-Cezarina Adamescu-,,O gură de copilărie”

Moto :

Sărbătorim pe coarde triada trecătoare

trăim sub cer, ne căutăm, murim,

murind ne pregătim plecarea viitoare

pe nave de santal sau cuişoare:

catarge drepte scânteia-vor alte

şi răsări-vor alte insule în sânul mării

din lăudatele polifonii înalte

suna-vor alte voci ale uitării.”

-Alexandru MIRAN-

Eu vă dedic o carte vouă

iubiţii mei vecini de gard,

de pe Falezei, 29

şi nu-i pun nici un fel de fard.

Ci las trăirile cum vin,

frumoase, câtuşi de puţin

să iasă din adânc de ani

ca amintiri de câţiva bani

pierduţi cândva din buzunar

când n-aveam timp şi nici habar

de ce se va-ntâmpla cu noi

iar întâmplările – puhoi –

ce buzna dau pe negândit

să le prefac aş vrea în mit,

într-un izvor de nemurit

în care să ne primenim

precum atunci să ne iubim.

Ca îngerii din alte lumi,

copii crescuţi la două mumi,

cu râvnă şi deloc uitaţi

ştiind de frica a doi taţi.

Şi nu ne sinchiseam ai cui,

ai ei, ai lui, ai nu ştiu cui,

dar nici nu mai conta prea mult

căci al vârtejului tumult

ne contopise-ncet sub bolţi

şi nu simţeam ai vieţii colţi

ce prea curând ne-a despărţit

pe alte căi ne-a risipit…

De-atunci cuvintele par mute

ca şi cărările pierdute

şi trişti, în căutarea lor

ne ostenim cu aprig dor

să fim din nou, cât nu-i târziu

o oază în imens pustiu…

Azi visele mai reînvie

O GURĂ DE COPILĂRIE

stropită doar cu apă vie

să ţină loc de veşnicie.

*

Ca gura, uneori amară

copilăria-i bunăoară,

dar din nimic se îndulceşte

şi astfel copilaşul creşte.

Amăgitoarele nimicuri

ca florile-s de atangicuri.

Aromele trandafirii

sunt roşii ori portocalii

ce te îmbată fără veste

şi-ţi poartă paşii în poveste.

Noian de ani trecuţi şi peste

parfumul stăruie-n aceste

imagini smulse din retină

ce-s scoase-adesea la lumină.

A cui a fost copilăria?

Ea seamănă cu-Mpărăţia

ce nu e doar a mea şi-a ta

ci-a tuturor ce-au fost cândva

aidoma cu tine, puri

iar anii lor, cum poţi să-i furi?

Şi oare cum să-i jefuieşti

de amintiri copilăreşti,

fără ca tu să-ţi dăruieşti

obolul – să-l împărtăşeşti?

Nu i-am iubit pe toţi, în fine,

dar parcă-s părţi din propriul sine

iar unii, cei nesuferiţi

mi-s foarte scumpi şi chiar iubiţi.

Pe alţii să-i accept nu pot

dar eu aşa îi văd : un tot.

Eu nu ştiam cât de-nsemnate

sunt zilele nenumărate

ce nu se vor întoarce-n veci.

Să le răstorn acuma, deci,

revin pe urmele dintâi

pe urmele de căpătâi,

la primele învăţăminte

înscrise-n piept cu slove sfinte…

II.

„Tânăr mă credeam, în lumina dulce,

stele mari şi reci vedeam pretutindeni,

mult iubeam, arzând, alunişul luncii,

mult asfinţitul”.

-Alexandru MIRAN-

Arome line de lumini

cu lămpi şi puchiul din vecini

şi cu rotunda masă joasă

atât de veche şi de roasă,

celebră, moromeţiană,

ce parcă respirând, emană

fiori din dulcele răsfăţ

de-a fi poftită la ospăţ

aproape-n fiecare zi

unde mâncau unş’pe copii.

Şi unde-aveam şi eu un loc.

Imagini strânse sub obroc

dar cărora le-am dat soroc

şi le socot ca pe-un noroc…

Mici scăunele-n jur, pătrate,

şi noi şezând pe jumătate,

pe-o rână, pe-un picior, pe vine

mai îmbrâncindu-ne, vezi bine,

cu câte-o lingură în mână

pândind flămânzi la zâna bună

ce precum cloşca ne-aduna

alături, sub aripa sa.

Cu ochi ca bobul de năut

de la sfârşit pân’ la-nceput

eram cu toţii cască gură

precum la cuminecătură

ce la biseric-o luam

de trei sau patru ori pe an.

Pe soare ori pe azimut

ea ne turna-n castron de lut

aşa punând sfârşit gâlcevii

un polonic cu borş de ştevii,

iahnie de făsui pestriţe

călita varză cu costiţe.

Şi mămăliga aburind

o cruce mare-nchipuind.

cu sfoara ce-o tăia-n bucăţi

şi cuiu-n care sfoara-agăţi…

Mereu acelaşi ritual

şi-nchinăciunea de final.

Aşa-nvăţase din moşneni

cucoana Zoe-n Rugineni

de la o rudă, ţaţa Stanca

venită din Ghimeş Palanca.

Cucoana Zoe-n bobi ghicea

vecinelor din mahala

şi-n chihlimbar de păpuşoi.

Veneau cumetrele în roi

să afle-ndată tot soborul

ce le rezervă viitorul.

Printre zorele şi petunii

prindeam în palmă gărgăriţe

şi fluturaşii ca nebunii

zburdalnici printre garofiţe.

Pe gard, Rochiţa-Rândunicii

ca volbura stă agăţată,

iar jos, arsurile urzicii

prin romaniţa delicată

cu ochii după soare cată

şi pare-atâta de mirată,

cu bumbul ei catifelat

portocaliu şi parfumat.

Un râs suav de clopoţei

pe ce cărări sunt anii mei?…

Culorile mi-au istovit

şi încă tot n-am mântuit

să ţes cu razele subţiri

frânturi, frânturi de amintiri.

Să le bătătoresc cu vise

ce nu pot fi nicicum descrise,

nici zugrăvi cu bidinele

candoarea vremilor acele.

Nici dulcele pelin de mai

nici coamele în vânt – de cai –

zvâcnind sub pielea asudată

ca-nchipuirea-naripată

ce-ţi dă fiori fierbinţi de viaţă

şi îţi deschide cale-n ceaţă.

Suind prin râpi şi prin văioage

cu ierburi crude, şomoioage,

boboci din vineţii scaieţi

culeşi de fete şi băieţi

şi aşezaţi pe-acoperiş

de Sânziene, pe furiş

şi-n zori găsiţi pe unii-n floare

pufoase, tandre firişoare,

catifelate măciulii

noian de zâmbete – nurlii.

Când pe un maldăr de lumină

ne ridicam în zi senină

zâmbind timid ca pe-o aripă

să aninăm a vieţii clipă.

Noi mintea ne puneam la încercare

să învăţăm în timp cum se şi moare

iar în cotloane ascundeam comori

fărâme de cometă, meteori

şi-o pană de la pasărea măiastră,

ce-am smuls-o dintr-un vârf tocit de astră.

Şi oase de căluţ de mare

şi punctul de la semnul de mirare;

săgeata unui arc de curcubeu

din dauritul vieţii panaceu,

acele zgomote tăcânde

peste cuvintele plăpânde…

Văd brăduleţul de Crăciun

gătit în noaptea de Ajun

cu lanţuri multe de hârtie

şi cu ninsori de vată vie

ca sporii albi de păpădie.

În coşuleţe ascuţite

cu nuci, bomboane învelite

şi merele puţin chircite.

Un Moş Crăciun cu barba lată

în haină roşie, creponată

şi portocala mult visată

văzută-n poze sau pictată…

Când fulgii veseli ce-i prindeam cu gura

sperând să cadă cuminecătura

lăsau pe feţe-ncinse stropi de rouă

şi parcă-n vis, fiori de lună nouă.

În loc de crivăţ, adiere blândă,

gingaş contur de aripă plăpândă.

Aromitoare sunete de vată

şi un parfum de nea ce te îmbată.

Zăpezi neprihănite altădată,

dar unde sunt, mă-ntreb puţin mirată

ca şi François Villon, poetul,

căci din zăpadă a rămas scheletul

de pasăre, doar pumnul de cenuşă

şi şuieră mistralul pe sub uşă.

O, Phoenix, pasăre măiastră,

cu dor de zbor în liniştea albastră,

nemărginire strânsă în privire

şi-atât de rar rostitul vers : Iubire !

III.

„Ea pururi e trează,

căci până şi-n vis îşi căleşte trezia,

se spală cu lună, se zvântă cu soare,

zâmbetul său se împarte vecinilor,

braţele i se împletesc în ramuri,

coapsele i se lipesc de stânci detunate,

dansează pe scuturi şi vârfuri de lănci,

se desface în jerbe,

se aruncă în valuri, păpuşă de flăcări.”

-Alexandru MIRAN-

Eu zugrăvesc copilăria

nu cum mi-ar fi plăcut să fie,

ci – clipa doar – din veşnicia

care a fost şi va să fie…

Copilăria ca o şansă

uitată-n ochiul de fântână

descoperită cu o ansă

şi-apoi alunecând din mână.

Şi nu mă-ndemn s-o caut, unde?

în cutiuţe roz, cu funde

în care am păstrat scrisori,

fotografii, defuncte flori

şi dulci nimicuri colorate,

comori nepreţuite, poate.

Memoria – înşelătoare

aşează gânduri ca o boare

şi peste ce e de valoare

şi peste tainica visare.

În mod temeinic, cum discerni,

real-imaginar să cerni,

e lucrul cel mai dificil

din ipostaza de copil,

să vezi cu ochii tăi de-acum

tot aurul pierdut în drum…

Când ne jucam de-a puia-gaia

era mai mare hărmălaia,

ne balansam într-un scrânciob

privind eclipsa printr-un ciob

de sticlă afumată tare

iar luna ciugulea din soare,

ori soarele ciupea din lună

şi nu se îndura s-apună.

Căci tristă, luna ferecată,

ca-ntr-un palat, părea o fată,

cu pal, obrazu-i străveziu.

De ce râdeam de ea, nu ştiu,

atât de stranie şi mută

era privirea ei pierdută…

Pe-atunci botezam constelaţii

şi le dăruiam unor naţii

pe care nici nu le ştiam.

Legam Carul Mare la ham

şi ne agăţam de-o cometă

cu pleată prelungă, cochetă.

Iar într-un ochean ca un corn

priveam până în Capricorn.

Şi care cum se nimerea

ne mai alegeam câte-o stea,

mai albă, mai strălucitoare

şi mai diferită-n splendoare.

Ce dulci erau clipele-acele

când ne hârjoneam pentru stele!

Nici unul din noi nu lăsa

să-i fure vreun hoţ steaua sa.

Era ca o lege nescrisă

că steaua-i la naşteri prescrisă.

Cu stele eram dăruiţi,

de-aceea râdeam fericiţi…

Iar când apărea Craiul Nou

simţeam al iubirii ecou.

Acorduri şoptite pe stradă

nocturne ca o„Serenadă”

de Mozart Wolfgang Amadeus

cel preferat, iubit de Zeus.

Şi fredonam şi eu un pic

din „Eine Kleine Nachtmusik”.

Mă-nvăluia un sfânt mister

ecou de dincolo de cer…

O babă surdă îmi descântă

şi fruntea, mâinile-mi frământă

de parcă-s bosolit aluat

apoi mă ia la descântat.

Un benghi zburătăcit în frunte

ca frica de coşmar să-nfrunte.

Pe urmă-mi toarnă cositor

ce sfârîie îngrozitor

în cana veche smălţuită

şi făr-o toartă, ruginită.

Apoi ea apa stinsă-azvârle

pe blana micii ei cotârle,

iar baba-mi dă prin sân cu iască

de frică să mă lecuiască…

Noi căutam trăgând la sorţi

după potcoave de cai morţi

mai aprigi ca berbecii-n turmă

s-ajungem clipele din urmă.

Mi se părea – un muc de sfeşnic

al Prometeului – foc veşnic.

Iar din hrisoave-ngălbenite

găseam „Cuvinte potrivite”

precum maestrul lor, Arghezi

şi-atunci ne bucuram ca iezii.

Cu sufletul scăpat de-arcan

pe o băncuţă, pe un ban

în luminiţa sinilie

îl aşteptam să reînvie.

Pe ale timpului aripe

eram ca legănaţi de clipe.

Să prelungim copilăria

voiam, cât ţine veşnicia.

Furam minute cu toptanul

şi tot le-nghesuiam în anul

cel vechi sau cel ce va să vie

fiind trecuţi în veşnicie.

Nici unul nu era prezent,

ci-n margine, adiacent,

fugind-napoi sau înainte

să prindem doar un pic de minte,

când fi-vom să dăm piept cu viaţa

şi vom zbura cu tot cu aţa…

*

Din cărămidă tencuită

e casa Grecilor zidită

şi-i tip vagon cu cinci odăi

pentru cei mari şi mici ai săi.

Din toate, odaia de la faţă

e cea curată, arătoasă

ţinută pentru musafiri

şi pentru feţele subţiri.

Cu tablă e acoperită

şi-n var imaculat spoită.

Ea are-un pod şi-n podul ei

e-un paradis de porumbei.

Găseşti acolo tot ce vrei.

În curte-un şir de pruni pitici

gârlani, cum cresc ades pe-aici.

Ei nu apucă să se coacă ;

de cum se pârguie oleacă

sunt ronţăite, verzături

şi strepezesc copiii-n guri.

În schimb sunt bune de acrit

la borş, ce nu s-a pomenit!

Copiii cei mai mari muncesc

şi unul pe-altul ei se cresc.

Mai zilnic vezi o copiluţă

în braţe c-un copil de ţâţă,

căci mama, cum să dovedească

altfel, pe toţi să-i stăpânească?

Fetiţele sunt ca mămici

pentru mucoşii cei mai mici.

Iar Greculeasa cel puţin

îl ţine-n braţe pe mezin

ea singură având ca drept

de-a-l strânge pe cel mic la piept.

Iar dreptu-acesta pruncu-l are

pân’alt frăţior la sân apare.

Pe Domnul Grecu – ceferist

nu l-am văzut vreodată trist

căci cu acordeonu-n braţe,

vrăjeşte doamne, coane, ţaţe,

pe la botezuri, pe la nunţi

el astfel descreţeşte frunţi.

Şi tata are-un bun renume

la monologuri şi la glume.

Formăm cu toţi o mare trupă

în care arta se întrupă.

Abia acum eu bag de seamă

copilăria-i hologramă

abia-ncăpută într-o coală

ca o plămadă ireală.

Un vis pe-un maldăr de cuvinte

desprinse din icoane sfinte.

M-a năucit melancolia

în jocul de-a copilăria

joc neuitat şi-adevărat

demult jucat, demult uitat…

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: