-OVIDIU CREANGĂ:,,Povestea Ursuleţului de Catifea Maro”

 

LICĂ URSULICĂ ŞI SIMINICA

 

Din seria “De dorul  Siminei” 23-Oct. 1983/Winnipeg

Cine nu o ştie pe Simina? Toatã lumea o ştie cã a văzut-o plimbindu-se prin Cişmigiu cu ursuleţul ei de catifea maro. Simina are trei anişori şi ursuleţul ei are un an, căci l-a primit cadou de ziua ei când a împlinit doi ani.

Pe ursuleţ îl cheamã Licã şi Simina îi spune Licã-Ursulicã şi-l mângâie toatã ziua de l-a tocit pe unele locuri. Am uitat sã spun cã Licã-Ursulicã este mare, cã Simina abia îl ţine în braţe şi de aceea, când îl plimbã în parc, îl plimbã într-un cãrucior care este cãruciorul lui Licã. Cãruciorul lui Licã a început sã scârţâie şi tãticul Siminicăi  i-a uns roţile cu o unsoare specială şi de atunci nu mai scârţâie. Simina îl iubeşte foarte mult pe Licã, poate chiar mai mult decât pe pãpuşa ei cu ochi albaştri care zice Ma-Ma când o mişti mai tare. Pe pãpuşă o cheama Puşa şi înainte de a apărea Licã era foarte alintatã cãci Simina nu-i mai dãdea drumul din braţe. Simina a văzut cã Puşa suferã cã nu se mai ocupa atît de ea şi s-a hotãrît sã meargă la plimbare cu amândoi de aceea îl aşează pe Licã în cãrucior şi pe Puşa în braţele lui Licã.

Odatã, Simina a smucit mai tare cãruciorul şi Puşa a cãzut jos şi a început sã strige: Ma-Ma!, Ma-Ma! de s-a adunat lume ca la urs, dar nu era decât un ursuleţ de catifea maro care sta cuminte în cãrucior şi se uita curios la lumea ce se adunase.

Simina a ridicat-o pe Puşa, a şters-o de praf, a mângâiat-o şi a întrebat-o dacă s-a lovit. Se lovise dar nu prea tare, însă Siminica s-a purtat atât de frumos cu ea cã i-a trecut imediat. Noaptea Simina se culcã într-o parte cu Ursulicã şi cu Puşa în partea cealaltă. Până adoarme ea îi legãnã şi îi adoarme întii pe ei. Dupã cum lui Licã îi spune Licã-Ursulicã, lui Puşa în spune Puşa-Pãpuşa.

Dar sã vezi minunãţie, sã fi fost miezul nopţii. Siminica dormea dusã şi de asemenea şi copilaşii ei, Licã si Puşa, când deodată s-a fãcut o luminã ca ziua. Simina a deschis ochişorii şi primul lucru pe care l-a fãcut s-a uitat la copilaşii ei; Puşa dormea dusã însã Licã era treaz şi stãtea pe marginea patului cu picioarele atârnate în jos.

“Ce e cu tine Licã, tu eşti un ursuleţ de catifea umplut cu cârpe, cum de te mişti?” zise Simina cu uimire.

-“Da eu sunt un ursuleţ de catifea umplut cu cârpe însã câteodatã sunt şi ursuleţ viu, eu m-am mai trezit şi în alte nopţi şi v-am învelit pe tine şi pe Puşa şi apoi m-am culcat la loc şi m-am fãcut iarăşi  Licã ursuleţul de catifea maro”.

-“Vai ce poveste nemaipomenitã, ia spune-mi Licã ce minune grozavã este asta?” a întrebat Simina cu nerăbdare.

-“Povestea e lungã şi într-adevãr grozavã dar nu ţi-o spun acum cã trebuie sã vinã mãmica cu cei patru frãţiori ai mei sa ne ia la o raitã prin pãdure şi sã venim repede înapoi până nu prinde cineva de veste. Eu i-am spus mămicăi  cã tu eşti o fetiţã foarte bună şi mama te iubeşte ca şi pe mine”.

Nici nu a apucat să termine de vorbit, că uşa s-a deschis  fãrã nici un zgomot şi tiptil au intrat înãuntru mama ursoaicã cu cei patru ursuleţi ai ei ce semănau leit cu Licã. Licã a sãrit de gâtul mamei şi a sãrutat-o pe obraz, şi mãmica lui l-a sãrutat şi ea şi l-a mîngîiat pe cap şi pe spate cu o labã dragostoasã de mama.

-“Ce mai faci puiul mamei? Dupã cum ştii cã blestemul zgriţuroaicei s-a spulberat, zîna buna este iarăşi puternicã şi noi suntem din nou  împreunã. Numai tu nu eşti cu noi, însã te simţi aşa de bine aici că te lãsãm sã stai cât ai sã vrei tu”.

Simina se uita uimitã şi nu-i venea sã creadã, s-a frecat la ochi, şi nu era vis, a pus mâna pe Licã, era un ursuleţ viu şi plin de viaţã. Atunci ursoaica s-a întors cãtre Simina şi a spus cu blândeţe:

-“Dragã Simina, îţi multumesc din suflet cã te porţi atît de frumos cu bãieţaşul meu, noaptea asta se întâmplă un fapt deosebit, toate animalele şi pãsãrile serbează înfrângerea  Zgripţuroaicei,  zâna cea rea,  de cãtre Lia –  zâna cea bunã.

De aceia am venit sã te întrebãm dacã vrei sã vii şi tu cu noi sã te uiţi puţin şi te aducem apoi înapoi”.

-“Vin cu plăcere, dar nu pot merge singurã, cãci eu nu plec nicãieri singurã mã duc sã o scol şi pe bunica, ea nu va spune nimic la nimeni”.

Simina s-a îmbrãcat imediat şi a şi venit cu bunica de mâna.  Când a vãzut-o bunica pe ursoaică,  era gata-gata sã o ia la sãnãtoasa însă Simina a reţinut-o şi i-a explicat cã nu e nici un pericol.

Au ieşit tiptil afarã unde-i aştepta o trãsură cu patru cai nãzdrãvani ce i-a dus ca gândul în pãdure. Īn pãdure era zarvă mare, într-o poiană rotundã erau adunate toate animalele şi pãsãrile ce vorbeau cu însufleţire şi fiecare striga cât putea ca sã se facã auzit.

-“Fraţilor linişte! sã vã spun câteva vorbe” strigã ursoaica-mamă, cât o ţinea gura. Se facu linişte.

-“Vreau sã v-o prezint pe Simina prietena lui Licã bãiatul meu, ea a venit aici cu bunica ei numai sã ne vadã şi se întoarce acasă. Sã-i spunem toţi odatã: bine ai venit Simina !” şi toţi au strigat odatã de s-a cutremurat pãdurea:

-BINE AI VENIT SIMINA ! ! ecoul a rãspuns de câteva ori: BINE AI VENIT SIMINA! Apoi fiecare şi-a vãzut de treabă.

Īn mijlocul poienii era un maldăr uriaş de lemne şi crãci uscate. Unul din ursuleţi a aprins un chibrit şi  le-a dat foc. Tot poporul a început sã joace o horă în jurul focului.  Simina şi bunica au fost prinse în horă şi ele. Pe Simina o ţinea de mânuţă Licã şi pe bunicã –  Ursoaica.

-“Vai am uitat sã o luam şi pe Puşa, ce rãu îmi pare” – spuse Simina cu regret.

-“Nu-i nimic, mai venim noi şi altã datã” – spuse Licã-Ursulicã.

-“Hai sã mergem” spuse bunica “sã nu se observe lipsa noastrã”.

-“Bunică, să nu cumva sã-i spui cuiva ce sa întâmplat în aceastã noapte” spuse Licã.

-“Promit sã nu spunnimănui” rãspunse bunica.

Pe Simina nici nu a întrebat-o, cãci ştia cã ea nu spune la nimeni. Prietenii noştri Simina, Bunica, Ursoaica şi puii ei s-au urcat în trãsura cu patru cai şi cât ai bate din palme au fost acasã, cãci trãsura şi caii erau nãzdrãvani, ei nu mergeau pe drum ci zburau prin aer. Ajunşi acasã, Ursoaica şi-a luat pe cei patru ursuleţi, au dat ziua bunã şi au plecat pe nesimţite aşa cum veniserã. Simina s-a îmbrăcat în pijama l-a culcat lângã ea pe Licã şi au adormit buştean de obosiţi ce erau. Puşa nu simţise nimic. A doua zi, Siminei nu-i venea a crede; Licã era un ursuleţ de catifea maro, Puşa era o pãpuşă cu ochii albaştri care zicea Ma-Ma când o mişcai mai tare, bunica era aceiaşi ca totdeauna, grijulie cu nepoţica ei. Simina la intrebat pe Licã:

-“Licã-Ursulicã tu ştii să vorbeşti?”

Licã stãtea cuminte şi nu scotea o vorba, însã Simina a observat cã a mişcat puţin din ochi.

-“Licã-Ursulicã, spune-mi dacã am visat sau a fost adevărat” întrebã iarăşi Simina.

Licã iaraşi a mişcat puţin din ochi, dar nu a spus nimic.

-“Asta înseamnã cã nu am visat, dar Licã nu are dreptul sã vorbeascã” – zise Simina.

Noaptea urmatoare, Licã s-a trezit din nou şi a strigat-o încet pe Simina ca sã nu o sperie din somn.

-“Simina vreau sã-ţi spun povestea mea, dacă vrei sã o asculţi am sa ţi-o povestesc cu plãcere”.

-“Abia aştept sã te ascult, sunt numai ochi şi urechi”.

-“Dupã cum ai auzit, la noi în pãdure sunt două zâne care, de când e lumea nu se au bine. Una este Zâna Bunã pe care o cheamă Lia şi are chipul unei fete tinere şi frumoase şi alta este Zgripţuroaica, o babã urâtã cu un singur dinte în faţã, cu nas coroiat şi cu un neg mare negru pe vârful nasului din care ies trei fire de pãr. Mai are ochi de bufniţã, de fapt ea şi are mereu o bufniţã pe umeri. Zâna Bunã face numai bine şi toate vietãţile bune sunt supuşii ei cum ar fi iepuraşii, veveriţele, porumbeii, cãprioarele, urşii, turturelele, berzele, şi multe alte fãpturi. Supuşii  zgripţuroaicei sunt animalele rele cum ar fi: şerpii, viperele, lupii, şobolanii, corbii, şi alte jivine dãunãtoare. Dupã ce eu şi frãţiorii mei am venit pe lume, în vizuina noastrã care este o peşteră mare într-o stâncă, veneau şi se jucau cu noi alţi pui de animale cum ar fi: ieduţi de cãprioare, pui de iepuraşi, pui de diferite pãsãri şi la noi erau toatã ziua numai râsete şi veselie. Zâna Bunã are o surioarã Cristina, care este de vârsta ta. Ea foarte des venea şi se juca împreună cu noi pânã seara târziu, când Zâna Bunã venea şi o lua la culcare. Zgripţuroaica murea de ciudã, cãci ei nu-i place sã audã râsete  şi veselie şi i-a trimis vorbă  mamei sã nu ne mai jucãm cã o deranjãm pe ea. Mãmica i-a spus  Zânei Bune, care i-a rãspuns sã ne  vedem de joaca noastrã copilãreascã şi sã nu ţinem seamã de spusele Zgripţuroaicei. Īntr-o zi când Zâna Bunã nu era acasã, Zgripţuroaica a venit cãlare pe o mãtură şi ne-a stropit pe toţi cu o apă vrãjitã şi ne-a blestemat sã rãmânem toţi înţepeniţi cum eram atunci. Eu am devenit un ursuleţ de catifea maro umplut cu cârpe, la fel  şi fraţii mei şi mama o ursoaicã împãiatã. Eu fiind mai lângă uşă, m-a înşfãcat şi apoi m-a vândut la o prăvalie în oraş de unde m-a cumpãrat tatãl tãu şi am ajuns la tine. Ceilalţi toţi au rãmas înţepeniţi care cum erau în poziţia în care fusese stropiţi cu apã vrajitã. Când a sosit Zâna Bunã acasă şi a aflat ce necaz a dat peste noi a venit imediat sã ne ajute. Blestemul l-a deslegat, cãci ea ştie sã deslege blestemele  Zgripţuroaicei, dar îi mai trebuia o Apa Vie ca sã ne stropeascã şi sã stingã puterea apei vrajite cu care ne stropise Zgripţuroaica. Apa Vie curge dintr-un izvoraş din creierii Munţilor Speranţei dintr-o crãpãturã în care abia intrã o nucã de micã ce este. Şi curge numai o picãturã pe zi exact la miezul nopţii. Ce e de fãcut?  s-a intrebat Zâna Bunã. I-a chemat pe toţi supuşii ei, pãsãrile şi animalele pãdurii sã se sfãtuiască. Nimeni nu ştia cum sã intri în crãpãtura din stâncã de mărimea unei  nuci, când deodatã, o voce firavã se auzi din mulţime”.

-“Eu cred cã pot sã culeg picătura de Apă Vie şi sã o scot afarã din stâncã” era o pitulice cât un fluturaş.

-“Cum ai să faci, pitulice?” a întrebat Zâna Bunã.

-“Am sã mã strecor înãuntru înainte de miezul nopţii, am sã aştept până când curge picãtura de Apa Vie din izvoraşul ei am sã o culeg cu cioculeţul meu, am sã ies repede afară şi am sã o deşert într-o coajă de nucã. Şi aşa, în fiecare noapte, pânã umplu coaja de nucã. Apoi cineva sã punã capacul deaspra, cu cealaltã coajă de nucã şi sã zboare cu ea la Zâna Bunã. Zâna Bunã sã strângã tot ce adun eu într-un vas mai mare, şi când avem de-ajuns sã-i stropim pe prietenii noştri şi cineva sã se ducã sã-l stropeascã şi pe Licã, în oraş la Simina”.

-“Bravo pitulice, foarte bun plan, sã-l punem imediat în aplicare” zise Zâna Bunã.

Zis şi fãcut: pitulicea în fiecare noapte strângea câte o picãturã de apã vie şi o vãrsa în coaja de nucã şi la zece zile, coaja de nucã era plinã ochi. Atunci un graur punea capacul cu cealaltă coajă de nucã şi zbura cu nuca plinã la Zâna Bunã care o deşerta într-un pahar de cristal. Īn trei luni de zile paharul era plin ochi. Atunci Zâna Bunã l-a luat binişor sã nu se verse nici un strop şi pe Norul ei de Luminã a zburat la peştera ursoaicei, i-a stropit pe toţi cei înţepeniţi, şi aceştia s-au trezit  ca dintr-un somn adânc. Apoi Lia a zburat în oraş până la casa Siminei, l-a stropit şi pe Licã şi acesta s-a trezit şi el la viaţã.

Simina a ascultat vrajitã povestea şi l-a luat strâns în braţe pe Licã, care era de fapt un ursuleţ viu, dar facea ziua pe mortul numai de dragul Siminei. De atunci l-a iubit şi mai tare.

Când Simina s-a fãcut mare, Licã a plecat la ai lui.

OVIDIU CREANGĂ (Toronto)

Din seria “Poveşti cu barbã”.

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: