-Aurel Anghel:,,Hoţul clasei”

Nu aş fi povestit în scris niciodată această întâmplare, dacă nu aş fi citit de curând „Uşa interzisă” a lui Gabriel Liiceanu. Cartea aceasta mi-a dat curajul să spun despre mine tot, să las scrise mai ales acele întâmplări, care mi-au marcat existenţa şi prin care am putut să ies la suprafaţă, poate mai bun, poate mai rău decât fusesem croit…

Oricum, a fura ceva, pentru familia din care veneam era cea mai mare ruşine, iar părinţii ne ameninţau cu cele mai cumplite pedepse, să nu luam nici măcar un porumb de copt din lanul altcuiva. Am tras după mine această nebunie şi când fiul meu avea vreo şapte ani a adus acasă o brăţară de ceas, despre care n-a vrut să dea nici o explicaţie. Doua trei zile l-am supus celor mai cumplite presiuni psihice, bătaie cu cureaua, ameninţări cu dusul la poliţie, telefoane, să vină sa-l ia, plânsete din partea fetiţei, care era mai mică, dar n-am reuşit decât sa-i stricăm sufletul şi slavă Domnului, nu a ajuns hoţ.

„Ce s-a întâmplat cu mine în acele zile de groază? Nu aveam vioara şi dorinţa mea de a cânta la acest instrument mă cucerise cu totul. Aveam un coleg, repetent care îmi dădea cu plăcere vioara lui să exersez când voiam. El nu o deschidea nici măcar să verifice dacă mai este la locul ei în cutie. Avea o bucată de sacâz cam cât 3 boabe de porumb la un loc şi-mi venea greu să dau pe arcuş cu un sacâz aşa de mic. Mi-am făcut un plan, pe care l-am şi pus în aplicare. Un sacâz nou era 3,50 lei şi am hotărât să-l cumpăr, dar nu aveam decât 1,50 lei. În anul al doilea era un coleg Dorobanţu care avea un aparat de lipit electric, mai lucra câte ceva şi-mi plăcea să stau pe lângă el. I-am propus să cumpere sacâzul de la Dumitrescu, dar acestuia nu i-am spus nimic. Voiam sa-i fac o surpriză şi chiar am “reuşit”. Pe bucăţica de sacâz am luat 0,50 lei. Îmi mai trebuia puţin să pot merge în oraş, să cumpăr sacâzul dar nu m-a împrumutat nimeni şi nici nu reuşeam să fac rost de alţi bani. La doua zile după vinderea sacâzului Dumitrescu, m-a întrebat unde e sacâzul din vioara lui. Era un băiat zdravăn, poate cel mai solid din clasă şi a început să urle că mă omoară dacă nu-i aduc sacâzul. De unde sa-l iau, îl vândusem şi am început să mint ca nu ştiu nimic despre el. Peste câteva ore a venit la mine cu sacâzul în mână şi mi-a tras o palmă de m-a dat jos, urlând cât putea că el a descoperit hoţul clasei. Dispăreau în ultima vreme bani, obiecte de îmbrăcăminte şi chiar rufărie intimă…Atât le-a trebuit colegilor mei şi în câteva clipe eram deja hoţ declarat…

-Amaratul ăsta, pocitania asta de cojan ne-a furat tot. Unde le-ai dus mă? Spune! unde ai dus lucrurile furate?ca te omorâm”, şi-mi făceau brânci de la unul la altul. Era un ţigan care vindea struguri toamna şi mere lângă zidul şcolii. Unul mai isteţ dintre colegi a găsit pe moment soluţia. Ăsta le duce ţiganului şi a dat fuga să-l întrebe pe ţigan. Ţiganul era un om necăjit şi de o blândeţe rară. Uneori îmi dădea aşa pe degeaba câte un măr sau câte un strugure iar eu îi dădeam gogoşi când venea tata la Buzău. Unii colegi ştiau de prietenia mea cu ţiganul şi l-au luat aşa de tare pe bietul om, încât acesta s-a albit la faţă şi se jură pe toţi sfinţii şi pe copiii lui că nu a luat de la mine decât gogoşi.

„-Gogoşi! Auzi, gogoşi! ce gogoşi, cioară afurisită. L-ai pus pe astă să fure şi să-ţi aducă lucrurile noastre”, au început să-l bată pe ţigan şi l-au aruncat afară din curtea şcolii. Apoi au revenit la mine şi nu mă lăsau deloc în pace, să le spun unde sunt lucrurile lor şi banii furaţi…Mă apucase disperarea şi plânsul şi eram hotărât să-mi pun capăt zilelor dar nu ştiam cum să fac mai bine şi gândul la ai mei, la ruşinea ce mă aştepta mă presa şi mai tare. Nebunia a ţinut până la ora de dirigenţie din săptămâna următoare. Nu mai puteam nici să mănânc, nici să dorm, toţi se uitau la mine cu o ură neîmpăcată şi nu aveam nici cea mai mică idee cum să demontez această învinuire care, datorită bucăţii de sacâz era şi întemeiată. Nu mai luasem altceva de la colegi, nici măcar un vârf de creion sau o gumă sau altceva. La ora de dirigenţie, prima problemă care s-a discutat a fost cea despre hoţul clasei. M-am ridicat în picioare, m-am uitat drept în ochii domnului Beldescu şi i-am relatat planul meu diabolic de a face rost de o bucată mai mare de sacâz. După ce am terminat, m-a apucat un plâns deznădăjduit şi am dat să ies afară din clasa. Domnul Beldescu m-a invitat cu blândeţe să iau loc şi i-a pus pe toţi colegii să spună ce li s-a furat. Eram uluit, nu ştiam că se furaseră atâtea lucruri şi începusem să înţeleg mânia lor faţă de cel care îi păgubise de atâtea lucruri. Aveam un coleg înalt şi slab, eu eram cam de 1,50 m înălţime iar el avea deja 1,85 în anul întâi. A spus că i s-au furat izmenele…Toată clasa a izbucnit în râs iar Dl. Beldescu, care nu cred să fi râs de trei ori în clasa, a izbucnit în râs odată cu ceilalţi, s-a uitat la mine, s-a uitat la acel coleg, ne-a chemat în faţa clasei şi a spus:

“-Ia, să ne închipuim noi, cum ar veni pe Anghel indispensabilii lui, şi arată spre colegul înalt!”

Un alt val de râs I-a cuprins pe toţi.

”-Mergeţi la loc” Secretarul de UTM al clasei era Iorgu Mocanu, un coleg mai „în vârstă”, cu 4 ani decât mine şi numai ce îl aud pe diriginte întrebând:

”-Ce zici Mocanu, tu chiar crezi că Anghel e hoţul clasei?”

S-a făcut o linişte care a durat câteva secunde. Mocanu s-a uitat la mine, apoi la un coleg Balea şi apoi spre diriginte şi a răspuns răspicat:

„-Nu cred, Anghel nu e hoţul clasei, iar treaba cu sacâzul e o copilărie şi cred că în curând vom afla cine este hoţul, ca e chiar printre noi. S-a uitat iar spre Balea şi s-a aşezat.

”-Tu ce zici Teodor?”

Teodoru era un văr de-al doilea şi tot dintre cei mai în vârsta cu cativa ani.

”-Eu dacă spun că Anghel nu e hoţ, nu mă credeţi că suntem rude şi n-aş vrea să credeţi ca îi iau apărarea…

„-Care credeţi că Anghel e hoţ să spună şi să motiveze”, a mai spus Dl. Beldescu. N-a mai spus nimeni nimic iar dirigintele s-a uitat la mine şi mi-a spus, parcă ar fi vorbit doar cu mine..

„-Anghel, eu nu cred că eşti hoţ, şi apoi către clasa şi voi să ştiţi ca nu aşa sunt hoţii…”

Aceste cuvinte, spuse cu fermitate şi cu o rară distincţie m-au reaşezat în firescul clasei, m-au adus la locul meu între colegii, pe care din clipa aceea i-am îndrăgit ca şi pe fraţii mei. Asta nu înseamnă ca nu ne-am mai certat, ca nu ne-am mai încercat puterile…Am făcut-o de zeci de ori şi mici conflicte se iveau din orice, dar de atunci, pe dragii mei colegi i-am iubit şi, când am revenit la Buzău, am organizat pentru noi şi profesorii noştri întâlniri la fiecare 5 ani, care ne-au apropiat şi ne-au înfrăţit şi mai mult.

Povestea cu sacâzul s-a lămurit definitiv peste câteva luni. Într-o sâmbătă, când colegul nostru Balea a vrut să plece acasă Mocanu i-a luat bagajul cu care pleca şi a găsit în el multe lucruri furate de la ceilalţi colegi. Nu voi mai povesti ce a urmat…nu-mi face plăcere sa scriu despre asta. Mă mulţumesc cu ale mele şi sunt bucuros ca am avut puterea să o fac…Din păcate colegul Balea nu a mai revenit la şcoala şi aşa s-a întors un destin într-o altă direcţie, despre care nimeni n-a mai aflat nimic…

AUREL ANGHEL

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: