-Olga Morar: „Florile“

Trăiau undeva, într-o grădină, o mulţime de flori: trufaşii trandafirii, sfioasele garoafe, blândele cârciumărese, mândrele gladiole, gingaşele lalele, îmbujoratele muşcate şi alte multe seminţii de flori care mai de care mai frumoase şi mai înmiresmate. Printre ele se unduiau în bătaia vântului şi se lăsau mângâiate de soarele cald al începutului de vară, micuţele şi delicatele flori de nu-mă-uita sau coloratele panseluţe, etalându-şi frumuseţea şi lăudându-se fiecare cu rochiţa sa colorată.

Într-o zi, de nu ştiu unde, adusă de vânt, căzu în grădină o mică sămânţă, care odată ce întâlni caldul pământ, tocmai scăldat de una din acele ploi scurte şi calde de peste vară, prinse a creşte. Zilele treceau una după alta şi în timp ce florile celelalte nici nu bănuiau ce le aşteaptă, micuţa sămânţă crescu şi crescu ajungând o plantă înaltă şi frumoasă, dar care încă nu făcuse flori. Atunci au observat şi celelalte că mai era cineva în grădina lor. Dar nu i-au acordat prea mare importanţă, deoarece, neavând flori nu putea să se ia la întrecere cu ele, ba chiar, parcă, o priveau cu dispreţ.

Ce plantă o mai fi şi asta? zise mândrul trandafir, adresându-se gladiolei, pe care o considera oarecum egala sa.

O plantă ca toate celelalte, dar lipsită de importanţă după părerea mea, căci n-are floare şi nu se poate compara cu frumuseţea noastră, glăsui gladiola.

Ai dreptate şi-apoi nici măcar miros nu are, iată eu cât sunt de înmiresmat, că mi se simte parfumul de departe, spuse la rândul său trandafirul.

Dar şi noi suntem înmiresmate, glăsuiră garoafele, şi oamenii ne preferă adesea.

Păi, dacă vine vine vorba de parfum cine ne întrece? ridicară glăsciorul zambilele.

Doar gingaşele lalele stăteau într-un colţ, departe, de a se amesteca în zarva, iscată din senin în grădină. Stăteau şi aşteptau cuminţi să vadă ce se va întâmpla. Şi nu au greşit, căci nu mai trecu mult timp şi planta cea neînsemnată pentru suratele sale prinse a îmboboci. Abia atunci a reuşit să atragă atenţia celorlalte flori, însă dintre toate trandafirul şi gladiola erau convinse că nimeni nu le va întrece nici în frumuseţe şi nici în parfum.

Nu trecu mult timp şi bobocii apăruţi au început să se desfacă, încetişor, dezvăluind odată cu frumuseţea corolei şi un parfum nemaintâlnit: era o tuberoză. Deşi înaltă şi subţire, de ai fi zis că se aseamănă trandafirului sau poate mai degrabă gladiolei, mlădioasa tuberoză avea florile micuţe, albe şi cu mult mai înmiresmate decât cele ale trufaşului trandafir.

Gâlceava era gata, fiecare spunându-şi părerea, că degeaba miroase atât de bine dacă nu are o tulpină atât de dreaptă ca cea a gladiolei sau nişte frunze atât de perfecte şi lucioase ca ale trandafirului. Unde se mai adaugă şi faptul că trandafirul se lăuda, înroşindu-se şi mai tare, că pe el Dumnezeu l-a înzestrat cu ţepi ca să se poată apăra, ceea ce în ochii suratelor trebuia să stârnească invidia, căci ele nu aveau niciuna aşa ceva. Doar tuberoza nu lua în seamă cearta celorlalte flori, răsfăţându-se în razele soarelui şi perlându-se cu picăturile de rouă ce cădeau în zori.

Sătule de cearta care nu se mai sfârşea, gigaşele lalele au glăsuit:

Ruşine să vă fie surate că vă certaţi pentru un lucru de nimic! Toate sunteţi frumoase în felul vostru şi toate atrageţi atenţia celor care intră în grădina noastră, doar că fiecare o face în felul său. Prin cearta iscată între voi n-aţi reuşit decât să dovediţi că sunteţi invidioase, în timp ce tuberoza s-a bucurat de atenţia tuturor. Asta să vă fie învăţătură de minte ca altădată să preţuiţi pe cel de lângă voi, că nu se ştie când vă poate lua locul.

Astfel, ruşinate florile tăcură, învăţând o lecţie preţioasă şi de atunci înainte nu s-au mai certat niciodată, ba dimpotrivă făceau totul să fie atât de frumoase, încât cel care intra în grădina lor să nu mai ştie la care să se uite sau pe care s-o aleagă.

Drd. OLGA MORAR


%d blogeri au apreciat asta: