-Ioana Stuparu:,,Două amintiri din copilarie”

1. ZBORUL FĂRĂ ARIPI

Dintotdeauna mi-a plăcut zborul păsărilor. Când le văd acolo sus, mă uit la ele cu jind. Uneori chiar le invidiez pentru libertatea pe care o au. Am admirat curajul lor atunci când îşi iau zborul, precum şi zbuciumul cu care îşi mişcă aripile ca să se înalţe către cer.

Cel mai mult îmi place la păsări atunci când, în plin văzduh, rămân aşa cu aripile întinse, fără să le mai mişte şi doar plutesc, lăsându-se în voia curenţilor de aer. Oare ce simt ele atunci?

Doamne, ce mult mi-am dorit să fiu pasăre! Să pot ajunge acolo sus, cum ajung păsările, unde este multă libertate. Şi la fel ca ele să mă las purtată de vânt şi să plutesc.

Cred că Dumnezeu mi-a citit în suflet dorinţa şi mi-a îndeplinit-o făcându-mă să trăiesc, poate numai pentru câteva clipe, acest minunat sentiment de plutire.

*

Când am plutit prima oară? Nu pot să spun o dată anume. Ştiu însă împrejurările în care s-a petrecut una dintre plutirile mele. Nu ştiu dacă a fost prima, însă pot să spun că de atunci mi s-a întâmplat de multe ori.

Prima plutire pe care o ţin minte a fost când eram micuţă. Probabil la vârsta de cinci-şase ani. Oricum a fost înainte de a mă duce la şcoală. S-a întâmplat într-o seară de iarnă. Ninsese mult şi încă mai ningea. De fapt, toate iernile copilăriei mele au fost bogate în zăpadă.

Eram în odaia de la drum. Acolo, de când ştiu eu, stau lipite pe pereţi, aşezate faţă în faţă, două paturi şi sunt despărţite de masa care este pusă în dreptul ferestrei. Velinţele îndungate, care acopereau paturile erau aceleaşi de când mă ştiu eu pe lume, la fel şi mesala de pânză, cu chenar ales în război, albastru la culoare, care atârna până în jos, acoperindu-i mesei picioarele. În intervalul dintre sobă şi un pat, este pătuţul. Îi spunem pătuţ pentru că este mic şi ne este tare drag, pe timp de iarnă. Aici ne jucam noi cu păpuşile şi ne încălzeam şalele.

Era în prag de seară. Mama avea grijă de focul din sobă. Ardea atât de vârtos, încât zguduia soba. Bâtu şi cu tata aduceau târne de porumb ca să le cureţe de la moară. Răsturnau drugile de porumb din târnele aşezate pe umeri, le dădeau drumul de sus, pentru că târnele erau mari şi grele. Drugile cădeau huruind, izbind-se unele de altele, ca nişte babe speriate, aruncând boabe prin odaie. Apoi se potoleau şi stăteau cuminţi pe velinţele îndungate, până la sosirea altei târni, care se răsturna peste ele.

Grămezile din dungi de porumb au ocupat toată suprafaţa paturilor. Mai au puţin şi ajung la tavan. Dar, gata. Au adus ultimele târne de drugi şi nu le-au mai golit. Le-au lăsat pe amândouă în mijlocul odăii.

Căldura a cuprins toate colţurile odăii. Era atât de cald şi atât de bine! Noi copiii, am stat cuminţi în pătuţul de lângă sobă. Aveam feţele îmbujorate.

Bâtu şi tata şi-au luat curăţătorile şi s-au aşezat pe scăunele, fiecare lângă târna lui. Acesta era semnalul că se începe curăţatul. Ne-am ridicat şi noi şi ne-am împrăştiat prin paturi. Parcă eram nişte mogâldeţe, lângă grămezile de porumb.

Eu m-am aşezat lângă Bâtu. Îmi era drag să stau lângă el. Mă iubea Bâtu. În seara aceasta aveam şi un alt motiv ca să stau aproape de el. Alegea porumbi care se curăţau mai uşor, îşi începea puţin curăţătoarea şi apoi mi-i dădea mie. El ştia să-i aleagă, pentru că era mare şi era bâtul meu.

Toată lumea, de la mic, la mare făcea treabă, fiecare după puterile lui. Eu, care eram cel de-al treilea copil, îmi dădeam tot interesul să fiu „îndămânoasă”, ca să pot ţine pasul cu ceilalţi. Aşa ne spunea mama atunci când era mulţumită de felul cum lucrăm: că suntem „îndămânoase”.

Sora cea mică, făcea şi ea ce putea. Era tare boţogaşă. Ba arunca boabele pe jos, ba şi le punea în cap peste părul mătăsos şi bălai. La trei-patru ani ai ei, nimeni nu avea pretenţie la ea. Uneori nici să fie cuminte nu mai aveau pretenţie, fiindcă era „Zăpârstea” şi ne distra. Iar tata, dacă nu a avut parte de băieţi, acum era mândru de boaţele ei, căci măcar aici semăna cu băieţii.

Cum s-a înserat de-a binelea au început să vină pe la noi vecinii. Ştiau că aveam de curăţat porumb. Nici nu mai strigă la poartă. Doar vezi că se deschide uşa la odaie şi intră cineva. Unii au bocanci cu tălpi de lemn şi li se aude zgomotul când şi-i scutură de zăpadă pe cimentul din balcon.

-I-auzi nea Oane! spune tata mai mult pentru el.

Nici nu este cazul să ne spună. Toţi ştim cine are bocanci cu tălpi de lemn şi le cunoaştem de fapt mersul. Sau „călcătura”, cum spunea mama.

Care avea opinci în picioare, nici vorbă să-i auzi paşii. Sau cum umblă femeile, în chipici făcuţi într-un cârlig, nu se aud când merg. Nu le simţi când vin.

Unii mai strigă pe sală, aşa ca să dea de veste că vin:

-Sunteţi acasă, bă?

Tot ei îşi deschid uşa şi intră în odaie. Uneori nici nu mai spun „bună seara”, pentru că poate abia s-au văzut mai adineaori. Sau le ajunge că şi-au spus „bună dimineaţa”, la începutul zilei.

Îi vezi cum se aşează cuminţi pe marginea patului, lângă grămada cu porumb şi încep să cureţe. Unii şi-au adus de acasă curăţători, ca să fie siguri că au cu ce să facă treabă.

Încep să povestească şi să râdă. Mama le coace boabe pe plita care dogorăşte de la distanţă. Bâtu aduce oala cu vin de pe sală, unde a ţinut-o ca să nu se încălzească. Vin roşu, în oală de lut ars, arăniu. Plimbă oala de la unul la altul. Ne dau şi nouă să gustăm, ca să nu poftim şi să-şi facă păcate cu noi. Trosnesc boabele în mâinile lor mari, în care ţin straşnic curăţătorile învelite cu bucăţi din diferite materiale, ca să nu-i roadă la piele.

Aşa sunt ei între vecini. Se ajută unii pe alţii. După ce îşi potolesc vitele, după ce mănâncă de seară, pleacă prin vecini, ca să dea o mână de ajutor celui care are nevoie, sau pur şi simplu să stea de vorbă. Iernile sunt luni, nopţile sunt mari, iar în felul acesta, le trec mai uşor.

Îmi place mult felul lor de a trăi, ca oameni, dar şi felul în care se poartă cu copiii. Chiar dacă eşti cât un nod, ei te consideră tot om.

Doamne, cum îmi creştea inima atunci când mă lăuda Bâtu! Aveam mâinile pline de băşici, dar nici nu mai simţeam durerea,. Bâtu îmi dădea mereu drugi începute şi mă lăuda că-mi merg mâinile ca sfredelul, iar eu eram cât puteam de „îndămânoasă”.

Atunci în seara aceea am plutit. Am simţit cm mă fac uşoară ca un fulg şi am început să mă înalţ către tavan. Am ajuns lângă tavan şi am început să plutesc pe deasupra tuturor, ca păsările în văzduh.

Doamne, ce bine era! Nu-mi păsa de cei din odaie,pe care de fapt nici nu-i mai vedeam şi nici nu-i mai auzeam. Eram singură sus şi pluteam. Era atât de bine! Am plutit mult.

Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar m-am trezit din nou lângă Bâtu, car îmi dădea drugi începute ca să le curăţ.

-Ia cu Bâtu, boldicule! îmi spunea el.

De atunci am plutit de mai multe ori în odaia de la drum. Ştiam când este momentul ca să plutesc, pentru că de fiecare dată mi se întâmpla acelaşi lucru. Mai întâi simţeam o apăsare pe piept. Apoi un zbucium în capul pieptului, din care ieşea ceva şi se înălţa şi mă înălţa şi pe mine.

În timpul cât am plutit în odaie, niciodată nu mi-am dorit să trec de tavan. Mă simţeam bine şi atât. Aveam destul loc.

Am plutit şi pe câmp. De multe ori mi s-a întâmplat şi mai ales în Valea Ulmului, locul care îmi era cel mai drag.

Mă cuprindea aşa un dor, care se aşeza în capul pieptului şi nu mai avea loc. Era dorul de a cuprinde cu privirea tot câmpul cât mai departe, până în zare. Zarea era hotarul pe care de multe ori mi-am dorit să-l trec.

Eram mică şi de ani, dar şi de statură şi pentru că nu puteam să văd atât cât doream, mă suiam pe lădiţa căruţii, ca să fiu mai sus şi să pot cuprinde cu privirea tot câmpul. Îmi era atât de drag câmpul, că parcă nu avem putere ca să-i arăt cât de drag îmi este.

De cele mai multe ori am plutit pe deasupra lanurilor de grâu. Erau lanuri de grâu, cât vedeai cu ochii, iar eu pluteam pe deasupra lor şi mă duceam departe, mângâind cu privirea spicele, cărora abia li s-au împlinit boabele. Când se unduiau în timpul unui vânticel uşor, mă unduiau împreună cu ele. Era o frumuseţe, cum se unduiau şi cum în unduirea lor îşi schimbau culoarea. Fel de fel de nuanţe de verde sau fel de fel de nuanţe de galben.

Ici-colo răzbea printre spice câte un mac roşu ca sângele, sau chiar poieniţe de maci sau de albăstrele. Iar eu pluteam pe deasupra acestor frumuseţi şi credeam că sunt împărăteasa câmpului şi mă unduiau împreună cu el, şi cât vedeam cu ochii, tot câmpul era al meu şi era atât de bine, căci aveam multă, multă libertate, iar totul în jurul meu era scăldat în lumină.

Erau clipe de necuprinsă fericire, din care nu doream să mă mai trezesc. Nu doream să se mai termine.

Strigătul mamei, care era îngrijorată că nu ştia unde sunt, mă cobora din nou pe pământ şi-mi părea tare rău că s-a terminat.

Nu am spus niciodată cuiva despre clipele mele de plutire. Nici chiar mamei nu i-am spus. Nu ştiu de ce nu i-am spus. Poate de frică? Poate de ruşine?

Oricum, era taina mea, cu mâinile pe care le-am trăit eu.

Îţi mulţumesc, Doamne!

2. CARTEA DE SUB STREAŞINĂ

Cred că iubirea pentru părinţi se naşte o dată cu tine, sau poate chiar înainte de a te naşte. De asemenea, cred că şi iubirea părinţilor faţă de copii se naşte în acelaşi fel. Din punctul meu de vedere, cantitatea de iubire pe care o ai faţă pe mamă, diferă de cea pe care o ai faţă de tată. La fel diferă şi cantitatea de iubire pe care o primeşti de la fiecare părinte în parte.

Iubirea mea pentru mama a fost mare de când mă ştiu pe lume. Întâi era Dumnezeu cu cerul şi cu tot ce există în el, apoi era mama. Pentru mine, mama era fiinţa din cartea pe care a găsit-o sub streaşina casei, atunci când eram copil.

Am fost un copil curios. Nu obraznic, nu neastâmpărat, ci doar curios. Doream să cunosc tot ce se putea, bineînţeles atât cât îmi permitea vârsta. Nimic nu mişca fără ştirea mea în casă, în curte, grădină, eventual la poartă sau chiar prin vecini. Nu făceam pe şeful, pentru că eram prea mică, iar mai mari decât mine erau destui în casă. De fapt, nu aceasta era intenţia, dar nu ştiu cum se făcea, că mă aflam mereu acolo unde se întâmpla ceva. Ştiam care prună s-a pârguit prima, ştiam în ce loc au scos capetele primii ghiocei, câţi pui a scos cloşca sau câte ouă au mai făcut astăzi găinile, ştiam cine s-a mai certat pe mahala şi ce şi-au spus. Totul, absolut totul era înregistrat în gândul meu, cu lux de amănunte. Aveam o putere de memorare, încât nimic nu pierdeam, chiar dacă nu înţelegeam totul.

Într-una din zile, am urcat în podul casei, ca să văd dacă mai sunt boabe stafidite de struguri. Am auzit ciripit de vrăbii şi m-am dus să văd ce se întâmplă. Îşi făcuseră cuib şi acum cloceau ouăle. Puţin mai departe am văzut o carte. Mi-am dat seama că este ascunsă, căci altfel ce să caute sub streaşina casei?

Era, pe la sfârşitul clasei a doua şi ştiam să citesc binişor. M-am aşezat jos şi am deschis-o. Era curiozitatea, să aflu pentru ce este ascunsă.

La început a fost curiozitatea, iar după aceea a fost hrană pentru sufletul meu de copil, care m-am născut într-o familie creştină, cu frică şi respect pentru Dumnezeu.

Atunci ştiam că nimic nu este mai mare decât Dumnezeu, că la început cerul era atât de aproape de pământ, încât puteai să-l atingi cu mâna, însă din cauza oamenilor păcătoşi, Dumnezeu a ridicat cerul atât de sus, ca să fie ferit de oameni şi să nu-l mai pângărească. Ştiam că părinţilor nu trebuie să le treci calea şi nici să le întorci vorba, că este păcat să treci calea oamenilor bătrâni şi vitelor înjugate.

Cartea pe care am găsit-o sub streaşina casei, era de fapt o poezie cu multe strofe. Pe fiecare pagină erau aşezate strofe, ale căror litere de început erau foarte frumos desenate. Strofele erau înconjurate de îngeri, care mai de care mai frumoşi.

Mi-a plăcut mult de tot ce am văzut şi am citit-o până la sfârşit. Apoi am pus-o la loc. Zile în şir mă furişam în podul casei şi citeam cartea. Chiar dacă învăţasem poezia pe de rost, tot o deschideam şi o citeam şi o reciteam. Ca să mă uit la îngeri. Îmi plăceau mult îngerii. Nu mă săturam ca să-i privesc şi să-i mângâi cu mâinile.

Mai ţin minte începutul poeziei şi esenţialul:

Colo sus, mai sus de soare

Şi de stele lucitoare,

Stă Sân’ Petru ca un crai

Lângă poarta cea de rai.

Şi cu cheia tot deschide

Poarta raiului şi-o-nchide

Celor buni el o deschide,

Celor răi cu drept le-o-nchide.

Fratele lui Petru vine:

-Fă-n rai loc şi pentru mine!

-Frate, loc ţi-aş face-n rai,

Însă loc aicea n-ai.

Raiul nu mi te primeşte,

Domnul din cer te goneşte,

Că pe lume cât trăiai,

Numai rele-nfăptuiai.

Cupa n-o dădeai din plin,

Apă tu puneai în vin

Făptuit-ai numai rele,

Fără-a te căi de ele.

Depărtatu-te-ai mereu,

Frate scump, de Dumnezeu

Şi de raiul lui cel sfânt

Cum e cerul pe pământ.

*

Sora lui Sân’ Petru vine,

-Fă-n rai loc şi pentru mine!

-Soro, loc ţi-aş face-n rai,

Însă loc aicea n-ai.

Raiul nu mi te primeşte,

Domnul din cer te goneşte

Că pe lume cât trăiai

Numai rele-nfăptuiai.

*

Tatăl lui Sân’ Petru vine,

-Fă-n rai loc şi pentru mine!

-Tată, loc ţi-aş face-n rai,

Însă loc aicea n-ai.

Raiul nu mi te primeşte

Domnul din cer te goneşte,

Că pe lume cât trăiai,

Numai rele-nfăptuiai.

*

Mama lui Sân’ Petru vine:

-Fă-n rai loc şi pentru mine!

-Vino, mamă, intră-n rai,

Loc de cinste-aici tu ai.

Raiul cu drag te primeşte,

Domnul din cer te voieşte,

Căci pe lume cât trăiai,

Numai bine-nfăptuiai.

Aşa o vedeam eu pe mama în închipuirea mea. La fel ca cea din poezie. Ea era fără de păcat. Era demnă de intrat pe poarta raiului oricând. Ea nu făcea greşeli. Iar pentru aceasta o iubea Dumnezeu. Iar dacă Dumnezeu o iubea, eu cum puteam să n-o iubesc?

Într-una din zile a urcat mama în pod şi m-a găsit citind pe carte. S-a uitat la mine cu dojană, dar şi cu spaimă în ochi şi mi-a spus:

-De ce ai umblat acolo? Ne jupoaie ăştia dacă ne-o găsesc în casă!

Ştiam cine sunt „ăştia”. Şi mai ştiam de ce erau în stare să facă. De atunci nu am mai găsit cartea. Dar o aveam în gând. O ştiam pe dinafară şi o repetam de câte ori dorea. Vedeam în faţa ochilor îngerii, cum erau aşezaţi fiecare la locul lui pe pagină. Iar acest lucru nimeni nu mi-l putea lua şi nici să mi-l interzică. Astfel am aflat cum este să fii puternic nu numai cu forţa, dar şi cu gândul. Mai ales în faţa „ălora” despre care zicea mama. Chiar dacă nu înţelegeam prea multe la vârsta mea, avem şi eu necazuri „mari” pricinuite de ei. Datorită lor trebuia să mint. Iar mie nu-mi plăcea să mint. O făceam pentru că aşa mă învăţa mama, tata sau Bâtu. Ei se ascundeau atunci când veneau „ăia”, iar eu trebuia să-i mint că nu este nimeni acasă. Aceasta m-a făcut să sufăr. Suferinţa de atunci, o simt încă şi acum.

IOANA STUPARU

(Frament din cartea „Clipa de Lumină”, Editura Miracol. Bucureşti, 2001).


%d blogeri au apreciat asta: