-Stroia A. Gheorghe:,,DE VORBĂ CU O…MINUNE”

Curtea, plină de salcâmi a bunicului, se umplu de o adiere diafană de primăvară. În aer se auzeau deja bondarii, care bâzâiau printre crengile pline de floare ale copacilor. Gardul bunicului, înalt ca o fortăreaţă, păstra pe vârfuri, urmele albe ale unei ninsori căzute fără veste, ca ultima răzbunare a unei ierni trecute. Printre scândurile bătute rar, dar cu meşteşug, se putea vedea drumul, plin deja de verdeaţă, din care ieşeau timide şi încă nedumerite pâlcuri de floricele galbene sau roşii. În curte, aşezat pe scăunelul lui făcut dintr-un butuc, bunicul zăreşte venind , ţopăind de bucurie, pe soarele lui – Ghiocel, nepoţelul cel drag şi scump. Era destul de departe dar, când Ghiocel îl observă pe bunicul stând în curte, strigă cu putere multă:

– Buuuniicuuleeee!! se auzi glasul ca un ecou al lui Ghiocel. Eşti acasă?!

– Acasă sunt, dragul bunicului! Unde aş putea fi la ora asta, aşa de dimineaţă?

– Ajung acum, să nu pleci nicăieri, bunicule !

– Hai, vino la bunicul, soarele meu strălucitor, vino să te sărute tata moşul !

Intrând în curte cu viteza unui uragan, copilul sări direct în braţele bunicului, aproape răsturnându-l de pe scăunel.

– Încet bunicule, că doar nu dau turcii! Privind lung către copil, se miră din nou de frumuseţea sa. Avea părul blond şi des, în care soarele râdea în mii

de sclipiri, parcă stelele cerului căzuseră toate în părul lui. Obrajii îi erau plini de sănătate, cu bujori ca focul ce pârjoleşte. Deşi micuţ de vârstă, era bine crescut, înalt şi bine legat. Dacă te strângea de mână, îl simţeai având puterea unui…bărbat adevărat.

– Bunicule, acum că te-am prins acasă, îmi spui şi mie o poveste ?

– Dar e prea devreme bunicule, îţi voi spune mai târziu una !

– Hai bunicule, nu fi zgârcit cu vorbele, căci spuse de tine, sunt tare frumoase, te rog !

– Bine bunicule, îţi voi spune nu una, ci mai multe poveşti, dar vreau să îmi promiţi ceva!

– Orice, bunicule, dar numai porneşte o dată te rog, căsuţa cu poveşti !!!

– Ghiocel, dragul bunicului, te rog frumos ca după ce îţi voi spune povestea, să încerci să-mi spui ce ai înţeles tu! Să-mi spui care e morala ce se desprinde din fiecare poveste. E bine aşa, dragule ?

– Perfect, bunicule, dă-i drumul, nu mă mai ţine pe jar, te rog !

– Dar, dragul bunicului, oare nu eşti tu minunea mea, din zorii zilei? Şi dacă noi doi am sta de vorbă, ştii cum aş numi eu lucrul acesta?

– Cum, bunicule? Spune-mi, cum ?

– DE VORBĂ CU O…MINUNE, puiul meu scump şi drag. Şi acum, fii cu băgare de seamă! Era odată, că de n-ar fi…nu s-ar povesti…

Stroia A. Gheorghe

(din volumul ,,De vorbă cu o…minune” vol.1- Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila 2010)


%d blogeri au apreciat asta: