-Viorel Darie: ,,Povestiri”

Mă numesc Viorel Darie, sunt născut în Bucovina, com. Moldoviţa, jud. Suceava.
Nici după mulţi ani de trăit în Bucureşti n-am reuşit să mă desprind sufleteşte de locurile natale.
Nostalgia locurilor natale mă face, uneori, să scriu. Am scris două romane care sunt acum în curs de tipărire.
Dar, între timp, nu uit nici pe cei mici, ei au mare nevoie de povestiri frumoase inspirate din natură şi viaţa de la munte.

––––––––––––––––––

“Miriaprerix“-ul

Viorel Darie

Tudor Munteanu lucra, ca de obicei, în turnul de control al Cosmodromului din Bacău, situat cam undeva pe-aproape de fostele Ateliere CFR şi de Fabrica de Boghiuri. Munca lui – o muncă de rutină. Trebuia însă făcută zi de zi, fără greşeală!

Într-un fel, era şi reconfortant să faci de serviciu în turnul de control al Cosmodromului. Trebuia să iei legătura cu echipaje cosmice utilizând aparate video-telepatice, să le întrebi ce probleme au, să găseşti soluţii în cele mai variate situaţii. Aveai legături permanente cu cele mai îndepartate civilizaţii, cu tehnologia lor, cu modul lor de gândire. Amuzant era să vezi unele nave terestre aterizând, din care coborau personaje pitoreşti, uneori cuconiţe simandicoase, fiinţe născute pe Terra, dar plecate de mult prin Cosmos. Să le vezi acum păşind cu mare precauţie pe caldarâm, cu pantofiori delicaţi, cărora nu le pria deloc contactul cu suprafaţa Terrei, notorie pentru praful şi glodul ei. Aşa că, acestor fiinţe diafane feminine nu le tihnea deloc sejurul pe Terra,  se grăbeau să plece cât mai repede spre alte planete!

Deci TudorMunteanu îşi vedea liniştit de seviciul lui la Cosmodromul din Bacău.

Până într-o zi însă, când se trezi cu un apel insistent din partea puştiului său, Mihăiţă:

– Tata!… Nu poţi să vii mai devreme acasă?… Ştii, am fost la joacă pe malul Siretului, şi-am făcut o descoperire nemaipomenită!…

–          Ce descoperire? Ce vorbeşti acolo, spune lămurit?

–          Vin-o acasă şi-ţi spun!… Te rog!…

Ce era să facă? Tudor Munteanu făcu ce făcu şi veni mai devreme acasă, curios să vadă despre ce descoperire a lui Mihăiţă e vorba. De fapt, nici nu mai avea tihnă la serviciu, îşi tot frământa capul vrând să afle mai repede ce descoperire ar fi putut să facă Mihăiţă al lui. Nici nu păşi bine pragul casei, că Mihăiţă îl şi întâmpină în uşă:

– Tată, vino aici să vezi ce-am descoperit eu !… Nu-ţi vine să crezi… Să vezi ce pasăre ciudată!…

Puştiul îl duse într-o cămară unde-i arătă ceva misterios, căruia îi şi găsi loc într-o colivie de porumbei. Tudor de uita nedumerit la ce vedea în colivie şi nu înţelegea nimic: Era un soi de fiinţă ciudată, cu pene multe şi late, cât palma, ca nişte aripi nenumărate, lipite toate într-un soi de muchie ca o şiră a spinării. Era ceva sfărămicios, dar încă întreg. Acele pene mari şi late, îngălbenite şi sfărămicioase, erau mototolite şi cu colţuri îndoite, de ţi-era cea mai mare frică să te atingi de ele, de teama să nu se sfărâme făină. Ciudaţenia mare a acestor pene late era că, pe tot cuprinsul lor erau mici semne mărunte, ordonate întrucâtva pe orizontală, iar, din loc în loc, se mai vedea ceva pe ele ca nişte vagi chipuri omeneşti nelămurite.

– Ciudată vieţuitoare pe faţa pământului ai mai gasit tu, copile. Uite îs bătrân, dar aşa ceva n-am văzut în viaţa mea!…

Mihăiţă parcă era mândru de descoperirea sa. Poate fiinţa asta nici nu e de pe pământ, poate venise de undeva din Cosmos, mai ştii? Dar, înainte de a da cu presupusul, au considerat că era mai bine să se facă ceva expertize de specialitate. De aceea trebuiau consultaţi nişte specialişti în domeniu.

Zis şi făcut !

Primul gând le-a fost să apeleze la unchiul lui Tudor, funcţionar cu ştate vechi la “Muzeul formelor de viaţă dispărute“, situat chiar din Bacău. Au apăsat un buton, şi, cât ai clipi, pe un ecran fictiv din faţa lor apăru chipul unchiului lor bătrân, demn de respect.

– Unchiule Larion, uite de ce te-am deranjat…Puştiul meu a făcut azi o descoperire uimitoare în malul Siretului. A găsit o pasăre străveche, fosilizată, dar nu ne putem da seama nicicum ce poate fi…

– Eh, dragii mei !… Mă bucur că vă văd ! Pe Mihăiţă al tău nu l-am mai văzut de când era mic!… Ia arătaţi-mi la aparatul video ce-aţi găsit voi!… Wau! Ce-i aia ?… Aşa ceva nici eu n-am văzut. Deşi aici la muzeu am sute de lighioane de tot felul. Poate ar trebui să apelaţi la Sediul General al muzeului nostru, tocmai în Groenlanda, acolo sigur trebuie să vă găsească răspunsul!…

– Te salutăm, unchiule Larion! Rămâi sănătos!

Rămaşi singuri şi nedumeriţi din ce au aflat din consultul cu unchiul Larion, Tudor îi zice puştiului său :

–          Hai să teleportăm cuşca asta, cu pasărea cu tot, la Sediul General din Groenlanda. Ah, nu mai am nicio para, nu ţi-a mai rămas vreun ban, ne trebuie pentru teleportare?

–          Ba da, am un ban, căci n-am mai luat astazi îngheţată…

Au pus o monedă în aparatul de teleportare, au format o adresă şi colivia cu pasărea măiastră a şi ajuns la destinaţie. Prompt, de acolo veni confirmare: pachet primit, aşteptaţi răspunsul în trei zile.

După trei zile veni răspunsul negativ de la Sediul General din Groenlanda: “Cu regrete, rezultatul cercetărilor noastre este negativ. Toate aparatele au dat acelaşi răspuns: Corp necunoscut“. După cinci minute s-au trezit şi cu colivia, cu pasărea cu tot, returnate, în bună stare. Nea Tudor era supărat:

–          Ce mai ştiu aştia?! Nu vezi că nu ştiu nimic? Ce facem acum?

Cineva i-a sfătuit să se adreseze la “Institutul formelor geometrizate ale vieţii“ din Pensylvania.

– Păi de ce nu vorbiţi aşa, fraţilor! Păi acolo am un bun prieten din copilarie care lucrează de mulţi ani!… Ia să-l apelez eu pe bunul meu prieten, profesorul Mitika Kray din America!…zise Tudor, ceva mai optimist.

Ghinion însă! Prosesorul nu era în Institut, era plecat într-o permisie de şase zile la un prieten din constelaţia “NOR ALB“. A lăsat însă mesaj că se-ntoarce marţi, că pe joi are cursuri la catedră.

Ce era să facă ? Aşteptarea-i grea, mai ales când ai treburi importante de elucidat. Noroc ca în acea dimineaţă i-a sunat secretara ilustrului muzeograf bătrân Nelson Harmon de la asociaţia internaţională “CLOROFILA“, la care ceruseră audienţă mai demult, şi deabia acum ilustrul muzeograf putea să-i primescă. Aşa că, Tudor cu Mihăiţă, împreună cu colivia cea cu “miriapterix“-ul cel misterios, s-au teleportat îndată la ilustrul muzeograf, cheltuind şi ultimii bănuţi ce iau mai rămas pănă la leafa lui Tudor. Bătrânul muzeograf îi aştepta deja.

De cum îi văzu, şi după ce-i arătară şi cuşca cu incitanta pasăre “miriapterix“, bâtrânul muzeograf, în calitate de preşedinte al asociaţiei, începu o introducere cam lungă, luând-o cam  pe departe, cu fraze multe şi întortocheate, încât abia-l mai înţelegeau:

– Admirabil!… Exceptional!… Ce forme superbe!… Cum poate oare natura asta să fie aşa de circumspecta cu formele…Nu sunt în măsură să-mi exprim toata recunoştinţa pentru acele generaţii de cercetători anonimi care n-au precupeţit eforturile… care va să zică şi-acuma îmi aduc aminte…

După cum începu disertaţia bătrânul muzeograf, Tudor şi puştiul său înţeleseseră repede că n-au nicio şansă să ajungă la capăt cu acest muzeograf. Îşi făceau acum probleme cum să scape cât mai repede de-acolo, nu era de ei in acea audienţă. Au luat de jos colivia cu pasărea ciudată, l-au salutat pe bătrânul muzeograf, mulţumindu-i… şi-au plecat.

În stradă trebuiau să lămurească ce mai au de făcut.

– Hai să ne teleportam în Pensylvania, poate a venit profesorul Mitika Kray, zise Mihăiţă.

– Mda ! Dar chiar nu mai am niciun şfanţ în buzunar… mi-au mâncat teleportările astea toţi banii, fâţâindu-ne de colo-colo!

– Stai, mai am eu o monedă! Ştii… mi-ai dat un ban pentru bazinul de înnot!

– Bine, dă-ncoace moneda! La leafă să-mi aduci aminte să-ţi dau banii înapoi, chiar şi în plus.

S-au teleportat la catredra profesorului Mitika Kray. Da, dar profesorul nu-i putea primi chiar acum: era foarte ocupat cu nişte oaspeţi importanţi de pe o altă planetă, cu care se duceau tratative de colaborare. Cu chiu, cu vai, într-o pauză a şedinţei de protocol, l-au prins pe profesor pe hol, mai să intre iarăşi în sala de şedinţe:

– Hei, Mitică, tu eşti?

Profesorul Mitika Kray se uită perplex la Tudor, de-unde de-unde-l cunoaşte. Apoi se-nsenină brusc şi-i zise bucuros:

– A! Tu eşti Tudore? Să nu te cunosc!… Şi ăsta-i puştiul tău?

– Da, e băiatul meu, îl cheamă Mihăiţă!…

– Măi, ce-au trecut anii! Dar cum de-aţi ajuns aici?

– Iaca, cu probleme! Puştiul meu a găsit o fiinţă mostruoasă în malul Siretului, ceva ca o pasăre, un “miriapterix“. Uite ce ciudăţenie de pasăre! Şi Tudor ridică în sus colivia să vadă şi profesorul ciudăţenia.

După câteva clipe de analiză a situaţiei, prosesorul le zise:

– Nu ştiu ce poate fi! Nu e de domeniul meu! N-am văzut niciodată aşa ceva!… Dar ştiţi ceva… Nu vă grabiţi, aşteptaţi până-mi termin eu lucrarea capitală “Popasul Gândacului şi Tentative de Comunicare cu Fiinţe Extraterestre Similare“… Vă rog să mă scuzaţi…nu mai am deloc timp acum… vorbim altădată… mă aşteaptă delegaţia de pe planeta străină… La revedere!…

Şi profesorul dispăru.

– Si noi ce facem acum, zise Mihăiţă?

– Ce să facem, mergem acasă! Noroc că biletele astea cu teleportare sunt dus-întors! C-altfel rămâneam aici blocati, fară o părăluţă!

Ajunşi acasă, s-au mai liniştit. Nimeni nu ştie ce-i cu “miriapterix“-ul lor. Cineva i-a mai sfătuit să trimită colivia cu ciudăţenia de pasăre la “Institutul de studii comparative ale formelor primitive de viaţă“.De-acolo veni un răspuns foarte categoric: “Ruşine! Homo sapiens s-ar putea preocupa de lucruri mai serioase! “

Răspunsul ăsta i-a înfuriat peste măsură. Au luat colivia cu “miriapterix“-ul şi-au aruncat-o cât-colo într-o magazie de vechituri. Au şi uitat de mult de ea.

Cine ştie cât ar fi stat lucrurile astfel, dacă ciudăţenia cu “miriapterix“-ul nu ar fi avut norocul să fie elucidată până la urmă. Într-o seară, nici nu veni Tudor bine de la serviciu, şi nici nu apucă să mâmânce şi să se odihnească un pic, că s-au trezit cu un apel de la Suceava, de la Părintele Macarie, secretar renumit la cancelaria arhiescopiei oraşului. Nu se ştie cum, Părintele aflase de pasărea ciudată găsită de băiatul lui Tudor în malul Siretului, şi se interesa să vadă ciudăţenia de pasăre fosilă.

Uşor de zis, doar că nu mai găseau colivia cu “miriapterix“-ul. Unde au pus-o? Na, iaca, când erau ei mai grăbiţi, colivia era de negăsit, iar Părintele îi aştepta!

În fine, au găsit colivia. Acum repede la Suceava! Au luat, totuşi, o navetă aeriană locală până la Suceava, nu costa nimic, Tudor avea gratuităţi pe transportul local.  S-au prezentat la prea-sfântul Parinte Macarie, care, văzându-i, i-a întâmpinat cu bucurie:

– Ho-Ho! Ia uite cum au venit! Bine aţi ajuns!…Ia să vedem cu ce veşti veniţi!…

Părintele Macarie, un om bonom, bine dezvoltat la corp, plin de sănătate şi voie bună, se vedea de departe cât de înţelept e, după chip. Luă colivia cu “miriapterix“-ul din mâinele lui Mihăiţă, o ridică în dreptul ochilor săi, s-o studieze mai bine, apoi, după minute de suspans, chipul părintelui se-nveseli, şi-ncepu să râdă chiar.

– Ce-ce-i cu “miriapterix“-ul nostru? se-nteresă Tudor.

– Măi, oameni buni, ceea ce vedem noi aici nu este “miriapterix“, nu este o pasăre, ca să zicem aşa…

– … Da, da’ ce este părinte ? îl întrerupse iarăşi nerăbdător Tudor pe sfinţia sa.

Părintele, semeşindu-şi si mai mult statura de om deştept, ţinând în sus colivia cu ciudăţenia în ea, rosti în cele din urmă:

– Ceea ce aţi adus voi aici, nu este nici pasăre, nici vreun şarpe, nici peşte…E un lucru făcut de mâna omului… ca oricare lucru făcut de om… Toată tinereţea mea am petrecut-o pentru a cerceta, fără hodină, mărturii despre formele străvechi de comunicare interumană, folosite cu multe secole în trecut pe Pamant. Ceea ce aţi adus voi este un obiect înfoiat, numit pe vremuri carte, care se folosea în acele vremuri pentru transmiterea gândurilor de la om la om, de la generaţie la generaţie. Hai să ne uităm pe obiectul din colivie…  Vedeţi… pe fiecare aripă, mă rog, să-i zicem foaie, sunt nişte semne mici, numite litere. Fiecare cârliguţ înseamnă ceva, iar puse semnele astea unul lângă altul… pot transmite gândurile oamenilor…

– Vezi, Mihăiţă, se adresă Tudor fiului său, ce minte aveau oamenii aştia din vechime să folosească o metodă aşa de chinuită şă-şi exprime gândurile !.. Pe cănd acum… cu telepato-graful…

– Ehei, telepato-graful! interveni Părintele. Telepato-graful a fost inventat mult mai târziu. Însă… închipuiţi-vă, oamenii aceia din vechime… lipsiţi de alte mijloace de a-şi fixa gândurile… foloseau aceste metode chinuitoare de transmitere de idei…Hm!.. Ia să ne uităm!… Dacă se mai vede bine şi nu fac erori de descifrare, parcă văd pe prima foaie nişte idei: A…a… aaa… A..L..M… ALMANAH SCIENCE FICTION !!!!!!!

– Ptii drace! Ce ciudăţenie! Făcu Tudor. Noi care credeam că am făcut cine ştie ce descoperire zoologică!

– Nu vă necăjiţi, căută să-i îmbuneze Părintele Macarie. Eu sunt un mare pasionat colectionar al acestor mărturii străvechi ale vieţii oamenilor de demult. Am deja în colecţia mea două exemplare de o neasemuită valoare. Una din aceste opere din colecţia mea se întitulează “Cartea Apicultorului“. Iar cealaltă, la care ţin în mod cu totul special, se întitulează “Fizica, Manual pentru clasa a VI-a “! Aşa că, mi-ar face mare plăcere dacă mi-aţi dona acest exemplar pe care l-aţi adus cu voi în seara asta!…

– Cu mare plăcere, Părinte Macarie. Suntem cât se poate de recunoscători că nu ne-ai lăsat în neştiinţă, şi ne-ai lămurit cum stau lucrurile cu privire la misterul care ne-a chinuit atâta vreme!

– Mergeţi cu voia cea buna! Şi dacă mai găsiţi ceva asemănător, va rog, nu uitaţi de mine!…

Plecă Părintele cu colivia şi cu noua achiziţie în braţe, legănâdu-se mulţumit, nerăbdător să studieze noua achiziţie.

– Şi noi unde mergem acum? întrebă Mihăiţă.

– Cum unde ? Acasă!…Hai să mergem!… Însă… vezi tu… câtă vreme am pierdut noi degeaba! Te rog, altă dată să-nveţi să deosebeşti mai bine un “Almanah“ de un “Miriapterix“!…

***********************************************************

Fericit … o clipă

Viorel Darie

Moş Orion, cât era ziulica de mare, şedea bodogănind pe prispa rachetei sale interstelare – o epavă din timpuri imemoriale, ca şi Moş Orion de altfel – , ce ocupa de pomană loc într-un parc de agrement pentru copii ce se jucau neastâmpăraţi prin preajmă. Şi faptul că racheta, cândva vestită,  încă nu a fost dezintegrată prin metoda neutralizării cu antimaterie, se datora faimei trecute a lui Moş Orion, care şi acuma mai era venerat de anumite persoane de la municipalitatea oraşului.

În schimb, situarea rachetei drept în mijlocul spaţiului de joacă al copiilor, era cât se poate de nefastă pentru liniştea lui Moş Orion. Cum stătea el pe prispa rachetei, cu faţa sa mică, rotundă, cu chelie, doar cu două-trei fire de păr în vârful capului ca nişte antene misterioase, era victimă sigură a uneltirilor fără de sfârşit ale neostoiţilor de copii, ce se distrau folosind nişte rachete şi rachetuţe artizanale pe care le lansau non-stop, care, cât ai clipi din ochi, dădeau ocolul planetei Jupiter şi se întorceau înapoi spre a sfârşi în groapa cu nisip din maidanul de joacă. Necazul cel mare al lui Moş Orion era că, aceşti drăcuşori de copii, mai greşeau comenzile asupra rachetelor, de treceau rachetele survolând înfiorător capul moşului, atunci când vreun copil nătâng scria 30 de metrii în loc de 30 de parseci. Asta punea capăt definitiv răbdării lui Moş Orion, care se punea pe blestemat acea specie de obrăznicături :

– Diavolilor! …Neobrăzaţilor!… Nu vă ajunge Cosmosul întreg pentru joaca voastră, vă luaţi şi de părul meu!…  De fapt … ce să te aştepţi de la nişte copii de virtualişti, care-şi lasă copiii needucaţi pe Pământ, iar ei umblă hai-hui pe la nu ştiu ce ostroave din Calea Lactee!…

Trebuie să precizăm că, spre marea nelinişte a Universului, populaţia de pe Terra s-a divizat în două mari tabere cu concepţii ireconciliabile : relativiştii şi virtualiştii.

Relativiştii erau fideli teoriei relativităţii ai lui Einstein, pe baza căreia au putut să construiască nave cosmice de mare performanţă, cu care călătoreau neobosiţi în explorarea noilor lumi, din Galaxia noastră, dar şi din alte galaxii. Erau oameni vajnici, cu spirit de sacrificiu, le plăcea să facă istorie nouă, să creeze, să exploreze.

Virtualiştii, dimpotrivă, aveau deviza unuia care a rostit fraza următoare : “ Nu are importanţă să cunoşti starea prezentă a Universului, este la fel de frumos şi de captivant şi trecutul Universului“. Virtualiştii au învăţat să capteze de-a gata istorii trecute ale sistemelor solare şi ale galaxiilor, erau foarte multumiţi de aceste descoperiri despre trecut. Preferau să stea picior peste picior, în locuri de agreement, şi să capteze informaţiile din timpurile trecute care soseau în prezent,  în valuri, de peste tot, fără încetare, din belşug. Mai umblau şi ei cu nave cosmice pe ici pe colo, însă asta doar pentru a se distra.

Când era tânăr, Moş Orion era un vajnic luptător de partea relativiştilor, nu putea tolera în niciun chip teoriile virtualiştilor, dar, mai ales, lenea lor notorie.

– Uf!, de ce nu mai am eu anii tinereţii, precum şi voinţa mea de luptător de atunci!… Ce vremuri!… Călătoream în toate direcţiile, asumându-mi expediţiile cele mai dificile… Eram tânăr şi chipeş, toată suflarea Pământului mă respecta!…Într-o temerară expediţie am salvat de la pieire o civilizatie de pe o planeta îndepărtată, ai cărei locuitori nu mai ştiau să-şi regleze atmosfera planetei!… Ehei, câte isprăvi din astea am făcut!… Şi ei, oamenii de acum, măcar de-ar avea un pic de respect pentru isprăvile mele de odinioară!…

Şi zicând Moş Orion astea, simtea ca se înneacă de obidă, aşa că se ridica de pe locul unde şedea pe prispa rachetei, dădea un ocol încet şi cu paşi mărunţi, nesiguri, în jurul rachetei, şi apoi revenea de unde plecase şi se aşeza la loc  pe prispa din faţa  rechetei sale.

Dar, într-o zi, pe când şedea el aşa luptându-se cu isprăvile copiilor needucaţi, – copiii care mai că-i făcură ferfeniţă acoperişul rachetei, şi-aşa ruginit şi ponosit -, lui Moş Orion nu-i veni a crede : Un fulger brăzdă cerul, lumina se opri chiar deasupra parcului în care stătea el, apoi se văzu cum acea lumină deveni o navă cosmică, care încetini alunecarea, din ce în ce, până se aşeză lin pe iarba din faţa rachetei cele vechi a lui Moş Orion. Nava era o sferă albastră, care se desfăcu în două emisfere, iar din ea coborî un tânăr chipeş şi viguros, precum Apollo. Tânărul recunoscu îndată pe Moş Orion, care însă se dezmetici greu în faţa unei asemenea noutăţi. Ochii lui mici şi obosiţi priveau în sus la luminosul chip de tânăr aterizat în faţa sa.

– Bine te-am găsit, Moş Orion! Ce mai faci? Cum o duci cu sănătatea?

Ochii bătrânului începură să clipească mărunt, se umplură de lumină şi bucurie, şi se repezi să-l îmbrăţişeze pe tânărul sosit.

– Nepoate!… Tu eşti nepotul meu drag, viteazule Neon?… De câtă vreme stau aici şi aştept să te întorci… să vii să mă vezi!…

– Dragule meu străbunic, mă gândesc neîncetat la tine!… Doar că am o sumedenie de treburi cu expediţiile mele intergalactice, de n-am timp să trec şi pe-acasă, pe Terra!…Acum am trecut pe la tine …că am o problemă la motorul navei mele… nu-i dau de capat!.. Nu pot trece direct de pe viteza cosmică 6 în viteza 8 ceea ce mă împiedică să fac călătorii mai lungi!…

– Dar… dragul meu nepot… stai să-mi acuc aminte… parcă ţi-am pus nişte intrucţiuni amănunţite la bordul navei… despre întreţinerea motorului… de ce nu le-ai citit?…

– Bunicule, nu sţii că noi, aştia de acum, nu mai folosim scrisul ca sursă de informare… de când cu “telepato-graful“…

– Da… ştiu copile… trebuia să mă gândesc la asta….dar de unde să ştiu eu de atunci, de când am proiectat racheta, că oamenii o să uite sa mai scrie şi să citească!… Uite… pot să-ţi dau aici o casetă cu instrucţiuni vocale… poate-ţi va fi de folos…

Nepotul lui Moş Orion ar mai fi stat cu străbunicul său, dar era foarte grăbit. Doar peste 15 minute trebuia să prindă o navetă spre un satelit al lui Jupiter, de unde avea să plece într-o importantă expediţie spre o galaxie îndepărtată.

– Mulţumesc, bunicule, pentru instrucţiuni!.. Îmi pare rău, n-am timp de loc, chiar acum trebuie să plec!… La revedere!… By-by!…

Ce era să facă Moş Orion? L-a îmbrăţişat pe nepotul său cel frumos, i-a urat drum bun. Apoi l-a văzut suindu-se în naveta sa spaţiala cea sferică, care se închisese silenţios, apoi începu să se ridice la fel de silenţios, apoi acceleră din ce în ce mai tare, până dispăru ca un fulger în înălţimile cerului.

– Bravo!… Frumos!… Nemaipomenit!… Ce băiat de ispravă nepotul ăsta al meu!… Mergi cu bine, copilul meu! .. îi ură bătrânul care încă privea în sus.

Fericirea de o clipă a lui Moş Orion se termină. Rămăsese iarăşi singur pe maidanul din faţa rachetei sale cele vechi. Copiii răutăcioşi s-au adunat iarăşi în jurul său, reluând năzbâtiile lor cu felurite rachetuţe năstruşnice. Unul dintre ei aprinsese fitilui unei fiştile afurisite care o luă în sus, apoi se răzgândi, se-ntoarse iar spre maidan, sfârâind, trecând doar la o palmă de Moş Orion, pârlindu-i chiar un colţ de la mâneca cămeşei sale de cosmonaut – veche, îngălbenită de vremuri. Atunci să auzi bombăniri la gura lui Moş Orion :

-Afurisiţilor!… Neruşinaţilor!… Copii prost crescuţi!… Ce poţi să aştepţi de la nişte copii de virtualişti, ca voi!… Nici măcar un pic de respect şi educaţie nu v-a mai rămas!… Nu vă mai ajung năzbâtiile!…

**************************************************

Flori pe planeta PERLA-22

Viorel Darie

Priveşte acolo în vale. Poţi vedea acele cupole rotunde ale palatelor elegante răsărind printre coroanele zvelte ale platanilor? Acolo se află Sediul Central al Academiei Mondiale de Cosmonautică din Platoul Munţilor Anatoliei.

Acest loc mă fascinează prin atâtea amintiri pline de nostalgie. Simt fiori numai  când aud pomenindu-se numele locului : Oraşul Studenţilor din Platoul Anatoliei. Academia de Cosmonautică – for ştiinţific de prestigiu, de tradiţie, loc în care sau format zeci de generaţii de exploratori celebrii ai Cosmosului. Parcă şi-acum îmi vin în minte imaginile cu aleile, parcurile, fântânile arteziene, terenurile de agrement, dar, mai ales, colinele de promenadă din jurul Academiei.

Suntem în anul 2210. E toamnă. Coroanele copacilor se poleiesc cu frunze de aur.

Cu sute de ani în urmă, aceste locuri erau aproape pustii. Dar proiectele grandioase au schimbat faţa locurilor: a fost adusă apa acolo unde apa, prin tradiţie lipsea; a fost fertilizat solul, au fost sădite întinse zone de flori în uriaşul parc. Iar aerul răcoros şi pur al înălţimilor muntoase dădea senzaţia unui loc de paradis, sub acel cer senin, curat, pe care călătoreau romantici nori albi.

Însă farmecul deosebit al Oraşului Studenţilor se datora optimismului specific lumii studenţeşti – când eşti tânăr şi visător, toate par mai frumoase, mai pline de sens.

Ce repede, însă, au trecut anii! Adio laboratoare! Adio Observatorul Astronomic şi simulatoare de nave cosmice! Gaudiamus igitur! Alte generaţii vor continua tradiţia!…

Era toamnă în Oraşul Studenţilor de pe Platoul Munţilor Anatoliei. S-a încheiat şi ultima oră de curs a ultimului an de studiu. Seara a fost organizată o serbare oferită în onoarea absolvenţilor, care s-a anunţat că va avea loc faimosul Patinoar Studenţesc al Academiei. Cât entuzuasm, câte emoţii, câte amintiri!

Urma să mă întâlnesc cu prietena mea, Hernenda, originară din Argentina. Fată frumoasă, cu păr negru ca pana corbului, ochi albaştri, veselă şi spirituală tot timpul. Era o mândrie pentru mine faptul că Hernanda era prietena mea. Părea cea mai frumoasă dintre fetele din promoţia noastră. Era prietena mea nedespărţită din amfiteatre, zone de agrement şi din plimbările prin împrejurimi cu micro-avioane din incinta studenţească. Când treceam la braţ cu ea, toată lumea întorcea privirile spre noi. Eram însă convins, cele mai multe priviri erau adresate pentru Hernanda.

Ne-am stabilit întalnire în parc pentru a merge la serbarea absolventilor. Hernanda veni îmbracată în cea mai frumoasă rochie pentru patinaj a ei. Intrăm în somptusosul Salon de Patinaj unde deja se aprinsese o atmosferă de optimism şi veselie. Pereţii sălii de patinaj erau o feerie în ce priveşte tehnica construcţiei. Imagini dinamice din Cosmos erau proiectate pe ecranele uriaşe ale sălii. Muzica solemnă, sau de dans, răsuna armonios din toate părţile laterale ale sălii, creind o ambianţă de visare. În sală, profesorii, mai tineri sau mai vârstnici, studenţi, fete şi baieţi, stăteau la discuţii în armonioasele holuri ce înconjurau arena de patinaj. Se discuta de toate, se făceau proiecte grandioase, se puneau la cale expediţii cosmice.

Când intrasem în incinta Patinoarului, împreună cu Hernanda, colegii noştrii de promoţie, o parte, erau deja veniţi în sală, şi ne-au întâmpinat cu aclamaţii :

– Ura!!… Salut graţioasa Hernanda! Salut. Mark!…(Mark era numele meu pe care mi l-au dat colegii, mai precis, fetele)

– A !… Voi eraţi deja aici ? răspunse surâzătoarea Hernanda. Ceilalţi unde sunt?

– Salut frumoasa şi graţioasa Hernanda ! se adresă ei, făcând reverenţe chiar, colegul şi prietenul meu de studii, Maximilian, originar din Mexic. (Eu îl tachinam în mai multe feluri : Max, “mexicanul“, “western“).

– Ce faci tu, Max, “western“ înrăit! Tot de glume te ţii? Numai veselie se leagă de tine!…

– Cum poţi să nu fii vesel când vezi atâtea frumuseţi de fete în jur?

Hernanda cercetase deja, în fugă, toată sala.

– Dar ce-i atâta linişte? De ce-i aşa de puţină lume?

– Dacă ai venit tu, Hernanda, au venit toţi ! îi aduse un compliment, fiind pe fază, Maximilian. Apoi, nu vedeţi voi, acolo, mai deoparte, profesori şi studenţi stând la un pahar de juice, clădind lumi peste lumi? Iar şi mai încolo un grup de fete chineze, frumoase, care mai de care, stând cuminte pe o canapea şi ascultând muzică?

– Hai să intram pe luciul ghetii ! propuse Hernanda.

Ideea Hernandei electriză de îndată întinsul Salon. Băieţi şi fete coborâră pe luciul gheţii şi începură să alunece zglobii în sunetele muzicii, formând perechi pe arenă. Toată lumea era fericită.

Doar eu eram nefericit ! Toate privirile erau aţintite asupra Hernandei. Toţi voiau să patineze  alături de ea. Amicul meu, Maximilian, “western“-ul, era cel mai spiritual. Făcea mereu complimente elegante, iar Hernanda părea că le savurează din plin. După o vreme, Hernanda parcă a uitat de mine, patina mai tot timpul cu “mexicanul“.

– Signore Mark! Îmi permiteţi să patinez cu domnişoara Hernanda?

– Cum să nu!… E dupa voia ei!…

Ce puteam să fac ? Tăceam şi mă prefăceam mulţumit de cum mergeau treburile la serbare. În pauză Hernanda vine la mine, îmbujorată toată, mă prinde de mâini şi-mi zice.

– Mark, nu fii supărat pe mine. Aşa sunt eu, atât de mult îmi place să patinez! Hai sa ne mai plimbăm prin saloane, să mai vedem lume !

I-am iertat toate. Eram din nou fericit. Mergeam pe holuri şi discutam impresiile noastre de sfârşit de studenţie.

– Câtă nostalgie în aceste zile! zise Hernanda. Ce mult regret că s-a terminat studenţia noastră! Oare putea să fie ceva mai sublim?

Erau frumoase gândurile ei, iar eu eram de acord cu ce gândea ea. Până apăru urmatoare întâmplare.

Trecând pe lângă grupul de fete chineze, Hernanda se opri o clipă din explicaţiile ei, privind curioasă, problematic, spre una din fetele din grup. Mi s-a parut că, la rândul ei,  fata chineză o privi şi ea cu insistenţă.

Hernanda încercă să reia firul conversaţiei cu mine, dar nu reuşi.

– Hai să bem un juice! zise ea în cele din urmă, pentru a ieşi din impas.

După pauză, Hernenda păru şi mai spirituală, şi mai dispusă să patineze pe luciul reînnoit al gheţei. “Mexicanul“ iar începu să-mi facă probleme. Acaparase aproape total atenţia Hernandei, care patina mai mult cu el. Eram cât se poate de nefericit!

Parcă patinam şi eu cu o colegă de promoţie. Dar, după un timp, simt o privire care mă urmărea atent. Am recunoscut-o pe fata chineză, cea care reuşise să-i tulbure starea Hernandei. Fata mă privea în continuare, insistent.

M-am simţit cuprins de un sentiment neobişnuit. Am încheiat cât mai repede numărul de patinaj, m-am aşezat pe o bancă să aştept melodia următoare. Când a început noua melodie, m-am dus direct la fata aceea chineză şi-am rugat-o să patinam împreună. Simplu şi curajos.

Desigur, fata a acceptat bucuroasă. Patina uşor ca un fulg. Mă urmărea cu privirea ei atât de caldă, cu ochii ei sclipitori de frumoşi!

Ah, unde am fost eu atâta timp în acea seară? De ce n-am văzut-o până acum pe fata asta frumoasă ca un înger?

Nici nu ştiu când s-a terminat melodia.

– Mă cheamă Katy! Zise ea.

Atât am reţinut eu din ce-mi spusese ea când ne-am oprit din patinat. Eram ameţit, vrăjit parcă. M-am trezit deabia când venise Hernanda şi m-a luat de braţ spunându-mi:

– Mark, vrei să mă conduci la căminul meu? Serbarea s-a terminat!

*

Pe Hernanda n-am mai văzut-o câteva zile în şir. Era evident, fata evita să mă întâlnească. Ba, mai mult, o colegă mi-a spus că Hernanda a fost văzută la un spectacol împreună cu Maximilian, rivalul meu. Ce era să mai zic, probabil Hernanda a preferat spiritualitatea şi eleganţa acestui băiat simplu, din Mexic. Să fie oare posibil ca ea, aşa deodată, să mă uite cu totul?

Şi totuşi, nu la acest lucru mă gândeam cel mai mult în acele zile. Orice făceam, oriunde mergeam, îmi reaminteam chipul de inger a lui Katy, fata chineză, cu care am patinat la serbarea absolvenţilor. Îmi reveneau mereu în memorie privirile ei de neuitat. Şi atâtea întrebări începuseră să-mi curgă prin minte: De ce o fată chineză poartă numele Katy? De ce era atât de fericită când patinam împreună? La ce secţie a Academiei era ea studentă? Ce visuri avea? În ce domeniu? Atunci am realizat cât de stângaci eram: de ce n-am cerut lui Katy toate aceste informaţii? Unde o să mai pot regasi? Doar atât aflasem: era studentă.

Am inceput s-o caut în tot campusul studenţesc, dar fără succes. Străbătusem toate aleile, toate amfiteatrele, bibliotecile, sălile de conferinţă, sălile de spectacol. Nimeni nu ştia nimic de ea. Eram deznădăjduit, Katy era de negăsit!

Într-o zi, pe când megeam la Secretariatul Academiei să cer relaţii cu privire la proiectul unei noi expediţii cosmice la care urma să particip şi eu, era o zi înnorată, vântul sufla puternic, ploaia ameninţa parcurile şi aleile studenteşti. Nici nu eram prea atent, şi totuşi, mi s-a părut că, pe o bancă, la o margine de alee, o fată mă priveşte cu insistenţă.

Era Katy! Fata pe care am cautat-o atât de mult, peste tot! În doar câteva clipe am ajuns la ea.

– Domnişoara Katy, te caut neîncetat!… Aştepţi singură aici? Vântul a început să bată tare şi-n curând va ploua! Nu ţi-e frig?

– Nu… nu mi-e frig. Acum mi-a trecut frigul!… Îmi pare bine că te văd!…

Am privit-o mai atent. Fata respira greu. Lacrimile deabia şi le stăpânea. Era cu totul preocupată de o problemă. Ea nici nu observă că afară s-a întunecat şi se pregătea de ploaie. Nici nu-şi dădea seama că-n rochia ei de vară ar putea răci dacă vine ploaia. Doamne, fata nu avea nici măcar umbrelă cu ea!…

– Katy dragă! Ce-i cu tine? Esti supărată?

– Da… un pic…

– Din cauza mea?

– Da… cu greutate de abia a răspuns ea, încet.

– Din cauză că am condus-o pe Hernanda la cămin ?

Aproape cu lacrimi în ochi răspunse :

– Da…

Acum am înţeles totul! Nu ştiam dacă o greşeală ca asta poate fi reparată. Era oare o greşeală?

– Katy! Dar în tot acest timp m-am gândit la tine atât de mult!.. Pe Hernanda am condus-o la camin, aşa, din politeţe. Credeam că e de datoria mea s-o conduc la cămin. Şi-apoi… în seara aceea eram atât de tulburat… nici nu mai ştiam ce trebuie făcut…

Nori grei ameninţau parcul studenţilor. Dar chipul lui Katy redeveni senin, ca o primăvară. Tristeţea s-a spulberat. Era veselă şi exuberantă, ca un copil!

– Nu-i nimic! Te-am iertat! Mark, îţi pare bine că ne vom plimba împreuna pe aleile şi pe dealurile din împrejurimi? Ţi-ar place să ne plimbăm numai noi doi?

Era nevoie să mai întrebe? Eram într-al nouălea cer, de fericire! Să ne plimbăm peste tot, eu şi Katy cea frumoasă şi gingaşă? Şi cât de sincere erau vorbele ei!

Fericită, Katy privi în jur, apoi spre cer :

– Mark, întradevar, în curând va ploua! Începe să-mi fie frig!… Hai să fugim!…

Am luat-o de mână şi-am fugit printre stropi de ploaie, până la Rectoratul Academiei. După doar câteva secunde, a început să ploaie cu putere. Katy era alături de mine şi priveam, prin ferestre, cum rafalele de ploaie au început să innunde aleile de afară.Când ploaia s-a mai domolit, Katy îmi zise:

– Hai să ne uităm la anunţurile de la Secretariat, cu privire la situaţia expediţiilor planificate!…

– De acord, Katy! Şi eu venisem cu acelaşi scop. Dar tu la ce secţie eşti?

– Eu sunt “botanistă“ răspunse ea luând o figură de copil şăgalnic.

– Cum adică? În era cosmică? Sau e o glumă de-a ta?…

– Nu, Mark! Eu sunt la “Secţia de arhitectură vegetală cosmică“. Adică am fost…

– Cum? Şi tu ai absolvit Academia anul acesta?

– Da, ca şi tine. Tu ce secţie ai absolvit?

– Eram student la “Secţia de gravitaţie şi probleme de navigaţie cosmică“.

– Şi ce temă ţi-ai ales pentru viitor?

– Am creat un nou sistem teoretic de etajare a expediţiilor cosmice. Propunerea mea a fost primită cu interes la Academie. Lipsesc însă date experimentale. Deaceea am fost invitat să particip la o expediţie cosmică îndelungată pentru a-mi culege date cu care să-mi pot confirma rezultatele teoretice… Dar tu, Katy?

Ea se juca cu degetele mâinilor mele:

– Mark, eu sunt o fată visătoare! Nu mi-au plăcut niciodată expediţii cosmice de dragul expediţiei, sau de dragul performanţei. În lucrarea mea am plecat de la ipoteza că peste tot unde vor călători oamenii în viitor, trebuie să aducă frumosul cu ei. Atâtea planete au fost ocupate ca baze de aprovizionare a expediţiilor cosmice. Atâtea lumi inocente au fost distruse, pur şi simplu, datorită unor proiecte nesăbuite!…

Privea spre mine, să se convingă că o înţeleg.

– In teza mea – a continuat ea – am combătut ideile multora de a transforma frumoasa planetă PERLA-22 din sistemul solar Sigma-Albă într-o uzină automată de nave cosmice, nave ce urmau să fie puse la dispoziţia apărării împotriva altor lumi, în cazul unor invazii din partea acestora. Am însă multe necazuri cu teza mea: Toţi sunt, parcă, adepţi ai teoriei apărării cu orice preţ, chiar dacă până în acest moment nicio civilizaţie extaterestră nu ne-a ameninţat încă…

Începea să mă uimească fata această pe care deabia o cunoscusem. Era atât de delicată în exprimări, atât de frumoasă, luptându-se de una singură cu devastatorii de planete! Mă uimeau deciziile ei calculate, dar hotărâte, pentru a-şi duce ideile la îndeplinire.

– Aştept de mult răspuns la teza mea. Am propus ca planeta PERLA-22 să fie transformată într-un imens parc frumos, cu arbori şi flori, ca pe Terra. S-ar crea astfel condiţii biologice de colonizare a planetei, în viitor, de către pământeni…

– Katy, ce vise  superbe ai! Poţi conta pe mine, sunt adeptul tau!…

– Mulţumesc, Mark, “vânător de planete” îmi răspunse ea copilăreşte.

Ce glumă de fată nostimă! Într-adevar, meseria mea de viitor astronaut era aceasta, să descopăr pentru omenire cât mai multe noi planete. Trebuiau nu numai descoperite, dar trebuiau adunate şi date minuţioase despre ele. Dar ce să faci tu toate aceste planete ? Iată, acestă frumoasă şi gingaţă fată chineză găsise răspuns la această problemă importantă.

Şi fata era chiar prietena mea! Înca n-am cucerit nicio planetă, dar eram atât de fericit: Katy era prietena mea! Şi, deocamdată, Terra era planeta noastră, dar părea că tot Universul este al nostru!

Am colindat împreună toate sălile de curs, toate parcurile, ne-am suit pe toate colinele din jurul Oraşului Studenţesc. Ne povestisem tot ce ştiam mai frumos pe lume, eram asiguraţi, amandoi aveam aceleaşi gânduri. Oare o fi vreo planetă mai frumoasă ca Terra?

– Katy, să-şi aduc floarea cea frumoasă de-acolo?

– O, nu, Mark! Nu rupe floarea ! Natura s-a străduit atât de mult s-o creeze!…

*

În Aula maiestuoasă a Rectoratului Academiei Cosmice Mondiale din Platoul Munţilor Anatoliei, s-a anunţat “Conferinţă solemnă extraordinară“ în legatură cu primirea de misiuni cosmice noi de către tinerii absolvenţi ai Academiei.

Sala – cu multe mii de locuri, maiestuoasă, elegantă, exchipată cu cele mai moderne echipamente de proiecţie – era arhiplină. Cupola sălii te uimea, era prevazută cu ferestre minunat colorate, prin care se reflecta, plăcut, soarele de-afară.

În sală era deja un entuziasm şi nerăbdare de nedescris. Era o veritabilă zi de sărbătoare. Într-o astfel de zi puteai deveni celebru chiar şi datorită unei idei, atitudini, a unui sistem teoretic. Sau puteai fi adus la nimic, supus dezaprobării generale, datorită unei idei neinspirate.

Cu greu găsisem două locuri în sală, pentru Katy şi pentru mine, dar şi acelea într-un balcon de sus al Aulei! Katy, biata de ea, avea emoţii dintre cele mai neliniştitoare. Nici până în preziua conferinţei nu primise răspuns la teza ei, deşi majoritatea tezelor primiseră deja răspuns, fie pozitiv, fie negativ. Era însă decisă să susţină cauza ei până la sfârşit, fiind convinsă că are dreptate. O simteam lângă mine hotărâtă, inteligentă, frumoasă. Privea cu interes proiecţiile pe marile ecrane ale sălii, proiecţii despre constelaţii noi, lumi noi, expediţii cosmice. Asta înainte de a începe Conferinţa propiu-zisă.

După o îndelungă aşteptare, încărcată de încordare, iată, murmurul sălii se înteţi, ca apoi să se facă linişte. La tribunele cele mari ale sălii au sosit oficialitaţile de seamă ale  Academiei, rectorul şi mulţi alţi invitaţi ai lui.

Prezidiul era condus de însuşi rectorul Academiei, ilustrul profesor şi om de ştiinţă Mohamed El-Hirani, cel care a şi deschis conferinţa cu o impresionantă cuvântare.

Urmaream cu suflarea întretăiată cuvântarea rectorului. Figura lui impresionantă se vedea pe toate ecranele sălii. Vorbitorul, pe lângă meritele ştiinţifice extraordinare, avea şi o ţinută cu totul remarcabilă. Originar chiar din Turcia, Mohamed El-Hirani ştia să afişeze o ţinută solemnă, academică. Nu mai era tânăr, dar lupta cu debordare pentru orice idee nobilă. Lăuda faţiş orice faptă bună, eroică. Înfiera însă fără menajamente orice faptă de barbarie săvârşită în spaţiul cosmic.

Purta ochelari cu dioptrii mari pe nasul lui proeminent, tipic turcesc. Era impozant, înalt, plin de energie. În general, era dur în aprecieri, deşi, uneori, era înţelegător şi blând ca un tată. Era o onoare veşnică să fii citat pozitiv de el într-o şedinţă publică. Dar dacă acest profesor adresa cuvinte dezaprobatoare faţă de cineva, cu greu reuşea respectivul să mai iasă din umbra uitării.

Cuvântarea oficială a rectorului începu prin invocarea principiilor de bază şi generale ale călătoriilor în Cosmos:

– Stimaţi absolvenţi ai Academiei, viitori lucrători ai cerului! Multe lumi veţi cutreiera, multe dintre aceste lumi vor fi botezate de locuitori ai Terrei! Fac apel, însă, la cei care veţi cuceri planete noi: Preocupaţi-vă şi implicaţi-vă de soarta acestor planete! Nu le blocati cu tot felul de proiecte monstruoase, neraţionale. Gândiţi-vă că aceste lumi fac parte din Universul zilelor noastre. Trebuie să avem aceiaşi grijă de aceste planete ca şi de Terra noastră!…

Sala aplauda în delir. Profesorul vorbea din ce în ce mai înflăcărat. Pledoariile lui deveneau din ce în ce mai limpezi, dar mai hotarate, în acelaşi timp. Se vedea că pregăteşte să spună ceva important:

– Am rămas profund emoţionat şi entuziasmat de ideea originală a unei tinere absolvente ale Academiei noastre şi viitoare colegă de-a noastră. E vorba de un proiect al unei fete chineze cu privire la planeta PERLA-22 din sistemul solar Sigma-albă. Câtă luciditate, noutate şi spirit de umanitate exprimate în lucrarea ei!…

Surprinderea mea şi a lui Katy era totală. Priveam emoţionat la ea. Katy urmărea cuvânt cu cuvânt discursul profesorului. Nici nu respira măcar. Îmi strângea doar mâna, din ce în ce mai tare.

Continuând discursul, rectorul Mohamed El-Hirani se declară cu totul adeptul tezei fetei chineze. Începu să citească cu înflăcărare pasaje întregi din lucrarea ei:

– “…Să nu mai admitem să stricăm armonia atâtor planete datorită unor proiecte nejustificate de apărare împotriva unor ipotetice atacuri extraterestre! Să nu mai transformam acele planete în câmpuri de luptă! Noile planete să le transformam, în schimb, în frumoase parcuri cu flori, ca pe Terra, care să poată fi locuite cândva de oameni !… Iar pe unde trec cosmonauţii noştrii să rămână doar amintiri frumoase!.. “.

Publicul deveni electrizat de aceste adevăruri remarcabile, dar simple, pline de cel mai profund spirit uman. Fiecare frază era însoţita de aplauze. Când ajunsese la capătul lucrării lui Katy, rectorul Mohamed El-Hirani aplaudă şi el rostind:

– Rog pe domnişoara absolventă Katy să poftească la tribună!…

Katy, privind visătoare la toate ce se întâmplau prin sală, nici nu auzi apelul rectorului.

– Katy! încerc eu s-o trezesc din visare. Eşti chemată la tribună…

– Cine? Eu?… E adevarat?

– Ai să vezi, frumoasa mea! Acum trebuie să te grăbeşti, toată audienţa te aşteaptă!…

După ceva vreme, Katy ajunsese la tribună, timidă cât se poate. O vedeam pe toate ecranele, emoţionată, dar frumoasă.

– Domnişoara Katy, continuă profesorul, te rog să mă ierţi că am ţinut, în mod deliberat, fără rezoluţie teza ta, dealtfel strălucită. Am citit şi-am recitit de nenumărate ori lucratea ta. Deşi eram cu totul de acord cu teza, am ţinut să-mi exprim decizia în privinţa ei în public, la această Extraordinară Conferinţă. Te felicit pentru ilustrul proiect!…

Respectabilul rector al Academiei a strâns mâna ei. Rectorul i-a înmânat un document scris. Îmbrăţişându-i părinteşte umerii, rectorul Mohamed El-Hirani încheie astfel cuvântarea sa:

– Deci, pe planeta PERLA-22 să crească flori! Domnişoara Katy, îţi sugerez să

organizezi o expediţie chineză pentru îndeplinirea acestui proiect!…

Succesul era total. Sala ovaţiona frenetic. Toţi erau cuceriţi de nemaipomenitul proiect. Emoţionat şi el, rectorul Mohamed El-Hirani i-a mai strâns odată mâna Katiei, urându-i succes în noua nobilă misiune. Apoi a continuat:

– Rog pe secretarii fiecărei secţii să dea citire listelor cu misiuni cosmice  care urmează!

Katy a revenit în sală lângă mine. Era într-al noualea cer. Toată lumea o privea cu admiraţie.

– Katy, la fel ca toată lumea, îţi urez mult succes în organizarea expediţiei!…

Cât de frumos şi romantic a fost răspunsul ei:

– Mulţumesc, Mark!… Tu eşti primul care ai crezut în proiectul meu!…

*

Ca după orice succes, urmează multă muncă. Pentru pregătirea expediţiei, Katy evea foarte mult de lucru. Trebuiau calculate toate datele expediţiei. Trebuiau rezolvate numeroase probleme legate de componenţa echipei. Trebuiau elaborate, în detaliu, toate etapele de trezire la viaţă a unei planete fără viaţă, dar pe care viaţa era posibilă. Avea nevoie de sprijinul divinităţii pentru realizarea acestui proiect. Nu era deloc uşor să creezi o compoziţie ideala pentru atmosfera viitoarei planete. Trebuia creat stratul de ozon protector. Trebuia ogranizat regimul de precipitaţii, trebuia reglementat circuitul apei pe planetă. Adică să repeţi, în parte, tot ceea ce a făcut Creatorul când a creat planeta Terra. Apoi să aşterni câmpuri de vegetaţie pe noua planetă, făcând perfecţionări timp de mai mulţi ani. Ca, în final, să poată creşte, pe planeta transformată, pretenţioasele flori aduse de pe Terra.

E drept, încercam s-o ajut şi eu pe Katy, cu ce puteam. Dar totul era atât de delicat, totul depindea foarte mult de artă, de gradul de frumos cu care te declarai mulţumit.

A durat mult etapa de pregătire a expediţiei. Katy lucra conştiincioasă la rezolvarea celor mai neprevăzute probleme. Participa la lungi şedinţe de instruire, sau documentare ştiinţifică.

Stăteam într-o zi la una din bibliotecile situate în aer liber. Mă documentam pentru viitoarea mea misiune. Deodată, pe furiş, cineva vine în spatele meu, şi-mi pune mâinile peste ochi.

– Cine e? spun eu surprins. Ştiu cine eşti, nu te mai preface!…

Îmi dădu drumul la ochi. Mă-ntorc şi… nici nu-mi vine a crede. Era Hernanda, într-o ţinută elegantă, surâzătoare, şăgalnică, aşa cum o ştiam di-ntotdeauna.

– Ce făceai aici, Mark? Stai singur şi citeşti la cărţi! Nu te-ai săturat de ele?

– Ce pot face, Hernanda? Mă documentez pentru o posibilă viitoare expediţie cosmică…

Hernanda deveni melancolică. Ochii ei mari şi expresivi priviră o vreme în pământ. Apoi cuteză să-mi spună:

– Mark, tot mai eşti supărat pe mine?

M-a surprins atitudinea ei. Oare de ce mă întreabă? Oare îi pare rău după trecutul prieteniei noastre? Îi răspund, cu linişte în suflet:

– Nu, Hernanda! Nu sunt supărat pe tine!…

– Ştii, Mark… am căutat mai demult să-ţi spun… Eu şi cu Maximilian ne vom căsători. Poate îi mai porţi pică… dar… noi ne împăcăm aşa de bine!…

Apoi Hernanda se aşeză pe bancă alături de mine, şi avea atâtea de povestit. Cum vor organiza (ea şi cum Max) o agenţie de turism pe coastele însorite ale Mexicului. Cum îşi vor construi o casă mică şi frumoasă, cu grădină şi pomi. Cum işi vor amenaja o mică grădină zoologică aproape de casa lor…

Părea atât de entuziasmată de proiectele ei! Înseamnă că această este calea pe care şi-a ales-o romantica Hernanda? Ea, elegantă, dând explicaţii în birourile agenţiei. Plecând în excursii cu Max şi copii pe coasta Mexicului. Max al ei, cu-n “sombrero“ pe cap, plimbând copii pe spinarea unui ponei?

De bună seamă, nici acest mod de viaţă nu este lipsit de farmec! Toate pe planeta noastra, Terra, cea veşnic primitoare! Planeta pe care viaţa poate fi cea mai fericită!

– Îţi doresc multă fericire în viaţă, Hernanda!

– Multumesc, Mark ! Dar tu ce mai faci? Eşti şi acum vrăjit de Katy cea frumoasă?

– Hernanda, te rog să mă înţelegi! Întradevăr, o iubesc foarte mult!…

Ea mă înţelegea. Dar acum trebuia să plece. Făcând semn, şăgalnic, cu mâna, de rămas bun, îmi spuse zâmbind graţios:

– La revedre, Mark! Vă aşteptăm în Mexico, pe tine şi pe Katy !…

*

Ameţit de atâtea cărţi şi teorii, m-am dus să văd pe Katy. Ea se străduia să rezolve, cu puţin spor însă, un detaliu legat de expediţia ei. Sosirea mea a bucurat-o şi-a liniştit-o. Totuşi, fata mă privea melancolică, aproape tristă. Se vedea că probleme nenumărate îi chinuiau sufletul.

– Îmi pare ca eşti tristă, o întreb eu, cu delicateţe.

– Da… un pic… Poate-mi trece…

– Katy, azi, la bibliotecă, m-am trezit cu vizita Hernandei, care mi-a povestit despre proiectele ei de viitor: urmează să se căsătorească cu Max. Într-un fel, m-a impresionat soarta ei…

– Da, ştiu Mark! Ştiu că ai discutat cu ea! Mi-a povestit o colega de-a mea. Îmi pare însă atât de bine că eşti atât de sincer cu mine!

Mă aşteptam ca ea să devină radioasă, veselă, copilăroasă, ca de obicei. Dar ea rămase în continuare melancolică, îngândurată.

– Iar eşti tristă, draga mea Katy? Ce ţi-am mai făcut?

– Nu eşti tu de vină! De vină sunt proiectele noastre… aşa de diferite!

Înţelegeam bine ce vroia să spună. Ştiam aproape tot ce gândea. Era frumoasă, zglobie, ca un fluture. Era numai dragoste şi vise nobile. Voia să dedice toate gândurile,  numai idealurilor ei cele mai de preţ. Perspectiva despărţirii noastre, fie şi temporară, din cauza proiectelor, îi umbrea gândurile de viitor.

Acelaşi lucru se-ntâmpla şi în sufletul meu.

– Katy, am citit în sufletul tău, ştiu tot ce simţi şi gândeşti. Cred că proiectul tău este foarte important, cere sacrificii. Dar, în viitor, ar fi bine să ne alegem proiecte în aşa fel încât să lucrăm împreună la acelaşi proiect…

Fata oftă îndelung, apoi, privindu-mă senină, îmi zise :

– Mark, hai să ne plimbăm pe colinile din preajma Oraşului Studenţesc!

Era toamnă caldă, cerul era senin, brăzdat, ici-colo, de nori albi călători. Vântul placut, cald, ne îmbia de peste tot.

– Katy, de ce te-ai urcat aşa de sus pe piatra acea mare?…

– Nu ştiu de ce!… Mark, ajută-mă să cobor de-aici!…

Şi sări drept în braţele mele, uşoară, mlădioasa, ca un fulg. Era aşa de sigură că o voi putea prinde. Era o minune a naturii. În rochia ei albastră, ca cerul, cu ochii ei sclipitori şi minunaţi, cu respiraţia uşoară, diafană, Katy era o perfecţiune creată de Cel de Sus! Ne-am jurat să fim veşnic prieteni, să avem grijă unul de idealurile celuilalt. Cât vom fi în misiune, dar, mai ales, după ce vom fi iar împreună. Să fie nespus de frumos tot ce vom face, tot ce vom gândi…

Treceam pe coline, zburam parcă. Priveam imaginea Oraşului Studenţesc din vale. Ne jucam ca doi copii. Nu mai ştiam nici de alte planete, nici de expediţii!

Se făcuse deja seara, era răcoare. Katy îmi luă capul în mâinile ei, mă privi lung în ochi, apoi îmi zise:

– Mark, ştii că plecarea expediţiei noastre s-a stabilit peste două săptămâni? Vei fi şi tu de faţă la plecarea noastră?

*

În ziua plecării expediţiei, Katy era superbă! Îmbrăcată într-un superb costum de cosmonaut, creat de ea însăşi, care-i stătea nespus de bine. Era o îmbinare de alb şi albastru, purtând şi o eşarfa reprezentând culorile zorilor de pe Terra. Potrivit de înaltă, suplă, radioasă, cu trăsături nobile şi armoniase ale chipului, Katy era cea mai bună ambasadoare a Terrei în Cosmos. Iar privirile ei fermecătoare, zâmbetul ei cuceritor, mă transpunea cu totul. Era frumoasă şi tânăra ca un copil! Era întruchiparea inocenţei, a nobleţei şi-a nostalgiei pentru planeta mamă, Terra noastră cea scumpă!

– De ce ma priveşti astfel, fără să spui o vorbă? mă întrebă ea, cu un subtil zâmbet pe chip.

– Parcă aş mai putea să spun ceva?  Vreau să te privesc căt mai mult, să-mi amintesc mereu de tine cum erai în acest costum superb de cosmonaut!… Au mai ramas aşa de puţine clipe până la plecarea ta!

– Da, Mark! A mai rămas o oră disponibilă pentru a ajunge pe platoul de decolare a expediţiei…

– Cu ce mergem, Katy? Cu micro-avionul, sau cu automobilul?…

– Aş prefera cu automobilul… Să privesc linistită la tine, la bulevardele pline de flori de pe planeta Terra, la cerul acesta pur şi senin!

Sosi şi automobilul cu şofer automat. Megeam lin pe un bulevard larg. Katy era alături de mine, sprijinită de umărul meu. Simţeam emoţiile în tot sufletul ei. Gândea la atâtea lucruri…

– Katy, regreţi că trebuie să pleci?

– Îmi pare totul atât de nou, atât de neobişnuit. Când plecam în expediţii cosmice de instruire, ştiam că voi reveni curând acasă. Acum… totul e aşa diferit!

Era vizibil emoţionată! Ar fi vrut atât de mult să existe o împăcate între nobila ei misiune şi, în acelaşi timp, să fie aproape de mine, pe planeta Terra.

Şi eu gândeam la fel. Încă nu-mi imaginam cum va fi după plecarea ei.

Deodată, pe chipul ei apăru o speranţă puternică.

– Mark! Am o idee! Probabil expediţia ta va dura mai puţin decât şederea mea pe planeta PERLA-22…

Eram foarte atent la orice cuvânt pe care-l rostea ea. Privindu-mă cu seninătate şi bucurie îmi spuse:

– Mark, mi-aş dori aşa de mult ca în drumul tău de întoarcere din expediţie spre Terra, să poposeşti şi pe planeta PERLA-22, să vezi realizările expediţiei noastre. Şi să mă readuci pe Terra cu nava ta cosmică!

Ce idee adorabilă! Să vizitez planeta transformată de proiectul ei! S-o readuc pe Terra cu nava mea! Pare ceva cu totul ieşit din comun, ca-n basme!

– Katy, eşti superbă! Eşti un tezaur de gânduri geniale! Această dorinţă a ta de a ne revedea pe planeta recreată de tine, va fi un vis care mă va însoţi peste tor în expediţia mea! Acum simt şi mai mult regret că trebuie să ne despărţim!

– Şi eu simt multe regrete! Dar… acesta este sacrificiul cerut de proiecte grandioase!…

Ne ţineam de mâini, ne priveam în ochii unul altuia,  la nesfârşit. Am fi vrut ca drumul cu automobilul să dureze o veşnicie. Am fi avut ce povesti la nesfârşit. Am fi jurat credită vesnică unul altuia.

Dar nu reauşeam să mai spunem niciun cuvânt. Timpul s-a scurs atât de repede. Am şi sosit în perimetrul de lansare al expediţiei. Microfonul de la intrare pe platou ne trezi din visare:

– Domnişoara Katy, este târziu. Comandanţii celor opt nave vă aşteaptă. Doar peste o oră se dă startul decolărilor!

În acele clipe sublime, o priveam pe Katy pentru ultimele clipe. Cât aş fi dat, să mai putem obţine un minut răgaz măcar. Dar nu se mai putea amâna plecarea nici cu o secundă!

– Înseamnă că trebuie să plec! La revedre, Mark!…

Apoi, îngrijorată parcă, îmi adaugă, pe un ton ocrotitor:

– Mark, să ai grijă de tine în expediţia ta, cam prea aventuroasă şi plină de neprevăzut!…

N-am reuşit să mai spun măcar o vorbă. Katy a plecat spre echipaje. De cum ajunsese în dreptul navelor, comandanţii chinezi ai expediţiei o salutară cu căldură, părinteşte. Katy era simbolul cel nobil al eforturilor lor. Ea le-a creat un scop nemuritor!

Pregătirile pentru decolare s-au încheiat. Toţi membrii expediţiei s-au aliniat pe platoul de decolare. A răsunat un imn melodios, emoţionant, ca semnal de începere a procedurii de plecare. De-abia o mai zăream pe Katy pe platoul acela imens. De-acolo, îmi făcu semn cu mâna, ca ultim semn de rămas bun. Apoi s-a făcut o tăcere de aşteptare solemnă.

M-a trezit un mesaj solemn şi neaşteptat difuzat prin difuzoare, chiar din partea rectorului Mohamed El-Hirani:

– Urez succes expediţiei chineze! Iar ideile tale, domnişoară Katy, să triumfe în Univers!

Au urmat lansările succesive ale celor opt nave ale expediţiei chineze. Katy a ţinut să fie îmbarcată pe ultima din ele. O vedeam pe ecrane mari de pe platou în ţinuta ei superbă de cosmonaut. O vedeam plină de seriozitate, preocupată, emoţionată.

Când ecourile lansărilor s-au stins, iar Katy deveni un vis, am rostit încet, ca pentru mine:

– Drum bun, frumoasa mea Katy, îngerul sufletului meu!

*

Priveşte acolo în vale. Poţi vedea acele cupole rotunde ale palatelor elegante răsărind printre coroanele platanilor înalţi? Acolo este locul cel fermecat, încărcat de atatea amintiri şi nostalgie! Acolo am cunoscut-o pe Katy şi-am fost cei prieteni cei mai fericiţi.

Iată, departe, pe munţii aceia, plouă. Vântul poartă cu repeziciune norii întunecaţi care se răspândesc pretutindeni, cotropind crestele munţilor şi abisurile văilor. Pare o vreme de sfârşit de lume!

Şi totuşi, sunt doar pe Terra, Terra cea blândă, ca o mamă pentru copilui ei. Oare aşa va fi şi pe  PERLA-22 când va ajunge Katy acolo?

Katy, îngerul meu, la ce te gândeşti tu acum? Cum să fie parcurile mai frumoase? La cei dragi de-acasă? Sau la mine, la aventurile mele prin Cosmos şi la reîntâlnirea noastră pe planeta ta?

Recitesc de zeci de ori ordinul meu de plecare în misiunea de cercetare cosmică. A venit timpul să mă gândesc şi la experimentele care le voi face în lupta cu timpul, cu gravitaţia strivitoare a planetelor gigant, la uraganele dezlănţuite pe acele sălbatice planete. La formele de viată primitive care e posibil să le întălnesc, să mă gândesc la protejarea lor, poate vor deveni leagănul unor noi lumi!…

Vântul şi norii se năpustesc cu furie peste munţii şi văile de lângă Oraşul Studenţilor din Podişul Anatoliei. Stropi grei de ploaie încep să cadă în jurul meu din înaltul cerului. Dar mie nici nu-mi pasă. Mă gândesc doar la atât de dragi cuvinte ale Katiei, la plecare :

– Mark, mi-aş dori aşa de mult ca în drumul tâu de întoarcere din expediţie spre Terra, să poposeşti şi pe planeta PERLA-22, să vezi realizările expediţiei noastre. Şi să mă readuci pe Terra cu nava ta cosmică!

********************************************

Diamante în zăpadă

Viorel Darie

Încă de dimineaţă, de cum văzusem soarele luminând peisajele de basm de-afară, mi-am zis: “Nu se poate, azi trebuie să ieşim afară, neapărat! “

Aşa că, spre amiază, când se făcuse cald şi frumos afară, o îndemn pe Corina, fetiţa mea, care avea vacanţă de iarnă în acele zile:

–          Hai să ne îmbrăcăm şi să facem o plimbare afară, prin zăpadă!…

–          Da, tăticule! Ce bine-mi pare!…

Ieşim din casă în plină feerie a peisajului de iarnă de munte. În ultima noapte ninsese bogat, încât toate pajiştile muntelui pe care era situată casa noastră, precum şi poienile şi toţi munţii din jur, deveniră încărcate de bogate plăpumi de ninsoare pufoasă şi albă, dând farmec chiar şi unor lucruri banale, împodobind cu puf alb crenguţele golaşe ale pomilor, punâd căciuli pe vârfurile stâlpilor, ori aşternând perne moi pe câmp şi pe cărări.

Mai impresionante decât toate erau cerul albastru-luminos, dar şi acele steluţe, cu miile, zămislite de ger în cursul nopţii din cristalele fulgilor de nea. Nu ne puteam sătura admirând acele peisaje spectaculoase create de câmpul alb pe care străluceau diamantele ca un tezaur de vis, lumini care apăreau şi dispăreau la fiecare pas al nostru.

Corina paşea alături de mine prin zapada pufoasă, iar ochii ei îmi păreau, de asemenea, două diamante în lumina soarelui, sclipind sub sprâncene ei negre şi lungi.

–          Corina, nu crezi că tot câmpul alb seamănă cu blana unui urs alb uriaş ?

–          Poate, mai degrabă, cu blaniţa moale şi albă a unui iepure de rasă !…

–          … Aleasă?…

–          … Da, cea mai aleasă!…

Urcam sus spre creasta muntelui, răzbind cu greu prin omăt, călcând pe-acolo, pe unde ar fi trebuit să fie o cărare.

-Tăticule!… Ce sunt urmele astea?…

-… Urmele astea ?… Hm!… Trebuie să fie nişte urme de iepure. Uite.. două lăbuţe-n faţă, una-n spate… două lăbuţe-n faţă… Tip-Tip!… Tip-Tip!…

Începem să sărim şi noi, precum iepurele. În sfârşit, ajungem pe culmea muntelui.

Ce spectacol! Ce frumuseţi emoţionante! Pretutindeni spinările munţilor, copacii pădurilor, casele satelor, stogurile cu fân, erau acoperite din belşug cu multă zăpadă albă şi pufoasă, imaculată. Pe lângă casele sătenilor se vedeau oile şi vitele hrănindu-se cu fân. Se vedeau şi cărările făcute de ţăranii de munte ca să ajungă la izvoarele de apă. Iar pe vârful muntelui, era un pâlc de pini roşcati, cu ramurile atârnând de poveri grele de omăt. Şi peste tot deasupra noastră se-ntindea un cer albastru, din cel mai luminos albastru !

– Uite o veveriţă, tată!…exclamă veselă Corina

Avea dreptate. Pe ramurile înalte a doi pini apropiaţi, se jucau două veveriţe, fugărindu-se una pe cealaltă, să-şi fure un con de pin. Cengile de zăpadă se scuturau şi umpleau pinii de o perdea de zăpadă.

– Ce drăgălaşe sunt!… Uite ce cozi stufoase au!… Şi mai au câte un petic alb de blăniţă sub piept!…

– Da, Corina, ce lucruri frumoase a creat Dumnezeu, ca noi să ne bucurăm de ele!…

Aşa era, totul era încântător. Mai încolo zărim nişte urme de lăbuţe de vulpe în zăpadă. Erau nişte urme care semănau cu cele de câine, doar că erau mult mai mici.

– Uite şi-un iepure! strig eu Corinei, arătându-i o siluetă cenuşie căznindu-se să facă salturi prin zăpada pufoasă, într-o poiană din vale, de lângă pădure.

– Vai, sărăcuţul!… Ce anevoie sare prin zăpadă!

– Hai să-l prindem! o îndemn eu pe Corina.

– Glumeşti, tată?… Ce… aşa de uşor se prinde un iepure?…

Şi-astfel petrecurăm minunat în mijlocul acelui peisaj feeric de iarnă, de nu ne mai înduram să plecăm din acel peisaj de basme.

De la o vreme mă surprinde faptul că nu mai aud deloc glasul Corinei. Când mă uit la ea, îi văd lacrimi în ochi.

–          Ce-i cu tine, Corina?

–          Mă ustură degetele mâinilor… mi-e frig…

–          Frig ? Dar mănuşine unde-ţi sunt?…

–          Nu ştiu… îmi pare că le-am pierdut!…

Deabia acum mi-am dat seama că mănuţele Corinei sunt reci ca nişte ţurţuri de ghiaţă. Tot acum a fost dat în vileag că ea nu şi-a luat flaneluţa de lână cea caldă pe sub paltonaş. Ce era să fac, îmi scot puloverul şi-o îmbrac cu el. Îmi scot şi fularul şi-i învelesc mâinile, dupa ce, mai întâi i-am încălzit bine degetele în palmele mele, căci nici eu nu-mi luasem manuşi.

– Hai să ne întoarcem acasă, îi zic eu. Ne-ajunge!.

Ne-am întors chiar pe urmele prin zăpadă prin care am venit, cu gândul că vom găsi manuşile pierdute de Corina. Într-adevăr, cam pe-acolo pe unde am văzut urmele vulpii prin zăpadă, am găsit o manuşă. Cealaltă….Cealaltă nu era nicăieri. Găsim însă alte urme proaspete ca de vulpe, pe care nu le văzusem prima oară.

– Te pomeneşti că vulpea a furat mănuşa pe care n-o mai găsim! zise Corina.

Ne luăm după urmele cele proaspete ale vulpii. Se vedeau urmele vulpii ţopăind prin zăpadă, tolanindu-se pe-alocuri. Pesemne s-a jucat, o vreme, fericită cu mănuşa Corinei. Mai încolo urmele ei se cuminţiră îndreptându-se spre un tufiş. Bineinţeles, manuşa nu se vedea. Totuşi, într-un loc unde zăpada era mai bătătorită, am observat ceva ca o grămejoară ce ascunde ceva.

– Nu cumva aici a ascuns vulpea mănuşa, aşa cum are vulpea obiceiul să ascundă prada ei ! zic eu.

Dezgropând zăpada în acel loc, ce credeţi că am găsit ? Exact manuşa Corinei. Vai, însă, mănuşa de blană a Corinei arăta jalnic – era atât de mototolită şi zdrenţuită, de nu mai aveai ce face cu ea. Vulpea, din joacă, a tot tras de mănuşă, până a ajuns o zdreanţă !

Ne întoarcem tăcuţi spre casă. Corinei îi dădura lacrimile în ochi după mănuşă.

– Vezi, Corina, aşa se întâmplă când nu ai grijă de lucrurile tale ! Nici flaneaua ta cea caldă n-ai luat-o !…

– De ce mă faci pe mine vinovată ? Nu era datoria ta să ai grijă de mine ?

– E adevărat, totuşi, acum eşti o fată destul de mare, eşti şcolăriţă, trebuie să te înveţi să ai singură grijă de lucrurile tale şi de felul în care te îmbraci !…

Se făcuse rece de-a binelea. Iarna ziua e scurtă, soarele se înclina spre apus. Se simtea deja răcoarea după-amiezei, când, deşi soarele strălucea, era un “soare cu dinţi“. Acasă, de bună seama, ne aştepta un foc de lemne de fag, dar şi nişte turte dulci scoase proaspăt din cuptor de bunica!

*****************************************************************

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: