POVEŞTI MURITOARE-JIANU LIVIU-FLORIAN:,,STĂPÂNUL UNIVERSULUI”

A fost odată un copil bun şi cuminte.

El avea părul bălai, şi bunica nu îl scăpa o clipă din ochi, de drag ce îi era.

Uneori, copilul ieşea afară după ploaie, şi mirosea pământul.

Şi pământul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea să-l mănânce. Atunci, copilul lua în mână câte o bucăţică reavănă de pământ,  şi gustul lui avea toate gusturile pământurilor de pe pământ.

Alteori, copilul se apropia, după ploaie, de gardul de lemn putred, din curte. Şi lemnul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea să îl mănânce. Atunci copilul rupea o aşchie de lemn din gard, şi gustul ei avea gusturile tuturor pădurilor de pe pământ.

Alteori, când bunica întindea cearceafurile pe sârmă, copilul se apropia pe furiş de ele, şi le mirosea. Şi cearceafurile miroseau atât de frumos, încât copilului îi venea să le mănânce. Dar cum nu era nici bine, nici frumos, să le mănânci, le storcea în cerul gurii câte o picătură, şi gustul ei avea  gusturile tuturor ploilor de pe pământ.

Copilul avea mulţi tovarăşi de joacă: lilieci cu flori mov, o bancă, un cireş înalt, o scară de intrare de ciment, o minge albastră cu buline albe, un căţeluş de pluş, o trotinetă cu spiţe. Dar nu avea voie să iasă afară din curte, ca să nu audă cuvinte urâte, şi să le înveţe, şi el..

Atunci privea pe fereastră, sau printre ulucii gardului, curtea de pământ a şcolii de vis-à-vis, în care jucau fotbal, pe rupte, alţi copii. Jucau cu atâta patimă, încât, atunci cînd unul dintre ei greşea, sau nu îi ieşea jocul aşa cum voia,  începea  să înjure. Copilul asculta, dar nu înjura. Căci i se spusese să nu vorbească urât. Şi el asculta tot ce îi spuneau părinţii, şi bunicii. Dar asculta şi copiii. Doar mai târziu, când voia cu orice preţ ceva, şi acel ceva nu ieşea aşa cum ar fi vrut el, scăpa cea mai teribilă înjurătură, pe care, auzind-o, copiii din curtea şcolii au râs de el: „ce naiba!”.

Copilul citea mult. Avea atâtea şi atâtea cărţi, care odată citite, erau luate, mereu, şi mereu, de la capăt. Şi părinţii şi bunicii îi aduceau mereu, de pe lume, alte cărţi.

Copilul avea în camera bunicilor un corp de mobilă cu o uşiţă jos, şi sus, un sertar, în partea dreaptă. Iar în stânga, pe acelaşi corp, era o oglindă mare, de înălţimea  unui om matur. Uneori, copilul se aşeza cât putea de drept în faţa oglinzii, îşi încorda muşchii picioarelor, îşi umfla pieptul, şi se gândea: oare cum voi arăta când voi ajunge mare? Şi oglinda îi arăta un copil prea mic, ca să ajungă vreodată mare, deşi ar fi dorit atât de mult.

Într-o bună zi, aşa cum se întâmplă de obicei, la el acasă a venit în vizită un verişor. Bunicii, părinţii, şi oaspeţii au luat loc în sufragerie, iar ei, copiii, se jucau în camera oglinzii; şi aşa, din joc în joc, au intrat până sub masă. Şi se jucau aşa cum numai copiii nu ştiu.

Deodată, copilul vede o bărcuţă de hârtie ieşind dintr-un picior al mesei de cireş sub care se aşezaseră. Şi o arată verişorului. Bărcuţa era alb-albăstruie, şi părea că este toată acoperită de hărţi. Se vedeau chiar, roşii, albastre, negre, sau galbene, şi  punctate, graniţele, dar totul era atât de mic, şi bărcuţa când se retrăgea uşor în piciorul de lemn, când se ivea iar, afară, încât copilului i se părea că este ireală. Şi atunci l-a întrebat pe verişorul lui: Vezi? Şi pentru că şi colegul lui de joacă, vedea, şi pentru că niciunul dintre ei nu mai văzuse în toată viaţa lor, cât le era copilăria de lungă, aşa ceva, s-au înţeles repede din priviri, şi au ieşit de-a buşilea de sub masă  şi din cameră, în urma lor rămânând un simplu picior de lemn, ca un ponton al unei bărcuţe care nu a existat niciodată.

După o jumătate de veac, copilul stătea la o masă, şi îşi aducea aminte. Vezi, îşi spunea, barca aceea au văzut-o doi copii. Dacă aş fi văzut-o singur, lumea aceea  inventată, copilăria mea, ar mai fi existat?

Acum, pământul nu mai miroasea ca altădată, după ploaie, şi nu mai avea gust.

Acum, gardul nu mai miroasea ca altădată, după ploaie, şi nu mai avea gust.

Acum, rufele aveau  mirosuri atât de deosebite, dar nu mai aveau gustul tuturor ploilor de pe pământ.

Acum, dacă o barcă apărea dintr-un picior de masă, nu mai avea pe nimeni căruia să i-o arate.

Copilul îşi auzea copilul care. deranjat din faţa calculatorului, îi spunea: ce dracu! sau căcat!

Copilul îşi vedea copilul, zi şi noapte, în faţa calculatorului, şi citind, rar de tot, câteva pagini, dar numai pentru ca să ia o notă cât mai mare, citind cât mai puţin dintr-o carte.

Copilul ar fi vrut să se întoarcă în copilăria lui, cu copilul lui de mână. Dar nu exista nicio cale să facă asta. Şi atunci, mai scria o bărcuţă de hârtie imaginară. Copilul lui, oricum, nu ar fi avut timp de ea. Şi atunci, albăstruie şi punctată, îi dădea drumul pe hartă, copiilor care, de aceeaşi vârstă a ochelarilor cu el, încă mai vedeau…

Sigur a fost odată…

 

 

13 mai 2011

 

JIANU LIVIU-FLORIAN


%d blogeri au apreciat asta: