-Ioana Stuparu:,,Povestea unui ţurţur vesel”

Odată, într-o iarnă, un ţurţur de gheaţă niţeluş mai mare de-o şchioapă, a trăit cea mai frumoasă poveste de când pe lume există ţurţuri.

S-a născut la streaşina unei case, din picăturile de apă pe care gerul nopţii le-a luat în stăpânire. De atâta linişte şi întuneric îl apucase plictiseala, chiar picoteala. Abia dimineaţa, când ziua a pornit să inunde cu lumină pământul, iar vieţuitoarele şi-au început zarva, ţurţurul s-a trezit de-a binelea. Cercetând cu privirea în jur, totul i se părea interesant: case, pomi, maşini, bărbaţi şi femei mergând grăbiţi pe drum; cârduri de copii gălăgioşi îndreptându-se către şcoală; nişte vrăbiuţe cu al lor cuib făcut alături sub streaşina casei, imediat ce s-au trezit au şi convocat consiliul de familie, punând în discuţie cea mai importantă problemă: “hrana” pe care o procurau cu mare greutate, deoarece zăpada acoperise totul.

Aruncându-şi privirea în jos, pe ţurţur l-a apucat ameţeala părându-i-se foarte mare distanţa ce-l despărţea de pământ.

Din depărtare se auzeau zurgălăii cailor albi, înaripaţi, care, într-o caleaşcă de aur aduceau soarele la locul răsăritului. Un fior rece l-a străbătut pe ţurţur la gândul că razele de soare îl vor topi picătură cu picătură sau, pur şi simplu, îl vor desprinde de streaşina casei, iar când va ajunge la pământ se va preface în nenumărate fărâme.

Apucându-l deodată dragostea de viaţă, şi-a spus în gând:

_ Doamne, Tu care ai puteri nemăsurate, rogu-te, îndeplineşte-mi şi mie o dorinţă! Fă ca pentru o zi soarele să nu mai împrăştie raze calde, ci reci! Numai o singură zi să trăiesc şi îmi va fi de ajuns!

Fiindcă s-a rugat din toată inima, Dumnezeu i-a îndeplinit dorinţa. A acoperit suprafaţa soarelui cu o perdea străvezie prin care nu putea să pătrundă nici o rază caldă. Doar din când în când se strecura un mănunchi mic de raze reci, atât cât îi era necesar pământului.

Bucurându-se foarte, ţurţurul trăia din plin, participând sufleteşte la tot ce se petrecea în jurul lui. Cel mai mult îi plăceau copiii care ieşiseră să se joace prin zăpadă. Nămeţii albi şi pufoşi le dădeau posibilitatea de a găsi felurite metode de distracţie, iar chiuiturile şi râsetele se auzeau până departe. Ar fi vrut să se joace şi el, dar nu-l auzea nimeni, chiar dacă striga cât îl ţinea gura:

_ Copii, vreau să mă joc şi eu cu voi! Sunt aici la streaşina casei! Uitaţi-vă!

Minunea a venit de la raza de soare. Ea avea darul de a-l auzi şi i-a sărit în ajutor. Îndreptându-şi lumina către el, l-a făcut să strălucească.

Numaidecât unul dintre copii l-a zărit şi arătând cu degetul, a început să strige:

_ Uitaţi un ţurţur de gheaţă la streaşina casei! Hai să aruncăm cu bulgări de zăpadă în el! Să ne luăm la întrecere, să vedem cine îl nimereşte primul!

_ Foarte bine! a strigat vesel ţurţurul, ştiind că nimeni nu-l va nimeri, atâta timp cât Dumnezeu i-a dăruit o zi de viaţă.

Astfel s-a încins o joacă între turţur şi copii de-ţi era mai mare dragul să priveşti. Ţurţurul striga făcând haz, ca şi când copiii l-ar fi auzit:

_ Hai Cătălin, aruncă Mihai, ţinteşte Simona, fă bulgări Mariana!… Hai la joacă şi tu mogâldeaţă cu obrăjori rumeni şi ochi albaştri!

*

Ziua se apropia de sfârşit. Copiii sătui de joacă au început să se îndrepte către casele lor. Rămânând singur, ţurţurul de gheaţă îşi aştepta destinul. Veselia încă îl avea sub stăpânire. La un moment dat, o pereche de guguştiuci oprindu-se din zbor s-au aşezat alături de el, pe streaşina casei şi au început să-şi declare iubirea unul celuilalt. Ţurţurul asculta impresionat. Era ceva nou pentru el, dar, mai ales, nespus de frumos!… Pe loc, în gând i s-a înfiripat următorul plan:

_ Altădată, îl voi ruga pe Dumnezeu să-mi îndeplinească două dorinţe: prima va fi să-mi dea o zi de viaţă, iar cea de a doua: să-mi aducă alături o „ţurţurică” pentru a avea cu cine să-mi împărtăşesc iubirea. Şi altădată…, poate îl voi ruga pe Dumnezeu să-mi îndeplinească trei dorinţe – a zis vesel ţurţurul, văzând un ghemotoc de copil jucându-se cu părinţii lui, prin nămeţii albi şi pufoşi, în preajma unui om de zăpadă.

IOANA STUPARU

6 decembrie 2005

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: