-Titina Nica ŢENE:,,POVESTIRI”

Focul

La marginea satului Uşurei a izbucnit, ca din senin, incendiul. Zece zile şi zece nopţi a ars focul. Casele, trosnind, se făceau una după alta scrum. Grinzile acoperişurilor ardeau, se răsuceau precum dracii în cazanul cu smoală sau în focul iadului, pârâiau puternic şi se prăbuşeau. De la mic, la mare, tot satul a sărit la stingerea focului, cu găleţi, , cu oale de pământ.Fântânile se goliseră.Beica, pârâul ce străbate satul ca o coloană vertebrală, era de mult secată. Cerul se înroşise precum apusul unei zile de vară, când soarele se uită cu regret înapoi la ziua ce a trecut.O nelinişte cuprinsese întreg satul. Oamenii udau acoperişurile de şindrilă şi carton gudronat ca să nu se aprindă.

Dar degeaba. Când aruncau apă cu găleata parcă aruncau cu petrol. Focul se aprindea mai tare.fratele meu mai mare îmi spunea că datorită căldurii apa se descompune în oxgenul ce întreţine arderea şi hidrogen  care arde.Îl ascultam cu gura căscată, dar nu pricepeam nimic.Dar dacă spunea el…însemna că este adevărat. Fumul se întinsese peste întreg satul. Soarele abia licărea după pâcla deasă. Seara, Luna nu mai avea strălucirea de altădată, parcă era afumată precum sticla de lampă cu oglindă din camera noastră. Stăteam pe drum cu inima cât puricele şi vorbeam despre foc.Noaptea, târziu, când mama se întorcea de la incendiu, ne certa de parcă noi eram de vină.

-Să dea dracu să puneţi mâna pe chibrituri, că vă omor. Copiii nu au voie să pună mâna pe ele!

Focul a ars până a mistuit toate casele de la marginea satului. În total zece case.După acestea urma câmpul întins cât vezi cu ochii. Oamenii au rămas săraci sub cerul liber.Nici pământ nu mai aveau, îl luaseră la C.A.P.

S-au văicărit, ce s-au văicărit şi s-au apucat de făcut iar case, să nu-i apuce iarna fără un acoperământ deasupra capului, cum spunea mama.

Noi, copiii, am început să ne jucăm fără grijă. Într-o zi, când am văzut cutia de chibrituri pe masă, când mama era plecată la munca câmpului, m-am apropiat cu teamă, am atins-o cu vârful degetelor. Pentru mine această cutie era echivalentul cu o bombă, despre care ne povestea tata când a luptat până la Stalingrad.Cum o atingi, aveam convingerea că trebuie să explodeze.Am luato în mână. Văzând că nu se întâmplă nimic, am strigat la  sora mea.

-Toricăăă!Vino să vezi ceva!

-Ce să văăăd? Mi-a răspuns din grădină.

-Vinooo!Repede!

Într-un suflet, crezând că s-a întâmplat ceva, Torica a venit în casă.

-Ce e năroado?!

Fără să zic ceva i-am arătat cutia cu chibrituri în mână şi că nu se întâmplase nimic.

-Când aprinzi chibritul, proasto, poţi să iei foc.. Aşa când o ţii decât în mână, nu are nimic.

Aşa mă lămurea, sora mea, filozoafa, întotdeauna.Auzind că am pronunţat cuvântul filozoafă, m-a întrebat ironică.

-Ce este aia filozofie?!

Bănuind că nu ştie, i-am răspuns cu vorbele fratelui mai mare, elev în ultima clasă de liceu.

-Înseamnă ceva spus pe ocolite când ai putea s-o spui drept.Eeee…aşa, cum să spun… adevărul din spatele cuvintelor frumoase.

-Băă…deşteaptă te-a adus…barza!

Apoi a plecat în grădină la plivit roşiile.

Seara, când se întorceau părinţii de la munca câmpului ne strigau să venim acasă de pe drum unde ne jucam de uitam de noi.Să avem motiv pentru a sta mai mult pe drum le strigam că  nu  s-au întors vacile de la câmp.

-Venim după ce trec

-Veniţi în casă, sunteţi măgăriţe mari şi toată ziua nu faceţi nimic..Lasă că luni vă trimit cu vitele la păşune şi daţi voi de dracu.

Eu care nu văzusem niciodată o măgăriţă, am întrebat-o pe Torica ce înseamnă asta. Ea ridicând cu mândrie capul mi-a răspuns:

-Măgăriţă înseamnă nevasta măgarului , proasto!

Bine-nţeles că nu am înţeles nimic, că doar eu nu eram nevasta măgarului.

Titina Nica ŢENE

––––––––-

Furtuna

La început am avut o vacă pe nume Bujoara şi un bou căruia îi spuneam Nelu. Mama ne trimitea pe izlazul comunal, sau pe câmp,  să păştem animalele.

Eu cu sora mea, care era mai mică cu doi ani ca mine, nu prea voiam să ne ducem.Ni se părea ziua prea lungă şi ne plictiseam.

Dar mama rupea din gard trei nuiele. Două ni le dădea nouă să mânăm vitele şi cu una ne mâna ea spre câmp, pe noi.

Când ajungeam în Milovanul lăsam vitele să pască, iar noi ne jucam de mama focului. Legam de o salcie o sfoară şi ne dădeam huţa. Adunam pietricele şi ne jucam cu ele. Făceam un adevărat campionat. Sora mea, Torica, întotdeauna se dădea mai deşteaptă ca mine.

De fapt, fiind şapte fraţi, eram mereu în competiţie, ne vorbeam urât, ne credeam care mai de care mai deştepţi. Pe la ora prânzului am scos din  traistă turtă cu castravete, am mâncat cu mare poftă şi am băut apă rece din fântâna cu cumpănă de la marginea câmpului. Apoi ne-am culcat în iarbă, cu faţa spre cer şi am început să numărăm norii care începuseră să se ivească pe cer.

Împărţeam cerul în două. Eu am găsit opt nori, iar Torica zece. Întotdeauna era mai cu moţ. Spunea că norii ei sunt mai frumoşi, că la mijloc sunt negri, iar pe margini albi. În acest timp ei se învârteau pe cer.Se suprapuneau unii peste alţii şi am început să ne certăm care sunt ai ei şi care ai mei.

Într-un târziu când am observat că s-a întunecat am zis:”hai să mergem acasă, că e noapte “. Întotdeauna credeam că dacă se întunecă, imediat e noapte.

Sora mea, filozoafa, mi-a zis: “ nu e noapte, proasto! E abia trecut de prânz “. În acelaşi timp picături mari şi reci de ploaie au început să ne stropească faţa. În jur nu mai era ţipenie de om. Am început să mânăm vitele spre casă. Vântul bătea cu o furie nemaipomenită şi nu am mai putut înainta. O femeie din vârful dealului ne-a strigat: “lăsaţi animalele şi fugiţi, că ne omoară Dumnezeu! “

Din cer a început să cadă grindină mare cât un ou de găină. Abia am reuşit să ajungem la gardul de mărăcini din marginea drumului, unde ne-am ascuns capetele să nu ni le spargă grindina.

Curgeau şuvoaiele pe drum de parcă era pârâul Beica. Noi ne bucuram că mergem desculţe, prin gheaţă până la genunchi. Alunecam, cădeam şi iar mergeam. Când am ajuns acasă, mama, în loc să se bucure că am ajuns sănătoase, ne-a luat la rost.

-Nu v-am spus, fă, proastelor că atunci când vedeţi nori pe cer să veniţi acasă? Dacă vă omora potopul? O să mă bagaţi în pământ!

Puţin mai târziu pe drum a trecut o căruţă cu şase bărbaţi care stăteau culcaţi nemişcaţi ca şi statuile. O femeie mâna căruţa şi plângea. Noi curioase priveam prin ulucile gardului. Mama ieşită la poartă cu basma neagră legată peste gură a întrebat :

-Ce s-a întâmplat, ţaţă Floare?

-Au fost trăzniţi, fă Măriţă, au stat sub un păr şi i-a trăsnit Dumnezeu. Acum mergem să-i băgăm în gropi şi îi acoperim cu pământ să se ducă curentul . Doftoriii sunt departe de sat, nu le place să stea în noroaiele Beicii!

Şi căruţa scârţâind a mers mai departe. Doar din când în când o auzeam pe femeie strigând la boi:”Cea Bujor! Hăis căline! “

Spre seară o vecină a venit la mama şi ne-a spus că patru oameni au înviat, iar doi au murit.

Într-una din zilele următoare ne-am dus iar la păscut cu animalele.dar eram mult mai atente la cer. Pe la prânz, când am văzut trei nori pe cer, am plecat acasă.

Mama când ne-a văzut, şi-a făcut cruce.

-Ce e, fă, cu voi acasă, năroadelor?!

-Păi, nu ai spus matale că atunci când vedem nori să venim acasă?

A luat o bâtă ce o ţinea lângă scara ce ducea în prispa casei şi a început să alerge după noi.

Găinile speriate ne-au sărit în cap. Am fugit, de ne scăpărau călcâiele până la Dadeş, unde Torica mi-a zis:

-Ţi-am spus eu că vine furtuna numai atunci când se acoperă cerul de nori, dar tu nu mă asculţi!

Mai târziu, când veneam în vacanţe acasă de la şcolile din oraş, ea avea să-şi dea seama că nu e chiar aşa.

Titina Nica Ţene

–––––

ORAŞUL

Când aveam 11 ani, am pornit spre oraş cu nenea, cum îi spuneam fratelui mai mare. Nu era autobuz până la Drăgăşani, aşa că am pornit, pe jos, peste câmpuri, dealuri şi prin păduri, cu noaptea în cap.Erau 30 de kilometric de mers.Nu-mi păsa de distanţă. Eram fericită că am să văd şi eu cum arată un oraş.

Am trecut pe la fântâna din Milovanu, pe unde umblam cu vitele, şi am băut apă rece. Pădurea ne-a primit cu crengile până la pământ şi cu flori multe şi colorate. Păsările cântau în toate limbile.Ciupercile erau peste tot. Unele se numeau “ văcăruş “ şi se mâncau crude. Apoi am căutat cuiburile cu “bureţi de bubă “. Aveau nişte pălării umplute cu suc negru de parcă era miere. Făceam popasuri scurte, mâncam ciuperci şi ascultam ciripitul păsărilor. Eu nu prea aveam răbdare, vroiam să ajung cât mai repede la oraş. Mi se părea un miracol. Când am ajuns, nenea mi-a dat o piatră în gură, a zis că aşa e bine. Pe mine mă cam incomoda, dar nu am zis nimic. Am pus mâna pe asfaltul ca sticla. Ardea dacă puneai pe el piciorul gol. Era o zi de iulie şi soarele îşi trimitea săgeţile încinse peste oraş. Mi-a arătat şcoala cu ceas unde învăţa el. Priveam spre ea în sus şi parcă îmi venea ameţeală. Am văzut şi şcoala viticolă. Ce înalte erau! Apoi ne-am dus la restaurant, unde am mâncat friptură pe cartofi şi am băut bere. Eu nu mai văzusem bere. Fratele meu mi-a zis să beau că berea îngraşă. Atâta mi-a trebuit. Eu, care sufeream că eram slabă, denevoie, am băuto pe nerăsuflate crezând că mă îngraş pe loc. Apoi am mers să vedem trenul. Nu mai văzusem cum arată un tren. Puncte negre treceau, cu vâjâit puternic, prin faţa ochilor. Eu nu mai vedeam nimic din cauza berii. Când fratele m-a întrebat dacă am văzut trenul, eu i-am răspuns că nu prea l-am văzut pentru că sunt ameţită, cred că am început să mă îngraş. El a râs şi mi-a spus că nu mă îngraş aşa pe loc şi numai dacă beau pe fiecare zi câte un pahar de bere. Dar eu nu aveam de unde să beau în satul uitat de lume, Uşurei şi mai târziu am înţeles că nu era bine să beau bere chiar de la această vârstă are totuşi alcool.

Apoi am mers la film. Nu mai văzusem un film. Acasă nu aveam radio, iar de televizor nu putea fi vorba. Am intrat în sala mare cu multe scaune. Ne-am aşezat pe câte un scaun unul lângă altul. Fratele m-a  atenţionat că pe perete o să apară oameni care vorbesc şi o să văd munţi, câmpii şi ape. Abia aşteptam să înceapă filmul. Deodată sala rămâne în întuneric. Pe perete apare un om cu un cuţit în mână care vine, ca fulgerul, spre sală. Am crezut că mă taie şi am fugit, ca glonţul, afară din sală. Fratele a venit după mine.

-Ce ai dragă, de ce ai fugit?

-Nu văzuşi că era să ne taie ăla cu cuţitul?! Nu vreau să mai văd filme în viaţa mea. Du-mă acasă!

Am plecat încet prin oraş pe drumul ce ducea spre casă. Vitrinele erau încărcate cu lucruri pe care eu nu le mai văzusem. Erau păpuşi adevărate. Am cumpărat bomboane pentru fraţii mai mici de la Alimentara ”Jiu “, puse de vânzătoare într-o hârtie groasă.  maro şi unsuroasă. Acum simţeam mai mult oboseala drumului. Mai aveam vreo zece kilometri până în sat şi soarele se lăsase spre asfinţit. Umbrele noastre singuratice se prelingeau peste câmpuri. Păsările se duceau la culcare. Măream pasul ca să nu ne apuce noaptea. Când am ajuns, se înnoptase de-a binelea. Am dormit tun, cu mulţumirea şi dezamăgirea în suflet.

Titina Nica ŢENE

––––––

Prima zi de şcoală

Era ultima vară când mă mai jucam fără grijă pentru că, din toamnă, mergeam la şcoală în clasa întâi. O nelinişte amestecată cu tristeţe mă cuprinsese.Bucuria dispăruse. Auzisem de la fraţii mei mai mari şi de la copiii cu care mă jucam în ţărâna din faţa porţii că dacă nu şti lecţia, învăţătoarea te bate cu nuiaua, sau te pune la colţul clasei în genunchi pe coji de nuci.

Îmi părea rău că nu o să mai pot să mă bălăcesc, împreună cu gâştele satului, în pârâul Beica. Doamne, ce mai iubeam acest firicel de apă tulbure! Deşi aducea multe necazuri oamenilor. Când era vară şi cald, apa aducea răcoare. De acolo aduceau oamenii apa în găleţi să ude grădinile. Noi, copiii, prindeam broaşte şi peştişori. Pe aceştia din urmă îi puneam în borcan şi ne uitam la ei cum se joacă. Aşa credeam noi, naivii, că se joacă, dar ei căutau libertatea. Toamna şi primăvara, apa pârâului Beica se umfla şi rupea podurile, iar oamenii de dincolo de apă rămâneau izolaţi de centrul satului, unde se aflau Cooperativa, Sfatul Popular şi şcoala. Iarna îngheţa apa şi noi ne trăgeam pe gheaţă până ne rupeam opincile.

A venit vremea să merg şi eu la şcoală.eram aşa “denevoie “, cum zicea tata, că deşi aveam şapte ani, arătam de patru. Eram oacheşă, slabă şi mărunţică. Poate mama se bucura că sunt aşa de mică că nu cumpăra multă stambă de sărbători pentru a-mi face rochie.Cu o zi înainte de prima zi de şcoală mama mi-a făcut o traistă de cânepă, mai mare decât mine, şi dis-de-dimineaţă m-a trimis la şcoală, dar nu înainte de a-mi da câteva sfaturi.

-Să zici şi tu “bună ziua “la oameni când treci pe lângă ei!

Deşi era şapte dimineaţa, eu strigam cât mă ţinea gura:

-Bună ziua!

Nimeni nu-mi răspundea. Cine să bage în seamă un copil aşa mic, mai ales că ei îşi spuneau “bună dimineaţa “, că doar era dimineaţă.

Când am ajuns la şcoală, învăţătoarea mea, doamna Păun, ne-a primit plictisită. Era aproape de pensionare şi i se urâse de câte generaţii îi trecuse prin mână.Ne-a aliniat frumos, doi câte doi, ne-a băgat în clasă.Şi-a pus ochelarii pe nas şi a început să strige catalogul.

Când a ajuns la mine, mă ridic speriată în picioare şi zic:

-Prezent!

-Unde eşti, fată?

-Aici, zic, ridicându-mă în vârful picioarelor. Banca fiind mai înaltă de-cât mine. Învăţătoarea mi-a zărit doar nasul.

-Dar mică mai eşti, fată! Zice învăţătoarea cu un glas în care am simţit puţină ironie şi compătimire.

-Toată clasa a început să râdă de mine.Imi jucau ochii în lacrimi. Abia am aşteptat să se termine ziua aceea de şcoală şi să mă duc acasă. Nu am mai dat  bună ziua la nimeni. Eram supărată foc.M-am dus acasă ca glonţul.

-Unde îţi este traista!m-a întrebat mama.

-La şcoală, de ce să o iau, mâine nu mă duc din nou?!

-Doamne…, ce năroadă eşti! Păi nu trebuie să scri şi să citeşti şi acasă?!

-Nu trebuie! Zic eu.N-o să mai am timp să mă joc, îmi ajunge cât învăţ în clasă.

-Lasă fata, zice tata, care era un om minunat, aşa e în prima zi. Mâine o s-o aducă şi…gata!

-Aşa o înveţi?! Dacă nu va şti carte, nu ştiu ce se va allege de ea, că nici de sapă nu e bună. Că e denevoie rău.

Seara am adormit greu cu gândul la ce voi face eu în viaţă, că aşa era, de sapă nu eram bună, dar şcoala, după cum am văzut în prima zi, nu-mi plăcea deloc.

Titina Nica Ţene

––––-

Tata şi colectivizarea agriculturii

Tata era un om minunat. Ca referent agricol la Sfatul popular din sat ajuta mulţi oameni. Deşi nu avea decât şase clase primare, de la el am învăţat cele mai simple reguli de viaţă ca să pot fi fericită:”omul, spunea el,” e tentat, când dă de un necaz, să facă alt necaz mai mare“.Ca să înţeleg ce zicea, îmi explica:”De exemplu, dacă arde casa, omul e tentat să se spânzure; casă mai faci, dar viaţă-nu!

Deşi eram săraci, părinţii se certau foarte rar. Într-o noapte, mă trezeşte o ceartă dintre ei.

-Să vindem două pogoane de pământ ca să reparăm casa, zicea tata.

-Nu vindem nimic.Avem copii şi vreau să-i leg de pământ.

-Ai să vezi tu că o să-l ia statu, că aşa se zvoneşte, o să rămânem fără nimic. Copiii n-au decât să înveţe carte şi să plece la oraş.

Tata a vut dreptate. Nu a mai trecut mult timp şi ne-au luat pământul la colectiv. Cel mai rău a fost că ne-a luat şi vaca, Bujoara, şi oile şi caprele. Am plâns toţi. Tata era în comisia de colectivizare.Oamenii se rupeau greu de pământ. Unii ziceau că o să fie mai bine, că se va lucra cu tractorul. L-am întrebat pe tata dacă o să fie mai bine şi el a zis că nu. Când pământul e al tuturor în general, e al nimănui în special şi nimeni nu va avea grijă de ce nu-i ai lui. Dar nu se poate face nimic, aşa e mersul vremurilor şi avem pe ruşi în coastă. Nu are rost să ne punem contra vântului. Eu am crezut că-n coasta pe care ne jucam noi sunt ruşii.

Într-o zi, tata, ne-a chemat şi ne-a spus:

-Acum, că e colectiv, nu aveţi încotro, trebuie să învăţaţi carte ca să nu munciţi. De Titina e mai rău, că e prea denevoie şi nu e bună nici de sapă, dar nici de carte, nu ştiu ce va face.

-Eu, zice Torica, nu vreau să învăţ carte că e grea, dar nici cu sapa nu o să dau, mă fac cucoană.

Nu ştiu de unde auzise ea de “cucoană “, dar mai târziu chiar aşa s-a întâmplat. S-a făcut cucoană la oraş. Tata a zis că e bucuros că are şapte copii, că are de unde alege. Are şi proşti, şi deştepţi. Până acum nu se dovedise a fi deştept decât fratele meu cel mare, care era la Drăgăşani, La şcoala medie. Eram tare mândri de el. Era printre primii care please la oraş la “şicoli “ , cum ziceau ţăranii. Când venea acasă în vacanţă, ne strângeam toţi fraţii mai mici în jurul lui să ne povestească cum e la oraş. Cel mai mult m-am minunat când mi-a spus că străzile( aşa se numeau drumurile) sunt asfaltate. Adică au ceva pe ele ca sticla şi nu se mai face noroi. E la fel ca în casă când spoieşte mama cu nisip şi apă pe jos. Casele sunt cu etaj. Adică puse una peste alta. Lumina venea de la becuri aşezate pe stâlpi de telegraf.

Era ceva nou pentru mine şi o curiozitate nebună mă cuprinsese să văd şi eu cum arată un oraş. L-am rugat pe fratele meu să mă ducă şi pe mine odată.

-Bine, a zis el, dacă eşti cuminte, dacă înveţi bine şi dacă îmi spui ”nene “ te duc.

Grele sarcini mi-a dat, dar cu gândul că voi vedea un oraş, am început să mă achit de ele.

Titina Nica Ţene


%d blogeri au apreciat asta: