că s-a ridicat, aşa era de micuţ    ca o pasăre zgribulită:

-Prezent    pronunţă el, cu o voce precisă, dar puţin înfundată în gât.

-Vasilică al lelei Zamfira!    se mai auzi o voce veselă şi solitară, în fundul clasei.

Elevul Vasile Tudor se aşezase la loc, cuminte şi calm, în bancă. Ochii lui priveau spre mine    dar şi prin mine, către nişte zări pe care numai el le vedea. Dar le vedea intens, căci ochii îi ardeau, ca de o credinţă secretă, numai a lui.

Am aflat repede, atât de la cancelarie, cât şi de la colegii lui, de ce-l strigau copiii aşa. Vasilică era un copil orfan: n-avea nici mamă, n-avea nici tată. Tatăl plecase în lume, încă înainte de a se naşte băiatul, şi nimeni nu-i mai auzise de nume    iar maică-sa  murise de sărăcie, de amărăciune    şi încă de ceva, care n-are nume: un fel de lehamite de viaţă, neîncredere că ar avea şi ea dreptul să trăiască, printre ceilalţi oameni. Faptul că avea un copil nu însemna, pentru ea, mare lucru.

Şi Vasilică, de vreo zece ani încoace, era crescut de bunica lui, o ţărancă stafidită, rătăcită într-o mahala de oraş, singură şi tare săracă    mama mamei lui, căreia toţi îi ziceau, în mahala, “lelea Zamfira”. Şi când i se zicea aşa, nu era doar numirea stării ei de ţărancă, ci un  dispreţ ( oarecum binevoitor, dar dispreţ) pentru sărăcia şi neajutorarea ei. Cum o fi chemat-o, întreg şi cu-adevărat    cred că uitase şi ea.

Am încercat să mă apropii de copil. Nu mă respingea, dar mă privea cu ochii lui luminoşi, aţintiţi într-ai mei    ochii lui care visau mări lunare    şi tăcea, zâmbind uşor, parcă    din colţul drept al gurii. Poate nu zâmbea, poate colţul gurii se ridica de încordarea privirii.

-Ce-ai mâncat tu azi, măi Vasilică?

Nimerisem cum nu se poate mai prost, din prima încercare. Fruntea lui se întunecă, ochii se plecară în jos. Am înţeles: nu mâncase    n-avea ce. Lelea Zamfira n-avea vacă, doar când fusese bolnav, anul trecut, copilul, lelea Zamfira cerşise de pe la vecini nişte lapte, să-l pună pe picioare. Avea, în afara caselor mahalalei, nici un pogon    pe care punea porumb. Şi Vasilică prăşea, sculându-se cu noaptea-n cap    ca să poată să vină şi pe la şcoală. Mămăliga    asta era fruntea mâncării(seara, când venea de la şcoală)    pe care  o amăgea cu  borşul de ştir, de lobodă…de ce se nimerea să crească lăsat de mâna Bunului Dumnezeu, pe câmp ori pe la poala păduricii din apropiere. Pe lângă cocioaba ei din chirpici (în care intrai aplecându-te adânc din şale, dând, înăuntru, de-un întuneric pe care, noaptea, lampa cu gaz îl făcea nu mai suportabil, ci mai înspăimântător, jucând umbre stranii prin toate ungherele, pe tavan, pe pereţi…)lelea Zamfira nu avea decât o dungă îngustă de pământ, unde punea câteva legume: cartofi şi ceapă, mai cu seamă    câte-un fir de usturoi, ici-colo…Asta era. Rude n-aveau, vecinii nu erau nici ei cu mult mai răsăriţi decât lelea Zamfira.

-Măi Vasilică(nu mă lăsai eu bătut), ce mai citeşti tu?

Aici da, aici o nimerisem. Uită de durerea întrebării mele din urmă    săltă ochii arzători, şi parcă mă ruga ceva, până la lacrimi    poate să-i dau răgaz să-mi povestească…Dar eu îl întrebasem numai să-i dezleg limba. Înţelese:

-Am citit, de la bibliotecă, tot ce ne-a dat doamna învăţătoare, anul trecut, peste vară. Zicea (continuă el, concentrat, să nu spună prea mult sau necuviincios) că, într-a cincea, vom avea domni profesori , care-s mult mai severi decât dumneaei.

-Şi ce carte ţi-a plăcut ţie mai mult, Vasilică?

-Toate cărţile îmi plac, domnule profesor. În orice carte afli ceva frumos şi de folos. (Iată că Vasilică al meu era un mare moralist al ideii de carte…Frumos, îmi zisei    pentru vârsta lui…). Eu, când deschid cartea…

Şi se opri, luându-şi seama că era pe cale să se aprindă ceva în el    şi nu se cuvenea să vadă şi alţii incendiul acela…Ar fi fost peste măsura obişnuită a unei discuţii, mai cu seamă cu un profesor…şi de prima dată…

-Spune, spune, Vasilică…îl îndemnai eu, oarecum curios, interesat de ce-o fi în mintea lui de copil.

-Vă rog să mă iertaţi, şi doamna învăţătoare ( dar eu nu-i spusesem încă nimic…) mi-a spus că eu…eu le iau pe toate prea în serios, şi mă aprind degeaba… pentru orice fleac…mă aprind prea tare…n-are rost…vă rog să mă iertaţi…

-Nu, Vasilică, nu te aprinzi degeaba. Cine nu se aprinde, cât trăieşte, şi-i numai un cărbune stins, acela       nu-i  de folos nicăieri, nimănui. Aşa să ştii. Şi mai e ceva, o să-nveţi la Religie    că lui Dumnezeu îi plac numai oamenii care ard cu flacără, Vasilică dragă. Pe cei călduţi, Dumnezeu îi scuipă din gură…O să-ţi zică şi părintele, la oră…

-Da, domnule profesor? Aşa să fie?…şi ochii parcă implorau, chinuiţi de flăcărui, ca aşa să fie. Îi scuipă…

-Aşa, Vasilică. Îi scuipă din gură Dumnezeu(văzusem că imaginea-i făcea nespusă plăcere) , pe oamenii care nu ard, cum zici că faci tu, pentru toate câte se întâmplă în lumea asta, zidită de Preabunul. Dar spuneai ceva: ce se întâmplă când deschizi tu cartea?

-Iertaţi-mă, domnule profesor(voia să se retragă, iarăşi, într-o defensivă cuminte…), eu…eu…se bâlbâi , întâi, Vasilică    apoi, purtat de nişte forţe mai tari decât sfiala lui, forţe care năvăleau dinlăuntrul lui, din afundurile sufletului lui curat de copil    se porni să spună, desluşit, cu vocea aceea înfundată, dusă    parcă de pe alt tărâm, parcă văzând zâne, şi încordându-şi ochii să nu le piardă cumva din vederi:

-Citesc prima pagină, ori încă una    şi, deodată, mintea mea prinde, din zbor, locurile şi oamenii    şi porneşte, mintea mea, de una singură, să-i poarte pe oamenii aceia din carte, în atâtea bătălii, prin atâtea făptuiri frumoase(şi când zise “făptuiri”, parcă se deschidea cerul undeva, în tării grave şi minunate)…Se coboară, printre oamenii aceia, din carte, însuşi Dumnezeu, cu toţi sfinţii    şi tot ce fac oamenii este mânat de voia lui Dumnezeu (aici, vocea lui prinse în ea o forţă şi o vehemenţă neaşteptată, vizionară), şi oamenii capătă, într-înşii şi pe dinafară, lumină(vocea i se stinse, ca-n vorbirea prin somn)… devin, toţi, nişte Feţi-Frumoşi, puţin încruntaţi, care nu pot face altfel decât îi îndeamnă Dumnezeu-Hristos(vocea lui prinse aripi de tărie, iarăşi)…se bat cu toţi cei răi, şi-i înving, şi toate în lume devin, după lupte drepte, grele şi lungi…devin toate bune…Li-e atâta de greu, tuturor li-e atâta de greu…dar se încordează, cât ce pot(zise asta,”cât ce pot”, cum zic povestaşii de meserie, la vatră, iarna    sfătos şi hotărât, teribil de convingător …)…şi biruie…mereu biruie…

-Şi cartea, cartea, aşa cum e scrisă ea, pagină cu pagină, tu n-o citeşti, să afli ce spune scriitorul că ar fi făcut personajele lui?

-Ba, o citesc, dar scriitorii…iertaţi-mă…

-Nu, spune, spune…şi el se încordă”cât ce putu”:

-Mie mi se pare că scriitorii sunt obosiţi de-atâtea rele câte-au văzut pe lume, şi nu mai au putere să-şi ducă oamenii din cartea lor către Dumnezeu …şi îi lasă în prada celor răi…şi îi părăsesc când le e lor mai greu…

Da, Vasilică avea un fel cu totul aparte de a citi: el îşi imagina, întâi, linia eroică şi luminoasă, cea mai eroic-posibilă şi cea mai luminos-posibilă    a destinului oamenilor. Iar apoi, fără tragere de inimă, silit de nevoia de a da samă la şcoală de ce-a citit    se cobora, scârbit şi întristat, până în lumea săracă, cenuşie  şi greoaie, şi în care binele şi răul se amestecau în mod respingător…lumea vremilor ăstora, aşa cum o prezintă toţi scriitorii pământului, care nu văd urmele mâinilor lui Dumnezeu în “făptuire”…

Vasilică era un vizionar, mic de vârstă şi statură    dar incurabil. Şi ardea atât de intens, încât parcă auzeai cum duduie focurile într-însul, şi te depărtai un pic, de teamă să nu te frigă, cu inima din piept, cu ochii…cu toată făptura lui firavă, dar incendiată, pe dinăuntru    deocamdată…dar focul ameninţa să răbufnească, în orice moment, înafară    simţeai asta. Presimţeai    şi te-ntrebai, alarmat: când şi în ce fel va răbufni? Nu va arunca în aer cazanul sub presiune al inimioarei acestui copil cât o vrabie? El credea , cu …nu ştiu cum să spun: credea cu barbarie, cu o naivitate şi curăţenie fără seamăn, precum primii creştini, care ridicau ochii spre cerurile deschise, când îi sfâşiau fiarele în arenele cezarului    credea în lumea lui eroică, ideală. Cu un fanatism atât de înalt şi curat…atât de convins şi convingător     în glasul şi-n fiinţa lui măruntă roind, apoi zvârcolindu-se,  gata-gata să iasă afară dintr-însul, pe măsură ce el vorbea, duhuri neliniştitoare, străine de făptura lui pământească minusculă     duhuri uriaşe, care dispreţuiau, infinit superior, întâmplarea , absolut nesemnificativă, a realităţii… Atât de curat îţi spunea el ce este dincolo de aparenţele lumii    încât te uitai, în direcţia în care se uitau ochii lui    şi te apuca ruşinea că nu poţi vedea ce vedea el. Îmi dădeau lacrimile, ca înaintea oricărui lucru inexprimabil de frumos, pentru suflet    şi-mi era o ruşine cumplită, de mine însumi, cât de meschin,  şi slab, şi întunecat, şi pipernicit la suflet sunt eu…

-Iertaţi-mă, domnule profesor, eu cred că greşiţi, atunci când nu credeţi în noi…

Nu, nu greşeam. În acea oră, după ce uitasem,  de tot, ca şi cum n-ar fi fost    discuţia din acea primă zi, cu Vasilică    amărât şi revoltat de câte se întâmplau în ţară, şi de câtă rea-credinţă şi slăbiciune vinovată dădeau dovadă dregătorii ţării, ruinând şi batjocorind tot ce era sfânt în ea    şi văzându-i pe tineri (care, de, sunt schimbul nostru de mâine…)înfundând , noapte de noapte, barurile şi discotecile –  în care  se convulsionau epileptic, răgeau şi transpirau din greu, ca animalele junglei    ei bine, socoteam că destinul neamului meu este pecetluit cu pecetea Satanei.

-Mă uit la voi     le spuneam eu, în acea zi, copiilor din bănci , ridicat în picioare, la catedră, ca la        tribună    mă uit în ochii fiecăruia, şi ştiu, ştiu foarte bine şi fără greş, că nici unul dintre voi, azi, în zilele noastre, n-ar mai fi în stare să-şi dea viaţa pentru o credinţă, pentru ca neamul ăsta al nostru, necăjit şi hulit, să-şi  ridice fruntea din ţărână. Sunteţi, voi, tinerii de azi, atât de comozi, inconştienţi, iresponsabili    nu vă pasă de nimic! Ce dacă l-au tras pe roată pe Horia, care este din neamul nostru, nu e australian, şi care nu murea pentru el, ci pentru toţi ţăranii din pământul Ardealului? Ce dacă l-au sfârtecat pe Ion Vodă, între patru cămile  – şi nici el nu era african, ci din neamul nostru, şi nici el nu murea pentru păcatele lui, ci pentru libertatea ţării şi neamului ăstuia necăjit, pentru ca românul să poată sta cu fruntea sus, în ţara lui şi în faţa tuturor celorlalte neamuri din lume? Ce ne pasă nouă de ei, de proştii ăia bătrâni, avem noi modele prin baruri şi discoteci, de o mie de ori mai bune, mai plăcute, o, cât de plăcute! şi mai rentabile!…Şi nu trebuie să mori pentru ele, decât de beat!… Ce dacă Ştefan se stinge, ca o lumânare, apărând, până în ultima zi a vieţii lui, hotarele de pământ şi de suflet ale românilor lui?…Ce dacă Mihai îşi pune jos capul, la Turda, ca pe-o ofrandă în faţa lui Dumnezeu-Hristos, să ierte neamul ăsta rău aşezat pe lume, de Creator? Ce dacă Domnul Tudor se lasă tăiat în bucăţi, de Carafa, şi bucăţile trupului îi sunt aruncate-n fântână    şi nici el nu murea pentru păcatele şi interesele lui de familie, ci pentru dreptatea pălmaşilor şi amărâţilor acestui pământ? Ce dacă? Să fie acolo la ei, treaba lor, nişte fraieri, de-aia au murit, c-au fost nişte fraieri!    sfârşii eu, abrupt, acest discurs, devenind brusc conştient cât de deplasat şi caraghios suna tot ce spuneam, ţinând cont că vorbeam în faţa unor copilaşi care n-aveau nici o vină, la cei 13-14 ani ai lor  – şi mă priveau cu ochi mari şi nedumeriţi, din toate cele 15 bănci ale clasei:”Ce are ăsta cu noi, azi?” Şi, deodată, acest:

-Iertaţi-mă, domnule profesor, cred că n-aveţi dreptate, când nu credeţi în noi. Vasilică se ridicase în picioare, ca împins de un resort. Uitase de “două degete sus ridicate”, de disciplina stupidă , îmbâcsită…Dar şi eu uitasem de el    complet.

-Domnule profesor, şi-n clipa asta, aici, mă rog lui Dumnezeu să-mi dăruiască altă soartă…

-Ce soartă, Vasilică? – întrebai eu, potolit de-a binelea şi aşezat bine pe scaun, cu chef de ironie muşcătoare    de fapt, îmi era ciudă pe izbucnirea mea, mi-era ruşine şi-l voiam, paravan şi victimă (care să mă înlocuiască, în suferirea batjocurii), pe Vasilică, pentru a face uitată peroraţia mea avocăţească    acum, de fapt, mă ironizam , amuzat şi înciudat, pe mine, cel dinainte cu un minut, pe mine, cel care scăpasem caii.

-Ia spune tu, măi Vasilică, ce te rogi tu lui Dumnezeu?…

-Mă rog lui Dumnezeu să facă minunea de a-l cruţa pe Domnul Tudor, şi Carafa să mă taie pe mine, şi să mă arunce, bucată cu bucată, în fântână. Dar eu cred, domnule profesor(şi încetini vocea, tainic şi tremurând de importanţa dezvăluirii şi de consecinţele ei) , eu cred că fântâna în care au fost aruncate bucăţile din trupul Domnului Tudor …  era…era  fântâna cu apă vie, şi bucăţile, atingând apa, s-au legat, iarăşi, una de alta, şi Domnul Tudor… a înviat, şi e întreg… aici, printre noi…

Sărmanul Vasilică! Râsetul care explodă din toate colţurile clasei, din toate gurile căscate ale colegilor, îl copleşi, îl zdrobi:

-Domnul Tudor Vasilică! Domnul Tudor Vasilică al lelei Zamfira! Ha-ha-ha! Lelea Zamfira a Domnului Tudor ! – urlau, din toate puterile, bătând din picioare, aceste mici fiare, zise copii.

Ce puteam să fac? Mă gândesc şi mă frământ şi azi. Prin discursul meu bombastic şi caraghios, îmi piedusem credibilitatea în faţa elevilor    iar ei, copiii, după calapodul părinţilor lor, erau foarte slab simţitori, foarte puţin sensibili , cu totul indiferenţi la orice formă de sublim. Hristos-Dumnezeu însuşi, dacă ar fi făcut greşeala să coboare, cu toată slava Sa, în acest moment nenorocit, pe pământ    ar fi fost întâmpinat cu urlete şi aclamaţii, ca un idol rock: ”Hip-hip-hip, urraaa!” şi ar fi urmat întrebări de tipul:”Cum face de luminează? Ce maşini îl ţin în aer? Vezi? Are becuri de 1.000 şi la cap, vorbeşte stereo”etc.etc.

Mărturisesc cu ruşine şi umilinţă şi durere: n-am fost în stare să-l salvez pe Vasilică, din această grădină zoologică.  Palid, fără să mă privească, fără să privească pe nimeni    s-a dus spre uşă, cu paşi înceţi, trecând printre urletele batjocoritoare, ca printre scuipaţii de pe Drumul Calvarului. Şi-a ieşit, fără cuvânt, ca un condamnat la moarte, împăcat cu sentinţa, îndreptându-se spre locul execuţiei.

A doua zi n-a venit la şcoală. Nici a treia. Abia într-a patra n-am avut ore până seara târziu.

M-am dus, imediat ce-am terminat orele, acasă la lelea Zamfira.Afară era soare puternic. M-am aplecat, în smerenia pe care mi-o impunea uşa colibei, şi…N-am mai văzut nimic.Fereastră aproape nu exista, ca iarna să nu năvălească direct în odaie. O voce stinsă  şopti, dintr-un colţ:

-Bună ziua, domnule profesor…Şi, de lângă acea voce slabă, o voce de femeie, la fel de slabă, îngânând-o, parcă, pe prima, cu umilinţă:

-Săru’ mâna, domnu’ profesor, luaţi loc aici, pe pat…scaunul e hârbuit tare…acu aprind şi lumina…

Şi lelea Zamfira aprinse lampa cu gaz    şi putui astfel zări un biet pat de scânduri negeluite, cu o pilotă veche şi spartă pe el    şi, de sub ea, ieşind, galbene, mâinile    o, cât de lungi şi de mari!    şi feţişoara lui Vasilică. Ochii erau la fel de mari cum îi ştiam, ba parcă mult mai mari, imenşi, ireali: vedeau, de-acuma, îngeri…

Am vorbit, şoptit, cu Vasilică, stând, smerit, la căpătâiul lui, în lumina sumbră a lămpii    ceasuri…ceasuri…nu ştiu câte…mult. Nu ştiam de era zi ori noapte. Şi nu ţin minte câte mi-a spus, ţinându-mă de mână, tremurând uşor, cu amândouă mâinile lui, lungi, galbene şi mari, strângând mâna mea…Nu ţin minte amănunte, pentru că ar fi imposibil…el, Vasilică, re-crea lumea, din toate încheieturile ei , prin cuvinte rostite, parcă, într-un vis intens, sau într-un descântec periculos şi ameţitor, care exploda, cu imagini şi vorbe de-a valma, în creierul meu…Mi-a povestit, de fapt mi-a reprezentat, cu vocea lui chinuită şi magică…era pe câmpi şi în munţi, în rovine şi mlaştini, călare pe cai sălbatici, strângând febril, în pumnii galbeni, frâie, drapele şi spade    şi eu nu făceam decât să-i fiu aghiotant supus, respectuos     mi-a reprezentat cum s-au petrecut cu adevărat, nu cum spun literele seci ale cărţilor    bătăliile lui Decebal, Ştefan, Mircea, Ţepeş, Mihai…cu care juram jurăminte sfinte şi apoi călăream turbat şi eroic…răscoalele mă puneau, înspăimântător şi măreţ, alături, la mese-n păduri şi printre zăpezi,  de Horea, de haiducul Pintea…luptele Crăişorului Iancu se petreceau cu noi prin norii de sânge şi fum, prin munţi tragici…bătălii după bătălii    şi toate câştigate de Feţi-Frumoşi, cu chipul de foc, părând a fi ostaşi români, ciobani şi voievozi  – fiind, de fapt, arhangheli trimişi pe pământul sfânt de Dumnezeu din cer… Eu, profesorul lui de Istorie, am aflat de la Vasilică, pentru prima şi singura dată în viaţă, istoria neamului meu    istoria adevărată, cea eroică şi sfântă, cea venind direct din planul veşnic al lui Dumnezeu şi trecând peste întâmplări , vremelnice  impasuri…

Când lecţia de istorie, pe care el, micuţul elev Vasilică, din clasa a 8-a B, mi-a predat-o, cu atâta generozitate , de mare boier al văzduhurilor româneşti, văzduhuri roind de oştile lui Dumnezeu    când fermecata lecţie s-a sfârşit    n-am ştiut că s-a sfârşit…visam, purtat în zbor deasupra atâtor câmpuri        de-ncleştări şi biruinţe…doar atât, că mâinile lui Vasilică se încleştau, acum, reci ca gheaţa, de mâinile mele…Ochii lui rămăseseră, pe albul pernei rupte, dar curate    deschişi. Deschişi, revărsând lumină, în valuri, de peste râul morţii, spre lumea noastră beteagă…

I-am închis ochii, pe deplin conştient că nu meritam, nici unul dintre cei aflaţi atunci în viaţă pe acest murdărit pământ    nu meritam, încă, viziunile micuţului sfânt de mahala…nu meritam să ne atingă această lumină mare şi deplin curată…

Nu m-am dus la înmormântarea lui. Nu eram, iarăşi, după ce mi se deschiseseră, o clipă, cerurile, printr-un suflet de copil fără  prihană     nu eram decât un biet şi laş muritor. Un trădător al sfintelor taine , de un vestitor ceresc împărtăşite, cu adresa destinatarului greşită.

 Am aflat, mai târziu, că fuseseră, în urma căruţei cu micul sicriu curat de brad, doar popa, lelea Zamfira cea atât de umilită şi 2-3  babe din mahala.Nici un coleg, din cele 15 bănci    dintre care una rămăsese deplin goală. Cum să vină colegii, dacă nu veniseră profesorii? Şi cum să vină profesorii, dacă nu fusese profesorul de Istorie, cel aproape tot atât de nebun cât şi micul aiurit care murise?

…Stau, acum, când scriu aceste rânduri, cu caietul pe genunchi, aplecat deasupra mormântului micuţ, mormânt având deasupra  trei flori vestejite, culcate lângă crucea, încă albă, de lemn. Iartă-mă, Vasilică, iartă-mă, dacă poţi    căci eu nu pot să mă iert…Ştiu şi că n-aş fi fost în stare să fac altfel decât am făcut: sunt un biet om al zilelor noastre, laş şi  fără vlagă. Fără credinţă. Ce suflet va fi ascuns Dumnezeu în trupul tău, Vasilică    un trupuşor abia cât cel al unei vrăbii hoinare? Un suflet de Făt-Frumos şi de zmeu, totdeodată, încins şi aprins de toate făcliile cerului şi pământului, ale zilei şi nopţii. Iar eu n-am meritat darul tău, n-am fost în stare să ţin în mâini darul tău de viziune dumnezeiască    şi-l scap în noroi, zi de zi…şi mă afund şi eu în noroi, cu fiece zi…M-am întrebat, de multe ori, foarte serios, dacă nu te-am ucis chiar eu, cu demagogia orelor mele    dar mi-am luat repede seama, cât de prost şi îngâmfat eram: cum aş fi fost eu în stare a-ţi preda ţie, marele şi curatul înger, ceva despre ceruri?…Cât suntem de absurzi,  plini de noi    de fapt, nişte jalnici fanfaroni şi saltimbanici de doi bani…

N-am suportat să te văd în sicriu, Vasilică. Dar eu cred că în sicriu nu mai era, de mult, trupul tău: nu putea bietul lemn să oprească, între nişte scânduri şubrede, incendiul acela pustiitor…Eu, un ticălos trădător, m-am învrednicit, totuşi, să cred că , atunci când trupul tău a atins vlăguitul pământ, a izbucnit, ca flacără curată, până la ceruri, spintecând în văzduh porţi spre îngeri, spre arhangheli cu paloşe de foc în pumni…Ai înviat…şi eşti întreg…aici, printre noi…deasupra noastră: un uriaş de lumină, care-şi lasă umbra, din cer, nesfârşit de milos, peste pământul acesta ars, al amarului şi umilinţei…dar îţi aud tunetul glasului, de sus, promiţând, nouă, robilor slabi, tremurând înfricoşaţi    Înălţarea…

povestitor ADRIAN BOTEZ

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: