-Corina-Ileana Ciuraş:,,Universul minunat al copilăriei”

Nostalgia anilor când eram doar un copil lipsit de marile griji ale vieţii cotidiene mă încearcă deseori, iar acel univers minunat încă generează energia pozitivă care îmi încălzeşte inima.

O cunoscută zicere populară arădeană sună cam aşa :”Micălaca – lapte dulce, când te beau nu m-aş mai duce!” Acest mândru cartier al cetăţii Aradului a fost leagănul primilor ani ai copilăriei mele. Neamurile familiei noastre împânzeau fiecare stradă, iar una din biserici era ridicată chiar pe  pământurile străbunicilor mei. De fapt, chiar din istoricul bisericii am aflat că unul dintre ei – Moşu Costa  – fusese cel mai longeviv cantor.

Biserica a fost locul în care alegeam să-mi petrec deseori dimineţile perioadei preşcolare. Vigilenţa bunicii Florica era uşor depăşită de rapiditatea cu care reuşeam să trec peste geamul bucătăriei ce dădea spre curtea bisericii. De fiecare dată eram întâmpinată de Tanti Aneta – cea care se ocupa de primenirea locaşului sfânt. Pe atunci, eu eram convinsă că dânsa era foarte bună prietenă cu Dumnezeu, din moment ce putea să umble nestingherită prin toate colţişoarele. Tanti Aneta mă lăsa să ajut la ştergerea prafului, iar eu gândeam că aşa mă împrieteneam tot mai mult cu Dumnezeu. La ceasul amiezii, braţele iubitoare ale bunicii Florica mă recuperau pentru a mă duce la masa pregătită cu toată dragostea şi priceperea.

De asemenea, braţele bunicii Florica purtau şi pâinea mirosind a bine şi a soare. Se străduia să aducă de la brutăria îndepărtată cea mai bună pâine, cât mai devreme dimineaţa. Mai ales îmi amintesc dimineţile geroase de iarnă, când ne lăsa să ieşim de sub aşternut, doar după ce aerul din casă era primenit, apoi soba încălzită şi laptele în cănuţe.

Bunica Florica dorea să învăţ multă carte şi mă încuraja mereu. Îmi amintesc ultimul ei cadou : o carte de colorat, creioane chinezeşti de colorat şi o carte de poveşti, cu dedicaţie. Chiar şi azi păstrez cu sfinţenie cartea de poveşti cu dedicaţie şi atunci când citesc din ea parcă simt braţele iubitoare mirosind a pâine şi a bine.

Mai ales în perioadele de vacanţă, petreceam câteva zile în casa bunicilor din satul Valcani, jud. Timiş. Pentru mine acele perioade erau deseori adevărate momente de cer pe pământ!

Bunica Maria era o fiinţă mignonă, delicată, dar plină de energie şi mereu zâmbitoare. Se trezea înaintea tuturor, cocea pâinea în cuptorul pântecos şi apoi aducea laptele pentru noi. După lăsarea nopţii, bunica Maria era ultima care-şi pregătea trupul obosit pentru odihnă. Curtea din faţa casei era plină de flori minunate, pline de culori şi parfumuri de neuitat. În imaginaţia mea bogată de copil ea era chiar Îngerul pâinii şi al florilor. Bunicul Arcadie era sobru şi impunător. Părul bogat şi mustaţa erau albe ca neaua,  vocea calmă şi apăsată, drept pentru care îl vedeam că semănă perfect cu profeţii din vechime. Atunci când se ridica să tălmăcească slovele sfintelor scrieri mă gândeam că eram aşezaţi alături de îngeri, dornici de-a mai asculta o povaţă binecuvântată.

În anii copilăriei mele, aveam convingerea că întreaga lume era mărginită de cele două locuri în care bunicii mei se sălăşluiau.

Corina-Ileana Ciuraş

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: