-Al. Florin Ţene: „Cărticica de dat în leagăn gândul“

Era o vară toridă de juca căldura în aer. Ziua era lungă „cât o zi de post”. Stăteam tolănit pe iarbă cu o carte de poezii scrise de prietenul meu, Eminescu, cel cu care copilărisem, mai ieri, la Ipoteşti.

Când am început să citesc, iarba din curtea casei îmi ajungea la bărbie. Stelele coborâseră în jurul meu şi ziua era luminoasă ca o scenă pe care se juca, în dramatizare proprie, poemul „Luceafărul”.

Simţeam că devenisem altceva, un fel de trup cu multe pagini. O carte despre mine.

– Chiar o carte eşti. Mi-a şoptit firul de iarbă ce îmi ajunsese, deja, la buze.

– Repede mai creşti, fir de iarbă!

– De-alaltăieri tot cresc, îmi foşneşte iarba pe la buzele ce aud cântecul de creştere al acesteia.

De când tot citesc în ograda părintească urechile mele văd tot ce mişcă, ochii aud culorile, iar nasul simte orice mişcare a cuvintelor scrise pe paginile trupului meu. Simţeam că sunt o carte despre prietenul meu Mihai.

– Dar, de ce nu despre tine?! Doar carte eşti tu. Îmi şopteşte firul de iarbă, ce-mi ajunsese până la vârful nasului.

– Păi, îi şoptesc eu, priveşte cine te calcă.

– Cine este omul acesta? Au, mă doare!

– Este chiar prietenul meu, Eminescu.

– Aşa spune! În felul acesta îmi mai trece durerea. Ştiu, e un înger al poeziei noastre, îmi şopteşte firul de iarbă, ajuns, acum, la fruntea mea pe care scria „Poezii” de Mihai Eminescu.

– Dar, pe suratele tale care stau sub mine nu le dor? În- treabă-le!

– Nu le dor. Ştiu că eşti doar o carte.

– Cum doar o carte? Sunt un om.

– Nu eşti om! Eşti o carte. Priveşte-te în oglinda bobului de rouă de pe mine şi ai să vezi câte pagini ai.

M-am uitat în acea oglindă. Aveam, doar, 65 de pagini. Subţirică cărticică, am reflectat. Trebuie s-o mai scriu. Măcar o sută de pagini.

Firul de iarbă mi-a auzit gândul.

– Mai ai de trăit.

– Mai am, mai am. I-am răspuns, neobservând că firul de iarbă îmi crescuse peste cap, iar prietenul meu Mihai confundându-mă cu o cărticică, m-a luat şi, urcându-se într-un scrânciob, m-a aşezat sub fund să nu-l taie sfoara.

– Uţa, uţa…

– Cu căruţa, îl îngînam.

– Şi Lenuţa! Mă completa firul de iarbă.

Săturându-mă de acest joc, mi-am lăsat gândul în svrânciob, iar eu mi-am adunat paginile, devenind o cărticică ce-mi poartă numele primit în preajma celui de-al doilea Război Mondial.

Se făcuse toamnă şi firul de iarbă fusese rupt de un elev şi aşezat între coperţile acestei „Cărticică de dat în leagăn gândul”, să-l preseze pentru ierbar.

Mai erau două zile şi începea şcoala.

AL. FLORIN ŢENE


%d blogeri au apreciat asta: