-Miron Ţic: „Dialoguri creştine şi alte povestiri“

Boboteaza

În anii copilăriei, pe când eram elev în clasa I, m-am dus cu bunica, rămasă fără vedere, să o conduc la Bobotează. Şi atunci, erau aceleaşi reguli… Imediat după încheierea sărbătorilor se reluau cursurile şcolare. Dar, ziua de Bobotează mă atrăgea mai mult, aşa că, atunci, îmi stătea în minte să văd cum preotul aruncă crucea în apă. Când ajunsesem cu bunica, atunci ajunsese şi părintele. Era lume multă, cum nu mai văzusem altădată şi toţi priveau în jurul unei cruci mari, tăiată din gheaţă. În dreptul crucii, era o masă şi, împrejur, mai multe vase cu apă. În acel timp, am auzit şi dangătul clopotelor, apoi, am văzut, prapurii şi pe preot cu Sfânta Evanghelie în mână, după care a început slujba. În acel an se lăsase o iarnă cu ger puternic, încât îngheţase apa Mureşului (nu exista pe atunci Termocentrala Mintia) şi râul se făcuse tun. Oamenii satului tăiaseră gheaţa, pe o porţiune mare şi se vedea apa limpede. După ce s-a sfinţit apa, preotul a aruncat crucea în apă, în acea porţiune de gheaţă tăiată, şi, dintr-o dată, mai mulţi feciori s-au aruncat să prindă crucea. Cel cu suflet mai bun şi mai apropiat de Dumnezeu a prins crucea şi a ieşit cu ea, dând-o s-o sărute celor prrezenţi la Bobotează. Tuturor feciorilor li s-au pus la dispoziţie blănuri cu care s-au învelit să nu răcească. Şi nici unul n-a răcit, fiindcă Dumnezeu îi apără pe cei care sar să prindă crucea. Am luat şi eu o sticlă de apă sfinţită şi am plecat cu bunica spre casă, iar după ce am băut din apa sfinţită, bunica m-a îndemnat să merg să stropesc toate vitele, pomii din grădină şi grădina, să dea roade multe şi sănătoase. Şi astfel s-a întâmplat…

__________________

De vorbă cu tata

Tata împlinise optzeci şi opt de ani şi încă citea fără ochelari! Chiar avea şi chef de glume şi, deseori, îmi spunea: „Omul când nu mai are prea mult de trăit, vede ca-n copilărie, nemaitrebuindu-i ochelari”.

Tata, până n-a simţit că inima o ia razna şi bate cum vrea, nu a simţit nici o apăsare grea pe suflet. Ştia să-şi doctorească orice nelinişte. Avea Biblia şi, în fiecare zi, o aşeza pe genunchi, citea câteva pagini, nu multe, dar citea. Simţea că acumulează ceva în plus, la credinţa lui.

Când îi spunem că sunt obosit şi că mă doare capul, mă chema lângă el şi-mi spunea: „Aşează-te în genunchi, lângă mine, şi roagă-te odată cu mine!”. Aşa făceam şi simţeam cum du-rerea de cap trece şi în sufletul meu se aşează o linişte, iar în gând îmi creşte o înţelepciune pe care o puteam exprima destul de uşor.

De multe ori, tata mă întreba pe unde am mai umblat şi cu cine m-am întâlnit… Dacă am ajuns la Mânăstirea Prislop, aşa cum îi promisesem cu ceva timp în urmă. „Da, tată, am ajuns şi am stat de vorbă cu călugăriţa şefă şi am fost invitat la slujba bisericii din incinta mânăstirii. Am auzit şi am văzut cum se bate toaca, de către o călugăriţă tânără, şi am urcat şi la mormântul lui Arsenie Boca”.

Nu fusesem singur la Mânăstirea Prislop, ci însoţit de câţiva prieteni scriitori din Bucureşti şi asta se întâmpla înainte cu un an de la începerea revoluţiei.

„Prieteni ai?” mă întreba tata. „Am şi n-am să rămân niciodată fără câţiva prieteni”.

„Te porţi bine cu cei din jurul tău, le dai o mână de ajutor? Aş vrea să-ţi spun o mică istorioară… Sub o găină s-au pus 15 ouă de raţă şi, după ce le-a clocit, au ieşit 15 boboci aurii. Găina s-a bucurat mult când i-a văzut aşa de frumoşi, dar răţuştele trăgeau mai mult la apă. Găinii îi era teamă de apă. Într-o zi, o gâscă, care nu avea vreo prietenă, a băgat de seamă durerea găinii că nu poate intra în apă, să fie şi ea cu bobocii. Azi aşa, mâine aşa, până când gâsca, prin gâgâituri, a îndemnat găina să urce pe spatele ei şi, înotând, o duse până lângă bobocii de raţă. Şi ce bucuroasă a fost găina de ajutorul primit! Ai văzut, copile, că şi între păsări există prietenie şi se ajută între ele?”.

MIRON ŢIC


%d blogeri au apreciat asta: