-Ioana Stuparu:,,Ciorăpel şi Ciorăpici”

Ciorăpel şi Ciorăpici sunt fraţi gemeni. Chiar din clipa în care li se pregătea apariţia pe lume, soarta le-a fost pecetluită: aveau a trăi nedespărţiţi până la sfârşitul zilelor.

La prima vedere s-ar fi putut spune că semănau unul cu altul ca două picături de apă. O deosebire exista, totuşi, Ciorăpici fiind cu două degete mai scund decât fratele lui. Cum s-ar spune: era “pici”. De acolo i-a venit şi numele de “Ciorăpici”. Chiar fratele lui geamăn a hotărât să-i spună aşa. La început, Ciorăpici a suferit, considerând că nu era normal să fie tratat astfel. Însă, până la urmă a zis: “Treacă de la mine, nu e cazul să stau supărat, mulţi au porecle, şi, după cum s-a observat, din asta nu se moare”!

Cea care le-a dat viaţă a fost la fel de iubitoare cu amândoi. Voia să-i ţină nedespărţiţi atâta timp cât se aflau în grija ei. De aceea, pentru a-i putea supraveghea mai uşor, s-a gândit să-i lege unul de celălalt. Din neatenţie sau cine ştie din ce alte motive, cei doi frăţiori s-au trezit legaţi unul de altul chiar din dreptul gurilor.

Ciorăpel şi Ciorăpici puteau să vadă, dar, mai ales, puteau să audă ce se întâmplă în jurul lor. Însă nu puteau vorbi ca tot omul!… Aveau totuşi proprietatea de a comunica prin gânduri, fapt ce îi ajuta să-şi poată spune părerile, dar să nu fie auziţi de cei din jur.

Cum stăteau ei împreună cu alţi semeni în aceeaşi încăpere, au auzit-o spunând pe cea care le-a dat viaţă, cum că abia aşteaptă să-i dea altcuiva, ca să-i ducă acolo unde sunt doriţi.

Sentimental din născare, Ciorăpici s-a plâns fratelui său:

_ Înseamnă că mama nu ne mai iubeşte?!

Ciorăpel care nu se pierdea uşor cu firea, i-a răspuns:

_ Vezi că eşti chiar pici? Nici n-am plecat bine de lângă mama, şi ai început văicăreala! O dată şi o dată trebuie să plecăm şi să ne purtăm singuri de grijă. Să ştii că eu mai am puţin şi explodez de bucurie! Ura! Vreau să cunosc lumea, să trăiesc aventuri! Abia aştept să plec de aici! Momentul cred că a şi sosit: persoana aşteptată de mama se apropie!

_ Persoana? Adică pantalonii aceia mergători, de culoare grena?

_ Uf, cât mă enervezi, Ciorăpici! Pantalonii aceia de culoare grena sunt îmbrăcaţi de o persoană care merge…

_ Persoană fără cap? Eu nu-i văd capul, Ciorăpel! Are?

_ Ce mai contează, dragă, dacă are cap sau nu! Important este că are mobil!… Nu auzi cum răcneşte? Cât mi-aş dori să am şi eu mobil!…

_ Ce să faci cu el, dacă eşti legat la gură?

_ Măcar să mă vadă lumea că posed…

Ajungând la destinaţie, persoana ce purta pantaloni grena a pus într-o geantă de voiaj o parte din neamul ciorăpesc, a tras fermoarul, a azvârlit geanta pe umăr şi a plecat către staţia de autobuz. A reuşit să urce, a aruncat geanta pe podeaua autobuzului şi a început să o împingă cu vârful pantofului.

Ciorăpel a răbdat cât a răbdat, până ce a izbucnit:

_ Au! Coasta mea! Dă-te la o parte, boşorogule! Ori, te caută moartea pe acasă şi nu te găseşte, fiindcă eşti în autobuz!

Ciorăpici a încremenit când şi-a auzit fratele exprimându-se astfel! I-a atras atenţia, că trebuie să se comporte civilizat, aşa cum îi învăţase mama lor.

_ Lasă-mă, dragă, cu ifosele tale! i-a replicat Ciorăpel. Încă nu ţi-ai dat seama că am ieşit în lume? Eu n-am făcut altceva, decât să repet ce am auzit în autobuz!

_ Bine că nu putem fi auziţi de popor! Altfel mi-ar fi crăpat obrazul de ruşine!

După un “buf” al genţii de voiaj şi un zgomot produs de deschiderea fermoarului, Ciorăpel şi Ciorăpici împreună cu semenii lor au tras câte o gură de aer proaspăt. Prinşi imediat într-un vacarm de nedescris, i-a apucat cu ameţeli! Până să se dezmeticească s-au trezit afară, strânşi în braţe de cineva care striga tare şi continuu:

_ Patru la zece mii! Patru la zece mii!

_ Uf, ce forfotă! De când am plecat de la mama, n-am avut o clipă de linişte! s-a plâns Ciorăpici!

_ Foarte bine! a răspuns Ciorăpel. N-am nevoie de linişte! Vreau viaţă cu peripeţii! Vreau aventură!… Vreau…

Până să termine ce avea de spus, o mână cu degete groase şi aspre ce duhnea a tutun s-a apropiat, i-a pipăit în grabă, după care i-a aruncat într-un loc foşnitor, peste nişte legături de morcovi, mărar, pătrunjel şi alte zarzavaturi.

Zadarnic şi-a dorit Ciorăpel să vadă ce se întâmplă în afara peretelui foşnitor! Era prea înalt. Pe de altă parte, înăuntru se petreceau nişte trepidaţii la care abia le putea face faţă!

Într-un târziu a auzit un oftat din toţi rărunchii însoţit de un “În sfârşit, am ajuns”! Şi-a dat seama că sosise momentul să vadă unde se află. Şi nu s-a înşelat.

Scoşi numaidecât din “depozitul de zarzavaturi” Ciorăpel şi Ciorăpici s-au trezit faţă în faţă cu posesorul mâinii ale cărei degete nu numai că duhneau a tutun, dar erau de culoare galben-maronie. Au rostit aproape în cor un salut prietenesc, dar în loc de răspuns au primit o trântitură de podea şi o înjurătură spusă cu tot năduful:

_ Ptiu! ‘Ţi-ai dracu’, cu cine v-a făcut!

Din cauza contactului brutal şi direct cu podeaua, Ciorăpel era aproape leşinat. Pentru Ciorăpici lovitura a însemnat cât a însemnat, însă, injuriile auzite la adresa mamei l-au făcut să fie revoltat la culme! De aceea şi-a permis să ridice tonul şi să ceară socoteală:

_ Ai îndrăznit să spui vorbe urâte la adresa mamei? Mama e fiinţa care ne-a dat viaţă şi a avut grijă de noi, să ştii! Tu nu spui nimic, Ciorăpel?

Ciorăpel nu se afla pe fază. Abia începuse să-şi revină după lovitura primită. Apoi, în loc să se gândească la cele spuse de fratele lui, a privit bucuros băieţelul drăgălaş în vârstă de vreo opt anişori, care se apropia de ei zâmbind.

_ Salutare, voinice! i-a făcut primirea Ciorăpel. Ce bine ar fi fost, dacă m-ai fi auzit! Poate deveneam prieteni!…

Fără să stea pe gânduri, băieţelul i-a luat de jos şi, cu mişcări nerăbdătoare i-a despărţit mutilându-le gurile. Observând diferenţa de înălţime dintre ei, s-a gândit să o repare. După priceperea lui, bineânţeles! Neştiind cum să-l scurteze pe Ciorăpel, i-a venit idéea cum să-l lungească pe Ciorăpici. Astfel a început să-l întindă cu toată puterea, fără să se întrebe, măcar pentru o clipă, ce simte acesta.

Zadarnic striga Ciorăpici:

_ Au! Mă doare! De ce mă chinui, Băieţel? Eu nu ţi-am pricinuit nici un rău ţie!… Dă-mi pace, te rog frumos!

Băieţelul, însă, nu-l auzea.

Ciorăpici a început să se plângă lui Ciorăpel:

_ Mă doare, tare, frăţioare! De atâta chin, simt că o să mor! De ce, oare, nu mă lasă aşa cum m-a făcut mama?

_ Pentru că nu eşti “normal”, de-aia! i-a ripostat Ciorăpel.

_ Cum adică “nu sunt normal”?

_ Adică eşti scund.

_ Şi?… Cred că şi cel scund poate să fie “normal”.

_ Nu-i adevărat! Normal e să fii înalt! Aşa, ca mine!…

_ Cine a stabilit aceasta, Ciorăpel?

_ Cum cine? Nimeni. Trebuie să se înţeleagă de la sine!

_ Îţi pare bine că mă chinuie Băieţelul?

Ciorăpel a ridicat nepăsător din umeri, după care a răspuns:

_ Neapărat trebuie să fii cât mine de înalt! Abia atunci se va spune că suntem amândoi la fel, deci “normali”! Altfel, nu se poate!…

_ Şi dacă nu voi rezista chinului la care mă supune Băieţelul? Dacă voi muri?!

În loc de răspuns, Ciorăpel l-a privit cu nepăsare.

La suferinţa trupească a lui Ciorăpici s-a adăugat o şi mai mare suferinţă sufletească. Cu amărăciune în glas, a zis către Ciorăpel:

_ “Normal” înseamnă să fii şi scund ca mine şi înalt ca tine! Ai să-ţi dai seama cât de mult trebuia să-ţi pese, abia după ce eu nu voi mai fi. Pentru că, fără mine tu nu vei mai avea importanţă!… Am fost hărăziţi să trăim împreună. Au! Au!


Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: