-Nemeș Cristina Gabriela:,, POVESTEA UNUI BǍTRÂN PESCAR ŞI A PEŞTIŞORULUI FERMECAT”

Motto:„Poveştile vor salva copilăria”.

A   fost  odată ca niciodată un bătrân care de multă vreme trăia singur într-o căsuţă modestă nu departe de malul mării.Vremea şi-o petrecea, fie stând pe prispa casei privind în largul zării,fie pescuind. Trăia nostalgia timpurilor,demult apuse,când casa era primitoare,cu miros de busuioc,de pâine caldă ori plăcinte cu aromă de scorţişoară ,cum numai baba lui ştia să le facă,rumene şi gustoase din cale-afară. Au fost timpuri frumoase ,dar chiar şi aşa ,în casă se mai auzea din când în când oftatul celor doi bătrâni,ca de un dor cumplit, după un copil,pe care Bunul Dumnezeu nu i-a îvrednicit să-l aibă.Cei doi bătrânei îşi alinau unul altuia dorul zicând :

-Aşa a fost să fie măi Vasile,zice baba  moşneagului.

-Da,aşa a vrut Dumnezeu,măi nevastă ,zise moşneagul.

Şi zilele îşi depănau firul lor firesc, ca şi fuiorul babei ,lăsând în urmă doar singurătatea celor doi.Îi puteai vedea pe cei doi bătrânei,mai mereu,stând afară

pe prispa casei  privind marea care le mai alina dorul cu liniştea ,calmul şi

frumuseţea ei.

Aşa se întâmplă că de la un timp,pe prispa casei, apărea doar bătrânul,care ofta şi zicea,privind înspre mare :”…aşa a vrut Dumnezeu ca scumpa mea Ană,să nu mai fie …”

Zilele treceau şi mai greu, iar dorul, după baba lui şi după un suflet de copil,nu mai putea fi alinat nici chiar de  marea cea frumoasă şi liniştită.

Aşa se face că într-o zi, bătrânul pescar se hotărî să iasă în larg cu barca ,să pescuiască. În larg ,liniştea şi calmul mării îl copleşiră,deodată toată neliniştea sufletului său a disparut în valurile calme ale mării iar dorul, care-i apăsa sufletul,doar marea îl  alina,într-un chip neobişnuit, era parcă o legătură tainică între mare şi bătrân,ştiută şi înţeleasă doar de către bunul Dumnezeu.

Ieşise bătrânul în larg,aruncă plasa şi aştepta…iar liniştea era şi mai mare.

Soarele  strălucea frumos, etalându-şi frumuseţea şi nobleţea  pe bolta lui ,iar razele sale mângâiau marea şi obrazul bătrânului.Acesta admira peisajul,parcă venit din altă lume şi din alt timp…

Toate gândurile bătrânului se întoarseră în timpul tinereţii lui când avu un vis :

acela de a găsi adevărata comoară la care se gândea zi şi noapte,şi la care râvnea atât de mult,ca orice tânăr,numai că el,dorea să afle adevărata comoară,nu una care cu timpul se va risipi,ci una care va dăinui veşnic.N-a găsit-o nici până acum,iar dacă nu a găsit-o la tinereţe,nu o va găsi nici acum,fiind înaintat în zile,iar dacă o va găsi,ce va face cu ea,neavând

urmaşi,cui o va lăsa ?…

La acestea se gândea bătrânul când pe negândite veni înserarea,căci soarele îşi luă rămas bun de la lume,retrăgându-se în castelul său de foc,lăsând în urma sa o

văpaie roşiatică ….semn că şi mâine va fii prezent pe bolta lui şi că nu va lăsa nici-un nor să-i tulbure odihna.

Bătrânul scoase plasa din mare şi s-a mirat nespus când a văzut că aceasta era goală.

-Nu am găsit toată viaţa mea comoara la care am visat din tinereţe şi nu m-am supărat pe Dumnezeu,cu atât mai mult nu mă voi supăra că nu am prins peşte.Voi veni şi mâine,îşi zise,bucuros oarecum că va avea parte iar de un spectacol nemaipomenit,pe care mulţi ar vrea să-l vadă,ori dacă îl văd,puţini îi desluşesc taina.Acestea zicându-şi bătrânul ,trase barca la mal şi când dete să coboare din barcă,iată,o bătrânică,parcă venită de nicăieri,îl întâmpină,zicându-i:

-Seara bună,moş Vasile.Se pare că azi nu ţi-a surâs norocul,nu-i aşa?

-Bună să-ţi fie inima şi ţie.Da,aşa se pare.

-Dar cine eşti şi de unde vii,că nu te-am mai văzut prin părţile astea ?

-Ei,vin de foarte departe şi sunt tare ostenită.Mai bine fă milă cu mine,măi creştine cu o bucată de pâine ca şi Dumnezeu o să aibă milă de tine.

Bătrânul îşi aduse aminte de bucata de pâine pe care a luat-o de acasă ,pe care nu a mâncat-o.O luase din straiţă şi o dete bătrânei.Aceasta o luă şi o rupse în două,o parte o păstră pentru sine iar jumătatea rămasă i-o înapoie bătrânului zicându-i :

-Păstrează bucata aceasta tu ,Vasile.Iar dacă vei ieşi din nou în larg,vei prinde mult mai mult peşte şi vei găsi răspuns la multe întrebări ale tale.

dar nu uita :trebuie să arunci bucata de pâine pe care ţi-am dat-o în mare,

spre răsărit.

Bătrânul auzind una ca asta,zâmbi şi privi în larg,marea era ce-i drept liniştită,soarele apunea într-un mod miraculos,dar se gândea că abea se întorsese din larg.Acest lucru dorea sa-i spună femeii,însă când a întors privirea aceasta nu mai era.Privii în toate direcţiile crezând că aceasta s-a îndepărtat,dar nu se zărea nicăieri.

-Poate a fost o nălucă ori mi s-a părut din cauza oboselii,îşi zise.Dar bucata de pâine din mâna lui îl trezise oarecum la realitate.Deci nu visase,nu i se năzărise,totul a fost aievea…Nu am nimic de pierdut,se gândea bătrânul şi scoase barca în larg.

Soarele parca nu era hotărât,parcă amâna să se întoarcă în tărâmul său,parcă mai avea unele lucruri de făcut în lumea aceasta….zise bătrânul zâmbind.

Ieşi în larg,îşi făcuse semnul sfintei cruci şi aruncă bucăţica de pâine în apă,spre răsărit.Aşteptă.Deodată se făcu o linişte nemaipomenit de mare,nici marea nu-şi mai agita valurile,iar bătrânul simţi că plasa se umpluse de atata peşte încât era gata-gata să se rupă.Trase plasa şi începu să golească peştele din ea când ceva strălucitor îi atrase atenţia.Bătrânul se uită mai bine şi văzu un peştişor cu totul şi cu totul neobişnuit.Începu să aleagă peştişorii până când ajunse la el.Dorind ca să-l ia în mână ,acesta îi zise bătrânului :

-Vasile,om bun şi cu frică de Dumnezeu,am fost trimis la tine pentru aţi îndeplini trei dorinţe.Toate le pot face,însă un singur lucru nu voi putea, anume să întorc timpul,căci Împăratul timpului  care este frate cu tatăl meu ,nu doreşte să se întoarcă nici o clipă înapoi ,din cursul firesc al vieţii şi nici unui muritor nu-i este dat aşa ceva.

-Dar cine eşti tu şi de unde vii,cine te-a trimis ?

-M-a trimis tatăl meu,Împăratul mărilor, care cunoaşte inima ta milostivă.

-Da,ce bine am făcut,păcatele mele,că bogăţie n-am  avut să impart celor nevoiaşi?

-Ei,Vasile,tu nu ştii că şi un simplu gând curat se urcă la Dumnezeu și poate fi de ajutor nevoiaşului ?

Bătrânul se uită iscoditor la peştişor şi vru să zică ceva dar nu-şi gasea cuvintele.

« Ce poate să fie aceasta » ?Dar aşteptă să vadă cele ce urmează.Deci putea să-şi dorească orice pe lumea asta că va avea,fără nici un efort,nu ştia ce să creadă.

Se gândi câ este bătrân acum şi ce şi-ar mai putea dori…dimpotrivă,i-ar putea cere peştişorului să-i redea tinereţea.Da,dar ce folos să fie tânăr,fără baba lui ?

I-ar putea cere peştişorului s-o întinerească şi pe ea.Da,dar ce folos să fie amândoi tineri,să reia viaţa,fără un copil ?Da,dar ar putea cere peştişorului să-i îndeplinească şi această dorinţă.Da,dar nu poate întoarce timpul…atunci ,ce i-a mai rămas să ceară ?…Deodată îşi aminti de o dorinţă mai veche,din tinereţe,

şi zise :

-Cred că –mi doresc un singur lucru,peştişorule…dacă nu poţi întoarce timpul

hai să mergem noi la el.În tinereţe am dorit mereu să aflu adevărata comoară, cum o pot găsi peştişorule?

-Doar atâta vrei?

-Da,o singură dorinţă am avut încă din tinereţe.

-Şi ce înţelegi tu prin adevărata comoară?

-Adevărata comoară este aceea care îţi umple sufletul de bucurie şi te face să te simţi împlinit.Pentru unii oameni adevărata comoară înseamnă grămezi de aur,pentru alţii înseamnă câştigarea de onoruri iar  alţi oameni,nici nu ştiu că există aşa ceva sau,nici nu doresc sa-şi urmeze visul.

-Atunci hai să vedem ce comoară ţi-ar plăcea să ai,ce te-ar face fericit.

Numai ce zise acestea că peştişorul începuse să sufle de trei ori în direcţia bătrânului şi deodată apăru ca din senin o corabie frumoasă.

-Suie-te iute în ea şi să mergem căci avem multe de văzut.Batrânul se urcă în corabie,luă şi peştişorul cu sine şi deodată se pomeni că-l aude zicând :

-« Mânâ corabie cu dor spre mal,

Să nu te oprească-n drum, nici un val … »

Şi corabia plutea liniştită,înfruntând val după val,spre primul mal….unde şi ajunseră.

-Unde am ajuns,întrebă bătrânul?

-În oraşul fără nume dar ce este interesant e faptul că fiecare călător poate să-i dea un nume, iar numele care i se va părea cel mai potrivit împăratului  acestui ținut ,va rămâne definitiv.

-Şi de când oraşul acesta nu are nume?

-De la întemeierea lui.

-Aşa …se miră foarte bătrânul.

-Trebuie să ne îmfățișăm împăratului peste trei zile și să-i spui numele la care te-ai gândit ,iar dacă acest nume i se va  părea potrivit,te va lăsa să treci hotarul spre împărăția fratelui tatălui meu,Împăratul Timpului.Dar bagă de seamă,acesta stă tot timpul cu spatele către cel cu care vorbește.Iar dacă-l vei putea îndupleca să se întoarcă spre tine,cu siguranță îți va îndeplini cele trei dorințe.

-Dar de unde știi tu ce dorințe aș dori să-mi îndeplinească Împăratul ?

-Inima omului se citește foarte ușor căci este precum o carte deschisă iar limbajul este ușor de descifrat căci privirea spune totul,dezvăluie totul.Trebuie să înțelegi însă acest lucru.

Ajunseră la mal şi când au vrut să coboare ,iaca că-i întâmpină un om vesel care făcea jonglerii cu nişte mingi.Era foate vesel,se vede treaba că omul era mulţumit cu ceea ce făcea.

-Vasile se minună de iuţeala mâinilor acelui om şi îl întrebă :

-Ce faci tu aici ?

-Un număr de circ.

-Şi care e rolul acestui număr?

-Menirea mea este să-i aduc aminte omului de anii copilăriei care sunt cei mai frumoşi ani. Aşa încerc să îl  fac pe  om fericit,sau măcar să zâmbească.

-Şi reuşeşti sa faci acest lucru?

-Doar pe cei cărora regretă anii copilăriei .Cei care s-au grăbit să treacă mai repede aceşti ani,se grăbesc şi acum.Aceşti oameni nu au timp pentru ei înșiși,însă mai târziu vor dori să întoarcă timpul,dar nu vor putea…

-Da,aşa este,zise Vasile,amintindu-şi de vorbele peştişorului.

Merseră ei ce merseră iar peştişorul văzându-l pe Vasile îngândurat îl întrebă :

-La ce te gândeşti Vasile ?

-La măiestria acelui om,ce lucru minunat făcea iar oamenii treceau grăbiţi pe lângă el,nici nu-l observau…curios lucru,zise Vasile.

Deodată văzură un loc cu totul şi cu totul minunat,o grădină care avea mere de aur,izvor limpede şi ciripit de păsărele care se aşezau pe rămurelele copacilor sau pe tufele dese de trandafiri…iar în mijlocul grădinii era un tânăr minunat cu înfăţişare de înger şi care repeta aceeaşi întrebare :

-Ce este frumosul ?

Vasile se uită nedumerit crezând că îl întreabă pe el şi când dete să răspundă că cel mai frumos lucru pe care el l-a văzut cândva este apusul soarelui de la el de acasă , când un stol de păsărele îcepură să ciripească şi,deodată una dintre ele începu să cânte atât de frumos că lui Vasile începură să-i curgă şiroaie de lacrimi pe obraji,fără să ştie de ce…

În acel moment trandafirii s-au făcut sângerii ,învăluiţi de razele soarelui care se grăbea să apună iar la izvor veniră să se adape cerbi şi căprioare.

Vasile privii la acest spectacol şi îi zise peştişorului :

-Cu adevărat,această priveliște este mult mai frumoasă decăt cea de acasă, nu am văzut lucru mai frumos,deci  trebuie să existe mereu alte și alte lucruri frumoase și,deci, cineva care face toate lucrurile astea… Acela,cu adevărat ,poate răspunde la întrebarea aceasta.Însă sufletul meu s-a bucurat nespus de această privelişte.

Şi dete să plece însă acel tânăr i-a spus:

-Vasile,sufletul tău s-a bucurat de această frumuseţe pentru că inima ta este bună.Te-ai minunat de toate acestea dar te vei minuna mult mai mult când îl vei vedea pe cel care a făcut toate aceste frumuseţi.

-Da,cine este?Şi se gândea că acesta nu poate fi decât împăratul acelui oraş fără nume.

-Imparatul acesta nu are împărăţia în această lume.El a creat tot ceea ce este frumos în lume pentru ca omul să fie fericit şi mulţumit.El deseori vine din înaltul său şi se coboară în inima omului.

-Păi,cum reuşeşte să se facă atât de mic şi care împărat ar face acest lucru ?

-Lui toate îi sunt cu putinţă şi,nu el se face mic ci inima omului se face  atât de mare,atât de încăpătoare, că cerul întreg are loc în ea.

-Şi de unde ştiu eu că acest împărat ar dori să vină şi la mine ?…

-El stă tot timpul la uşa inimii fiecărui om şi bate discret,sperând că i se va deschide.

-Trebuie să fii fără inimă să nu deschizi uşa unui asemenea împărat.

-Totul e să fie auzit,Vasile,că omul nu mai aude,nu mai are timp să audă şi nici uşă la inimă nu mai are.

-Da,ce trist,zise oftând Vasile,să nu primeşti un asemenea împărat…

-Vasile,oftatul tău a fost auzit de către împăratul meu şi nu te va uita…

Deodată se treziră,atât Vasile cât şi peştişorul în faţa unei peşteri,iar în faţa ei era o mulţime de oameni care se agita.Vasile se apropie de peşteră şi văzu un spectacol cu totul şi cu totul neobişnuit.Oamenii se duceau în peşteră şi se întorceau cuaur,fiecare lua cât putea.După un timp,din peşteră ieşi un bătrân care zise mulţimii :

-Cine aduce tot aurul înapoi,va primi însutit.Iar mulţimea se îmbulzea să ducă aurul pentru a primi mult mai mult.

-Ce poznă să fie lucrul ăsta ?

-Vasile,vino şi tu de ia o monedă,zise bătrânelul.

-Bine,voi lua o monedă.

Intră Vasile în peşteră şi văzu lumea care se înghesuia să ia cât mai mult aur.Iese Vasile din peşteră iar bătrânul îl întrebă :

-Dacă îmi dai moneda,poţi intra să iei cât aur  pofteşti.

-Ba,mulţam,am luat deja doua şi îmi ajung.

-Dar nu ai zis că vei lua doar o singură monedă?

-Ba da,dar m-am gândit că-s tare bătrân şi să nu mă ostenesc să fac două drumuri sau chiar mai multe,ca acești bieți oameni…

-Dacă îmi aduci cele două monezi te voi lăsă să iei cât aur pofteşti.

-Nu pot, pentru că nu pot cumpăra cu tot aurul tău ceea ce voi pierde aici.

-Ce pierzi,Vasile când munţii de aur de aşteaptă în peşteră ?

-Timpul pe care niciodată nu-l mai pot întoarce, cu tot aurul tău.

-O,Vasile,înţelepciunea ta valorează mult mai mult decât tot aurul meu. Păstrează cele două monezi,eşti singurul care pleacă de aici cu banii.

Bătrânul plecă zâmbind,zicând :

-Doamne,cum pierd oamenii aceia ceea ce e mai de preţ :timpul şi lucrurile cu adevărat importante.Depărtându-se,auzi vocea îmbietoare a bătrânului care chema mulţimea să aducă aurul luat pentru a primi şi mai mult…

Plecară şi ajunseră într-un loc întunecat,nu era nici ţipenie de om sau animal.Doar vântul şuiera ,alungând tot ceea ce era suflet de acolo.Deodată în dreptul unui copac ,mare şi stufos,apăru o bufniţă.

-Iaca,în sfârşit un suflet în pustietatea asta.Dorind să plece mai departe,îşi făcu semnul sfintei cruci şi porni încrezător înainte.

-Ce loc mai e şi ăsta,păcatele mele,peştişorule ?

-De aici începe hotarul  Împăratului Negru şi tare mi-e teamă să nu întâlnim vre-un slujitor de-al său.Dar peştişorul nici nu termină vorba că deodată apăru o dihanie de om înainte care le spuse :

-Cine sunteţi ,de unde veniţi şi încotro mergeţi ?…

-Vasile mă cheamă iar acesta este peştişorul meu …
-Da,numai bun de mâncat…şi îndată se aruncă asupra peştişorului să-l înhaţe,însă în acel moment ,peştişorul începu să strălucească atât de tare că-l orbi pe loc.Vasile îşi puse mâna la ochi ,însă peştişorul îi zise :

-Tu nu vei păţi nimic,ci doar cei lacomi vor fi orbiţi tocmai de ceea ce-şi doresc cel mai mult.

-Înseamnă că putem trece fără nici o primejdie pe lângă el.

-Da. Trecură astfel nestingheriți mai departe până când ajunseră la poarta castelului .Bătură la ușă dar nu răspunse nimeni :La un moment dat ușa se deschise singură și un întuneric dens se ivi de dincolo de ușă .Peștișorul începu

să lumineze încăperea așa încăt putură să înainteze cu ușurință.Ajunseră la sala tronului unde văzură un șir lung de scaune iar pe fiecare scaun stătea câte un bătrânel.Undeva,în spatele lor era un tron,așezat cu spatele, pe care stătea, Împăratul Timpului .Acesta zise către un bătrânel :

-Tu ești anul X,ce poți să-mi spui despre cele petrecute în timpul pe care ți l-am dat ?

-Împărate,am adus pace și liniște .Oamenii s-au bucurat de acestea dar nu le-au prețuit așa că repede le-au pierdut :în familiile lor,în regatele lor și,chiar în sufletele lor.Uneori când aceștia au dorit să îndrepte lucrurile,totul a fost prea târziu căci timpul nu a fost cu putință de întors…

-Dar tu,zise Împăratul altui bătrânel,ce ai făcut ?

-Eu am dăruit oamenilor fericire dar nu au înteles-o și au pierdut-o în lucruri mărunte…

Și tu ?

-Eu am dăruit oamenilor zâmbetul însă puțini au știut să-l prețuiască și să-l folosească așa încât fețele lor s-au împietrit în durere și neliniște .

Împăratul auzind toate acestea se mâhni,plecă capul și se întoarse și mai mult spre fereastră,așa încât să nu i se vadă fața tristă și lacrima care-i brăzdă obrazul.

Acesta zise :

-Nimeni nu poate să-mi spună nimic frumos,ceva care să mă determine să mă întorc cu fața spre voi ?

-Eu pot,se auzi o voce.

-Cine ești tu ?

-Vasile mă cheamă,Împărate.Ceea ce aș dori să-ți spun este că oamenii nici nu ar fii bine să-și dorească ca timpul să se întoarcă.

-Cum se mirară toți… ?Și se auzeau voci care murmurau nemulțumite…

-De ce crezi tu asta,întrebă Împăratul ?

-Pentru că vor face aceleași lucruri iar tu,Împărate,nu vei mai fii veșnic.

-Ce te face să crezi asta ?

-Am văzut în orașul tău oameni care-și irosesc timpul cu tot felul de lucruri,trecând pe lângă lucrurile cu adevărat importante.Aleargă după aur

iar când au dobândit ceea ce-și doreau,constată că au pierdut altceva,timpul,

care nu se poate întoarce cu tot aurul câștigat.

Aleargă după lucruri mărețe,uitând că măreția stă tocmai în lucruri mărunte :un

apus de soare ori un ciripit de pasăre…

Și ce crezi că le lipsește acestor oameni ?

-Înțelepciunea.

-Cum mai pot oare acești oameni să îndrepte lucrurile ?

Vasile își aminti de circarul care încerca să le reamintească oamenilor de anii copilăriei.

-Împărate,timpul nu se poate întoarce dar cred că omul se poate întoarce spre el prin povești,prin amintirile duioase pe care le păstrează în inima sa.O întâmplare,o istorioară,tot ceea ce ține de perioada aceasta.Doar poveștile pot salva copilăria.Mai mult,tot ceea ce este frumos ,nu poate fii înțeles decât cu suflet de copil,bucuria este simplă ca a unui copil.Tainele universului și a lumii întregi nu pot fii înțelese decât dacă omul își păstrează sufletul de copil.

Nu poate citi aceste taine decât dacă inima sa este curată și dispusă să primească un oaspete de seamă…

-Așa,și cine este acest oaspete ,întrebă Împăratul ?

-Cel care a făcut ca omul să înțeleagă și să simtă aceste taine printr-un limbaj cu totul necunoscut oamenilor.Inima lor însă înțelege acestea căci limbajul este al iubirii.

Împăratul se minună de aceste răspunsuri și-l întrebă :

-Unde ai văzut toate acestea ?

-În regatul tau.

-Cum ai numi tu acest regat,Vasile ?

-Regatul copilăriei.

În acel moment Împăratul Timpului se întoarse cu fața spre Vasile.Slujitorii săi căzuseră cu fața la pământ căci pentru prima data Timpul se întoarse cu fața spre slujitori.Chipul său era luminat iar zâmbetul abia schițat din colțul buzelor trădă o fericire ascunsă,gata să țâșnească,de multă vreme…acum sosise momentul căci cuvântul magic,care-i fermecase întreaga veșnicie,era cel al copilăriei.

-Da,așa se va numi regatul meu căci  în veșnicia mea doar  pentru acest timp este mereu nevoie de reîntoarcere pentru a putea merge înainte.

Iar poveștile copilăriei sunt cele care reușesc să facă acest lucru.

-Vasile,cere-mi orice,pot să-ți îndeplinesc orice dorință.

-Mersul lucrurilor în viața unui muritor trebuie să fie firesc,cele care s-au întâmplat,s-au întâmplat.Dacă aș întoarce timpul,lucrurile,chiar și cele mărunte,nu vor mai avea farmecul și frumusețea lor.Taina lor nu o voi mai trăi la fel,căci de fiecare data voi știi cele ce urmează.A lăsa lucrurile așa cum sunt,găsesc că e bine,iar a lăsa timpul să vindece răni ori să aducă fericire,este firesc.

-Nu doresc să întorc nimic ,ori să schimb nimic din viața mea,ci voiesc să mă bucur de fiecare lucru, firesc,să –i înțeleg rostul său pentru mine,căci el este destinat anume pentru mine.Eu,trebuie doar să-i înțeleg mesajul.

Atunci când omul nu mai pricepe acest mesaj,poate învăța și folosi mesajul poveștilor.Doar așa omul poate redobândi sufletul de copil și,ceea ce este mai important,să întoarcă timpul.În aceasta constă adevărata bogăție pe care sufletulmeu astăzi a găsit-o.

Nemeș Cristina Gabriela

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: