-Stanislav Lacomchin:,,Poveşti de odinioară”

URSARII ŞI ŢURCA

Miez de vară. O căldură toridă învăluie orice suflare într-o moleşeală plăcută, ce te îmbie parcă la somn. Nici o adiere, nici un tremur de frunze, nici un ciripit de pasăre. Nimic. Totul e încremenit. Până şi fumul de la coşul brutăriei părea imortalizat de pensula vreunui pictor. În vălătuci alburii, se ridică domol, drept, destrămându-se alene pe albastrul infinit al cerului. Şi totuşi, liniştea mahalalei fu curmată brusc de lătratul şi schelălăitul câinilor de prin curţi, ce parcă erau cuprinşi de panică. Aveau şi de ce. Un zgomot infernal, îndepărtat, se auzea din ce în ce mai tare, punând stăpânire pe tot ce ieşea în cale.

În capătul străzii, într-un alai frenetic, veneau ursarii. Tunete de tobă bubuind, ritm de tamburină zăngănită, o trompetă răguşită ce urla strident scoţând sunete fără nici o noimă şi clinchete de clopoţei, prinse de gleznele celor patru ţigani care parcă erau traşi la indigo. Pletoşi, mustăcioşi şi foarte tuciurii. Ursarul, care părea mai în vârstă, cu un ciomag în mână şi cu lanţul în cealaltă, îl îmboldea pe moş Martin să se ridice în două picioare. Într-adevăr, un moş, o copie tristă a naturii, cu veşnicul belciug în nas, răpănos şi murdar, cu loloţi şi scaieţi în blana roasă, cu privirea absentă.

Din când în când, scotea câte un răget plin de deznădejde, cerând parcă îndurarea şi mila celor din jur. Un ilic slinos, încurcat în ciucurii roşii şi zurgălăi îi încorseta trupul costeliv. Ursarii erau urmaţi de o ceată zgomotoasă de copii ce ţopăiau veseli şi plini de viaţă, într-un vacarm asurzitor. Cu mic cu mare, oamenii apăreau buluc la toate porţile, privind curioşi la alaiul zgomotos ce trecea încet prin faţa caselor. La fiecare poartă, ţiganul întindea tamburina, cerşind pomană. Fiecare dădea ce putea. Unii câte un gologan, alţii d-ale mâncării: pâine, fructe, brânză sau slănină, ce dispăreau în desaga mare a ţiganului.

Încet, încet, toată hărmălaia se pierdu în depărtare, iar vacarmul se estompă uşor, puţin câte puţin. Până nu se mai auzi nimic. Doar câte un câine încă speriat, mai lătra din când în când. Porţile curţilor s-au închis şi liniştea puse iar stăpânire peste mahala. Viaţa îşi urma cursul firesc, cu întâmplările triste sau vesele, predestinate vieţii cotidiene, ce punea pecetea destinului fiecăruia, indiferent de starea socială.

O întâmplare nostimă şi cam delicată se petrecea chiar peste drum de găzărie. La umbra unui pom, cu limbile scoase de un cot, o pereche canină, care se hârjonea în ţărână atrase atenţia unui dop de fetiţă ce trecea pe acolo, însoţită de bunica ei. Curioasă ca orice copilaş, gâgâlicea se opri din mers.

-Mamaie, vreau să mă joc şi eu cu ei…

Neprimind nici un răspuns, ghindocul întinse mânuţa, arătând spre cele două potăi.

-Ştii că nu ai voie să te joci cu animale străine, fiindcă te pot muşca…

Femeia înşfăcă fetiţa în braţe şi iuţi pasul, bodogănind la adresa celor două javre.

Pe o străduţă lăturalnică, altă dandana. Doi băieţi mai măricei jucau ţurca. Ţurca este un joc vechi de când lumea, se joacă în doi. El presupune câte o paletă din lemn, cu mâner, ca la tenis de masă şi o bucăţică de lemn mic, cât un deget de copil, în loc de mingea de tenis, lemn care e azvârlit cu paleta, de la unul la celălalt. Ţurca trebuie să ajungă cât mai aproape de ţintă. E un joc frumos al copiilor de altădată, fiindcă nu presupune nici o cheltuială.

Acum, pocnită cu putere, ţurca vâjâi prin aer şi se opri în geamul unei case, făcându-l zob. Zornăitul geamului spart sperie un stol de vrăbii dintr-un pom. Într-o clipă, tot roiul de vrăbii ţâşni, ciripind în cor, dispărând în alţi copaci. Câteva clipe, puştanii au rămas înmărmuriţi. Brusc, poarta curţii se deschise şi un bărbat voinic, cu un băţ în mână apăru în prag. Aruncă o privire la geamul spart, trase o sudalmă, privi în jur şi dădu cu ochii de cei doi ştrengari încremeniţi de spaimă.

-Bă, puşlamalelor, care din voi a spart geamul?

Linişte. Cei doi îl priveau fix, stană de piatră, neştiind ce să spună.

-Mă ştrengarilor, vreţi să pun băţul pe voi? De ce tăceţi? V-am întrebat ceva!…

Pauză. Înlemniţi de frică, copiii continuau să-l privească fix, fâstâciţi, ca nişte hoţi prinşi la găini. Unul din ei, mai îndrăzneţ, îngăimă ceva.

-Ai spus ceva? De ce taci? Voi chiar vreţi să vă altoiesc?…Bine!

Cu băţul în mână, păgubaşul făcu doi-trei paşi spre ei. Îngrozit de ce putea să păţească, puştiul rupse tăcerea:

-Nene, nu noi am spart geamul.

-Dar cine, mă împieliţatule? S-a spart singur? Sau a venit în zbor vreun porumbel şi a spart geamul cu ciocul?

Furios, din câţiva paşi, ajunse în faţa lor, cu băţul ridicat.

-Nu!.. Nu da, nene!..Nu noi am spart geamul!

-Dar cine, mă? Sfântul Sisoe?

-Nu, nene, un băiat mai mare a tras cu praştia într-o vrabie şi a nimerit geamul.

-Şi de ce n-ai spus nimic până acum? Unde a dispărut puşlamaua?

Văzând că minciuna a prins, puştiul căpătă curaj. Întinse mâna arătând strada în lungul ei.

-Pe acolo, pe acolo a fugit, nene!

-Unde, pe acolo? Nu văd nimic!

-Păi, la primul colţ, unde e tutungeria, a luat-o la stânga.

-La stânga ai spus? Fir-ar el să fie de derbedeu! Ei, lasă că-i pun eu pielea pe băţ!

Furios peste măsură, o rupse la fugă în direcţia arătată, în timp ce boroboaţele de copii îşi luară picioarele la spinare şi dispărură în direcţia opusă, după primul colţ. Ce să-i faci? Uneori e bună şi minciuna, ca să-ţi aperi pielicica de băţ. Dar numai în cazuri extreme. Mai sunt şi oameni mari păcăliţi de cei mici. Asta-i viaţa.

Şi astfel, copiii au scăpat de mânia îndreptăţită a păgubaşului, care a rămas cu geamul spart.

Însă, voi, copii, nu faceţi aşa.

Şi chiar dacă, din întâmplare, spargeţi un geam cu mingea, mergeţi imediat să cereţi iertare şi vă recunoaşteţi greşeala. Trebuie să aveţi curajul acesta. Aşa e creştineşte. Şi, trebuie să mai ştiţi că, aşa cum se spune în bătrâni: greşeala mărturisită e pe jumătate iertată.

Cealaltă jumătate rămâne în grija părinţilor voştri.

Galaţi, 13 octombrie 2008

MICUL ŞTRENGAR ŞI COVRIGUL

Pe strada aproape pustie a oraşului de la Dunăre, apăru o birjă rătăcită în galopul molcom al cailor pe caldarâmul încins. În spatele trăsurii, agăţat cu mânuţele de axul roţii, o podoabă de copil. Un pici de câţiva anişori, călătorea gratis, nestingherit şi plin de sine. Un mic vagabond, un ştrengar poznaş, ce se lupta cu viaţa şi învăţa de mic cum să trăiască. Neavând clienţi, trăsura coborî domol strada Traian, o luă pe strada Tecuci, tot la vale, coti pe strada Mavramol şi se opri o clipă la statuia lui Costache Negri, lăsând loc unui tramvai să treacă. Acesta o luă pe strada Brăilei în sus. În clipa aceea, piciul îşi dădu drumul din spatele trăsurii şi o luă ţopăind spre Vadul Raşcu. Un năsuc cârn, ochi jucăuşi, blond, cu părul răvăşit şi un zâmbet ştrengăresc, părea un fel de Gavrouche, un vagabond pierdut în viaţa cotidiană, un copil din flori, cu o mamă cerşetoare şi un tată anonim. Toată ziulica brambura pe străzi, întinzând mâna la cei bogaţi sau lingând farfuriile de mâncare de pe mesele grădinilor de vară. Un pantalonaş scurt, cu cracii foarte largi, era prins de corp cu o bretea de sfoară. Asta era toată îmbrăcămintea micului băieţaş.
Ajuns la benzinăria cu pompă din piaţa veche, încetini pasul. Atenţia îi fu atrasă de o băcănie şi delicatese, plină de bunătăţi etalate în faţa prăvăliei în săculeţi, lighenaşe şi borcane; mirodenii, dulciuri, cafea, măsline, brânzeturi, scumbii şi câte altele. Băcanul, un evreu foarte gras, cu un şorţ cam murdar, stătea tolănit pe un scaun în faţa băcăniei, făcându-şi vânt cu un ziar. Din când în când, mâna cu ziarul se lăsa domoală în poala şorţului. Moţăia puţin şi tresărea, ridicând ziarul drept evantai. Lângă el, pe un taburet, un borcan mare plin cu covrigi cu susan.

Piciul se opri locului cu ochii la borcan. Privea pofticios, când la covrigii cu susan, când la băcanul ce moţăia. Tot privind borcanul cu covrigi, piciul atrase atenţia evreului.

-Moi copilaş, ce tot stai încremenit cu ochii pironiţi spre mine? Vrai ceva?

-Nu, nene, priveam doar borcanul cu covrigi.

-Aşa care va să zică! Covrigi ai spus? Vrai să cumperi unul, sau mai mulţi?

După o mică pauză, piciul răspunse cu o întrebare:

-Dar cât costă un covrig?

-Trei bani cu susan şi doi bani, fără.

Urmă o pauză lungă, după care băcanul continuă:

-De ce taci? Vrai să cumperi sau nu?

Candid, piciul răspunse prompt:

-N-am bani.

Supărat foc, mirat şi indignat, băcanul se ridică de pe scaun.

-Atunci, de ce m-ai ţinut de vorbă? Eşti un copil obraznic; aşa-mi trebuie Mi-am pus mintea cu un pierde vară. Du-te în drumul tău şi lasă-mă în pace.

Puştiul rămase pe loc privindu­-l pe băcan cu o mutrişoară nevinovată:

-Te rog, nene, nu te supăra, eu n-am bani să cumpăr nici o chiflă!

Milos din fire, băcanul îl privi blajin:

-Atunci, ce vrai? Hai, spune, te ascult.

-Nene, vreau să te întreb ceva: dacă un covrig costă trei bani, atunci gaura?…

Fraza rămase oarecum neterminată.

Evreul îl privi atent neînţelegând nimic.

-Gaură?…Ce gaură?…Asta-i culmea! Ce vrai să spui?

-Nene, n-am vrut să te supăr. Vroiam să ştiu cât costă gaura unui covrig?

Băcanul rămase perplex. Aşa ceva nu l-a mai întrebat nimeni. Dându-şi seama de naivitatea copilului, începu să râdă:

-Moi chinder mic şi prostuţ! Cum de ţi-a venit în minte aşa o întrebare?

Auzi acolo! Cât costă gaura unui covrig? Asta-i bună! Ascultă, copilaş, o gaură rămâne o gaură, adică nimic. De pe urma unei găuri nu poţi câşliga nimic!

-Şi?

-Şi ce? O gaură nu costă nimic, indiferent că-i o gaură de pantalon sau de covrig.

-Adevărat? Ce bine-mi pare!

Evreul îl privi şi mai mirat:

-De ce-ţi pare bine? Ce are gaura unui covrig cu veselia ta?

­-Are, nene, are. Şi încă foarte mare! Dacă ai şti!…

-Ce să ştiu? Hai că m-ai zăpăcit de tot!

-Nene, te rog încă o dată, nu te supăra pe mine. Vreau să te întreb ceva.

Piciul lăsă capul în jos, frământându-şi mânuţele. Băcanul nu mai înţelegea nimic. Blând, îl mângâie pe căpuşor:

-Ce vrai să mai ştii? Hai, ţâncule, te ascult.

-Nene, dar nu te supăra, dacă gaura de la covrig nu costă nimic, dacă te rog foarte frumos, îţi faci cu mine o pomană să-mi dai şi mie o gaură?

Buimăcit complet de raţionamentul şi cererea piciului, băcanul explodă într-un râs zgomotos şi luă copilul în braţe:

-Cum adică? Mi-ai cerut să-ţi dau o gaură de covrig? Aşa ceva nu se poate decât dacă îţi dau şi covrigul.

Timid, ştrengarul zâmbi şăgalnic;

-Păi…cam aşa ar trebui, nene Evreul îl strânse cu drag la piept.

-Moi ţânc mic şi drag. Văd că-ţi merge bibilica! M-ai cucerit! M-ai data gata.

Îl sărută pe obraji.

-În loc să cerşeşti, m-ai luat la întrebări, inventând povestea cu gaura. Până la urmă ai reuşit să ajungi unde ai vrut. Bravo, n-am mai întâlnit aşa un copilaş inteligent. Ai părinţi?

Piciul îl privi trist:

-Numai mamă.

-Bine, bine, copilaş nevinovat, un pui de omuleţ ce se luptă cu viaţa şi cu greutăţile ei. Îl lăsă uşurel din braţe. Uite, fiindcă mi-ai plăcut foarte mult cum te descurci când vrai ceva şi fiindcă eşti un pici foarte inteligent, am să-ţi dau ceva.

Sub privirile uimite ale piciului, băcanul luă o pungă mare din băcănie şi începu să o umple cu de-ale gurii: o bucată de brânză, o scrumbie, o mână de biscuiţi şi câteva acadele.

-Fii atent. Cu punga asta te duci acasă şi mănânci împreună cu mămica ta, tot ce ţi-am pus în ea. Bine?

-Sărut mâna, nene, să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi tot ce-ţi doreşti în viaţă pentru binele făcut.

Emoţionat, băcanul îl mângâie pe căpuşor.

-Bine, bine, chinder năzdrăvan, îţi doresc să creşti mare, sănătos şi să ai noroc în viaţă. Hai, acum du-te la mămica ta.

Cu punga în braţe, cu căpuşorul plecat, piciul rămase pironit locului. Băcanul îl privi nedumerit.

-Ce s-a întâmplat? Mai vrai ceva?

Nevinovat, copilaşul întinse mânuţa spre borcanul cu covrigi.

-Nene, sărut mâna pentru tot ce mi-ai dat.

-Să-ţi fie de bine.

-Dar cu gaura…. Cum rămâne? Îmi dai şi mie una?

Bătându-se cu mâna peste frunte, evreul începu să râdă cu gura până la urechi:

-Bătu-te-ar norocul de chinderaş isteţ şi deştept! Iartă-mă, am uitat.

Se duse la borcan şi scoase patru covrigi.

-Uite, aici ai patru găuri, adică patru covrigi cu susan. Doi îi mănânci tu şi doi îi duci la mămica. Bine?

-Sărut mâna, nene şi multă baftă!

-Mulţumesc, puişor nevinovat… Hai, du­-te! La revedere.

Cu punga strânsă la piept şi cu covrigii în mână, Gavrouche se pierdu în lume sub privirile emoţionante ale băcanului.

O lacrimă îi apăru în colţul ochiului, ce se prelinse uşor pe obraz. Ştergându-şi lacrima, băcanul se aşeză din nou pe scaun, făcându-şi vânt cu ziarul.

Băiatul dispăruse demult şi evreul tot mai bodogănea ca pentru sine: Auzi tu, cât costă o gaură! Moi, moi, moi, ce chinder isteţ….

Galaţi,13 octombrie 2008

Ajunul Sărbătorii Cuvioasei Parascheva

Stanislav Lacomchin

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: