-Maria Miron:,,Amintirile unei basarabence”

Auzi adeseori cunoştinţe sau prieteni spunând cu nonşalanţă şi cu un grad de emfază : “Viaţa mea e un roman!” “Viaţa mea e o tragedie”…

De fapt, fiecare viaţă e un roman. Mai mare, mai mic, mai spectaculos, mai obişnuit, plin de peripeţii şi întâmplări neprevăzute, căci neprevăzute sunt cărările şi potecile pe care omul apucă în viaţă. Dacă fiecare ar şti dinainte pe ce drum s-o ia ca să nu greşească şi să ajungă la limanul călătoriei, fără să-şi piardă sufletul, poate că s-ar evita nefericirea şi căderea în ispită.

Însă Dumnezeu nu-i permite omului să-şi cerceteze viitorul. Viitorul se află numai în mâinile Domnului. Dacă ne lăsăm conduşi cu înţelepciune şi smerenie de El, avem certitudinea că vom fi mântuiţi. E ca atunci când îţi laşi desagile şi poverile pe umerii altcuiva să le care pentru ca tu să nu te speteşti, să ai răgazul de a medita la soarta şi condiţia ta de om, venit fără voia ta pe lume.

Şi dacă tot am venit pe lume, măcar să-mi îndeplinesc menirea şi scopul pentru care m-am ivit în plină Lumină.

Am sentimentul că misiunea mea în această lume este de a fi mamă. La aceasta mă pricep cel mai bine şi cred că într-un fel, mi-am îndeplinit-o cu dragoste, cu duioşie, cu smerenia datoriei sacre.

Aşadar, să încep cu începutul şi să arunc o privire peste umăr, în îndepărtata mea copilărie. Atât cât mi-a mai rămas pe retină, imagini fugare, frânturi de viaţă impalidate de timp şi de vuietul tumultuos al destinului.

M-am născut în Basarabia, în comuna Hârtopu Mare, Judeţul Orhei, într-o zi de toamnă târzie a lui Octombrie, chiar în 26, de Ziua Sfântului Mare Mucenic Dumitru, în anul 1933, an crucial pentru istoria ţării noastre ca şi cei care au urmat. Abia se terminase un război şi la orizont se profilau ameninţători, norii celui de-al doilea. Hitler era în plină ascensiune şi nutrea în visele lui cele mai grandioase, dorinţa să deţină supremaţia lumii. De unde îi veniseră ideile alea nebuneşti să conducă lumea, nimeni nu ştie…

Erau vremuri incerte, cu inflaţie, foamete, curbe de sacrificiu, cu şomaj, sărăcie şi lipsuri de tot felul. Omenirea suferea şi abia începuse să se refacă după crâncenul război care pustiise oraşele şi satele, retezând în floare, tinerii cei mai frumoşi şi mai sensibili. O dată cu ei, pieriseră şi visele, ucise în faşă…

Văduvele de război şi mamele care-şi pierduseră fiii, nu conteniseră cu bocetele şi cu pomenile. Copii orfani erau peste tot, logodnice rămase nemăritate, purtându-şi peste tot vălul negru şi durerea de a-şi fi pierdut iubiţii înainte de a îmbrăca vălul alb de mirese…

Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii precare, viaţa se înfiripează oriunde, acolo unde nu te aştepţi, dă mugur, înfloreşte, răspândeşte parfum şi cel mai adesea, rodeşte.

Seminţele vieţii, copiii, apar în cele mai vitrege clipe şi locuri. Ei nu întreabă dacă sunt condiţii, ei vin intempestiv în lume, luminând totul în jurul lor cu surâsul nevinovat şi încălzind inimile. Aşa s-a întâmplat şi la noi în familie, în casa tatălui meu, Nicolae Onofrei şi a mamei mele Ruxandra.

Naşterea cea aşteptată cu nerăbdare şi emoţie s-a produs în casa bunicilor mei Matei şi Ecaterina Onofrei, luminându-le casa şi sufletele.

Mama mea, Ruxandra Onofrei, regăţeancă, din comuna Ceptura satul Rotari, Judeţul Prahova, a avut norocul să nască într-o casă foarte frumoasă, spaţioasă şi îngrijită de răzeşi bogaţi.

Aici mi-am petrecut cele dintâi şase luni de viaţă. Apoi în satul bunicii dinspre mamă, am început a deprinde mersul, vorbitul, a cunoaşte primele taine ale firii, aici am simţit căldura părintească şi a bunicilor care mă iubeau foarte mult.

După această perioadă fericită, părinţii s-au reîntors în casa părintească unde văzuse lumina zilei mama, în satul Rotari. Bunicii materni, Ion şi Dita Munteanu erau aproape săraci, cu puţin pământ, o casă mică şi modestă, puţine animale pe lângă ogradă. Dar aveau cel puţin o vacă de lapte, cu viţeluş, păsăret de tot felul: găini, raţe, gâşte, curci şi scroafă cu mulţi purceluşi.

Aici am locuit până în clasa a patra primară, cu bunicii, iar părinţii locuiau în oraşul Ploieşti, cu cei doi fraţi ai mei, sora Victoria, s-o odihnească Dumnezeu în pace şi fratele Vasile. Tăticul era salariat la Fabrica Vega.

Începuse deja cel de-al doilea război mondial declanşat de către cele 4 mari puteri : Germania, America, Anglia şi Rusia. Ţara noastră a fost şi ea împinsă de maşina de război mondială. Era pe atunci condusă de mareşalul Ion Antonescu.

Nu o pot uita nicicum pe bunicuţa mea care plângea zilnic şi a plâns până când a murit de “nod în gât”, adică inimă rea pentru durerea pricinuită de pierderea fiului ei Nicolae în vârstă de numai 19 ani care a fost trimis pe front deşi era total neinstruit, de către regimul lui Antonescu.

Şi a murit la Cotul Donului, la numai două săptămâni după ce plecase, cu lacrimi în ochi de acasă, lăsând o mamă îndurerată şi o iubită care ulterior l-a uitat.

Reuşise să trimită singura carte poştală părinţilor. Cu câteva cuvinte speriate şi înduioşătoare care făceau şi curcile să plângă. Bunica mă silea zilnic să-i citesc această carte poştală, devenită atât de scumpă inimii sale, pentru că era ultimul lucru pe care-l avea de la fiul ei. De aceea, mereu îmi spunea:

-Ia mai citeşte, fata bunicii ce mai spunea Niculăiţă al meu…

Şi nu apucam să citesc primele rânduri că bunica pornea într-un hohot sfâşietor de plâns, ocărându-l pe Antonescu în cuvinte şi gesturi :

-Numai Antonescu mi l-a trimis pe front pe copilaşul meu de 19 ani, care nici nu ştia să tragă bine cu puşca…

Această carte poştală a fost citită atât de mult şi udată cu atâtea lacrimi atât de ea, cât şi de mine, care mă frângeam de mila ei şi a unchiului Niculăiţă, încât de la o vreme nu mai puteam nici eu s-o citesc căci mi se punea un nod nesuferit în gât şi mi se frângea inima de durere şi de compasiune, deşi eram mică şi nu înţelegeam prea multe lucruri.

Un lucru însă înţelesesem bine : moartea secera vieţi tinere în acest război blestemat. Şi familia noastră fusese lovită năpraznic de ea.

În ziua când îl îmbrăcase militar pe Niculiţă, eu mă aflam în drum, în uliţă, în faţa casei bunicilor şi plângeam foarte tare. Unchiul m-a văzut, a venit la mine şi m-a întrebat cu voce blândă, de ce plâng. I-am răspuns printre sughiţuri :

-Bunica nu vrea să-mi dea un leu să-mi cumpăr condei şi nu am cu ce să scriu pe tăbliţă.

Ce mă apucase cu acel condei, nici acum nu ştiu…

Niculiţă a scos din buzunar un leu şi mi l-a dat. Mi-a făcut mare bucurie şi acel leu a rămas pentru mine simbolul dăruirii, al bunătăţii familiale. Îmi venea nici să nu-l cheltuiesc, ca să-l am amintire.

Nu mai ştiu dacă l-am cheltuit sau nu, dar aş fi vrut să-l păstrez ca ultim lucru de la Niculiţă pe care-l iubeam şi respectam foarte mult pentru că era blând şi delicat şi părea că nu ieşise încă din copilărie. Abia îi mijise mustaţa…

Bunica era săracă. Nu avea bani. Banii erau extrem de puţini, abia dacă le ştiai culoarea… Un leu era mare pentru ea şi n-avea de unde să-mi dea, aşa că puteam eu să plâng mult şi bine…

Când începeau bombardamentele la ora 9 de dimineaţă, se porneau sirenele să şuiere de te asurzeau. Atunci trebuia să coborâm în adăpost, căci nu era de şagă cu bombele…

Şi la şcoală, copiii fugeau îngroziţi în tranşee care erau în curtea şcolii şi se ascundeau acolo pe toată durata bombardamentului, până sirena din nou suna că au încetat şi putem ieşi din adăposturi.

Priveam cerul din acele tranşee. Îl priveam cu strângere de inimă. În bătaia razelor de soare se vedeau strălucind stoluri, stoluri de avioane, micuţe ca şi cutiile de chibrit. Din ele, militarii aruncau peste sate şi coline beteală albă, lungă, strălucitoare, ca a mireselor.

Mai azvârleau bomboane şi tablete de ciocolată ambalate frumos precum şi ceasuri şi alte obiecte strălucitoare, care erau umplute cu explozibil şi otrăvuri ca să distrugă populaţia nevinovată.

Bieţii copilaşi! Când vedeau bomboanele şi dulciurile alergau ca disperaţii după ele, să le prindă, bucurându-se de frumuseţea şi bunătatea lor, dar şi de dărnicia celor care le aruncau. Câţi n-au rămas orbi şi ciungi din această naivitate, până să se ştie ce conţin şi să fie instruiţi să nu se atingă de nimic din ce cade din cer…

Într-una din zile armatele române au doborât un avion american la marginea satului Rotari.

Toată lumea fugea curioasă să privească de aproape dezastrul, în frunte cu mai marii satului, primarul, preotul, învăţătorul şi jandarmul…

Am alergat şi eu cu sufletul la gură să mă dumiresc ce se petrece acolo. 2 piloţi aterizaseră cu paraşuta forţat şi au fost deîndată luaţi ca prizonieri. Era lume ca la paradă şi toţi îşi dădeau cu presupusul. Unul dintre aviatori fusese făcut scrum . Pe aripa avionului se mai zărea un smoc blond de păr care fusese probabil al pilotului mort. Am început să plâng atunci şi plâng de câte ori îmi aduc aminte de această tragedie, văzută pe viu, căci pilotul nu fusese un duşman de-al nostru, era un biet soldat trimis forţat în război, carne de tun pentru inamici.

Probabil fusese şi el un copil bun, ascultător, deştept. Fusese şi el un copil al lui Dumnezeu, fie-i ţărâna uşoară, cum l-o fi chemând… E unul din milioanele de victime ale războiului…

Pentru conducătorii ţării de atunci era foarte uşor să dea ordine şi să trimită la moarte pe alţii nevinovaţi… De ce nu se înţeleseseră oare pe cale paşnică ori să se lupte între ei dacă aveau chef să moară…

Erau întrebări de copil care-mi frământau mintea şi nu puteam să dorm pentru că nu înţelegeam nedreptăţile şi politica aceasta ucigătoare de oameni şi făpturi necuvântătoare, devastatoare de natură, otrăvitoare de aer, care semăna teamă, coşmaruri, moarte, doliu, durere şi lacrimi. Nimic bun nu vedeam eu într-un război, dar se vede că nimeni nu voia să mă întrebe pe mine ce părere am, aşa că mi-am păstrat gândurile numai pentru mine.

Îmi dădeau adesea coşmaruri, săream şi ţipam prin somn căci visam că sunt împuşcată de soldaţi, că sunt alergată de câini lupi, că o clădire explodează în preajma mea şi mă ating schijele şi flăcările, că se dărâmă un pod peste mine şi alte lucruri îngrozitoare, prea îngrozitoare pentru mintea unui copil, mai cu seamă dacă era un copil sensibil…

O vedeam pe bunica şi ştiam ce greu îi era să se împace cu ideea morţii fiului ei. Din clipa când primise vestea adusă de un călăraş din partea Primăriei că fiul ei Niculaie Munteanu, în vârstă de 19 ani a dispărut de pe front, a ţinut-o tot într-un strigăt. Nu şi-a revenit niciodată.

*

Când am mers la şcoală în clasa a I-a, de Sfintele sărbători ale Crăciunului a venit tăticul din Ploieşti să mă vadă. M-a găsit bolnavă. Aveam gâlcile inflamate şi sanitarul îmi spusese că am amigdalită. Biata bunica, Dumnezeu s-o odihnească în pace, mă trata cu gaz, frecţie şi îmi dădea să beau şi cu linguriţa. Aveam mânuţele umflate de parcă aveam pernuţe. Şi se înroşeau parcă luaseră foc…

Tăticul mi-a legat cârpe cu mălai înmuiat în apă, şi cu astfel de comprese am stat până umflăturile s-au retras şi fierbinţeala a scăzut. Atunci am ştiut că o să mă fac bine, căci nu erau medicamente şi dacă ar fi fost, costau scump şi nu erau posibilităţi, aşa că, toţi se tratau cu leacuri naturale, numite leacuri băbeşti.

Tăticul m-a luat la Ploieşti la mama şi la cei doi fraţi. Nu m-a mai lăsat la şcoală unde m-am dus în următorul an, când deja împlinisem 8 ani. Mă aflam tot la bunici, din pricina războiului : clasele 1-3 le-am absolvit la bunici în satul Rotari.

Tot la vârsta aceea am făcut o ispravă. Într-o zi, am luat barda lui taica-mare şi am tăiat capul unui căţeluş. Nu ştiu din ce pricină şi ce-mi venise căci eu iubeam animalele. Dar cred că am făcut-o la îndemnul fratelui mai mic al mamei, unchiul meu Tomiţă. Acesta, văzând că am tăiat capul căţelului a început să strige :

-Am să te spun lui bunica şi lui taica mare ce-ai făcut! Ai tăiat capul căţeluşului, reao…

Atunci, îngrozită de fapta mea şi muncindu-mă regrete amarnice, am început să plâng cât puteam de tare.

Înduioşat poate de plânsul meu, Tomiţă m-a lămurit :

-Nu mai plânge, prostuţo, câinele era deja mort…

În satul acela Boierul avea cea mai mare putere. El conducea practic satul. Venea logofătul călare pe cal şi striga :

-Nea Ioane, mâine dimineaţă să vii la Boier…

-Să trăiţi, domnul Logofăt, am înţeles…

A doua zi dis de dimineaţă, adică pe la orele 3-4 când abia se crăpa de ziuă, bunicul lua căruţa cu un cal sur foarte frumos şi pe bunica şi chiar pe mine m-a luat odată la secerat la grâu.

Mai întâi a mers la boier unde a stat la rând ca să-i dea pogoanele de secerat şi pentru o zi de lucru prima 1 kg de brânză, 1 Kg. de ţuică şi mălai cât pentru o mămăligă mare. Acesta era tainul pentru o zi şi el era la fel pentru toţi lucrătorii.

Îmi aduc aminte că în ziua aceea când m-au luat bunicii la câmp, era foarte cald şi am căutat o umbră să mă adăpostesc. Dar nicăieri nu se zărea nici un copac, aşa că m-am vârât sub căruţă.

La prânz, bunica a făcut la pirostrii o mămăligă mare, pe care am mâncat-o împreună, cu puţină brânză şi ouă fierte luate de acasă. Am băut şi lapte bătut dintr-o ulcică. Nu puteam pleca acasă decât atunci când terminam tot ce dăduse boierul de secerat în ziua aceea.

În restul timpului, bunicii mă lăsau acasă şi-mi spuneau ce treburi să fac: să dau mâncare la păsări, la purcei, să merg la păscut cu 3 oiţe pe o câmpie foarte largă şi mănoasă străjuită de un deluşor spre care-mi îndreptam privirile cu nostalgie căci voiam să mă caţăr pe el. De multe ori ajungeam până la deal. Luam oiţa cea bătrână şi mă suiam pe ea, mânând-o ca pe măgăruş.

O călăream aşa toată ziua din vârful dealului, coboram pe spinarea mioarei care mă suporta fiindcă eram stăpâna ei. Şi tot aşa mereu de nu mai apuca biata mioară să apuce un fie de iarbă în bot. O treceau sudorile cu mine-n spinare, ba o băteam pe şolduri cu o nuieluşă, aşa că ea n-avea încotro şi trebuia să alerge cu mine-n spinare!..

Bunica însă a presimţit ce se întâmplă şi m-a întrebat :

-Mario! Ce are fa, oaia asta de mi-o aduci mereu flămândă?

-Nu ştiu bunico, făceam eu pe nevinovata. Dar în sinea mea mă bucuram că iar am călărit spinarea mioarei…

Până într-o zi când o vecină I-a spus totul bunicii, fiindcă mă văzuse ea călare pe oaie.

Mai aveam acasă un tăuraş pe care într-o zi, l-am luat cu de la mine putere şi m-am dus cu el la păscut iarbă. Dar el avea năravul să pască numai de unde ştia el. Aşa că l-am scăpat din lanţ şi a fugit în porumb la popa din sat. I-a făcut mare stricăciune, bunica fiind nevoită să plătească, aşa cum a pretins părintele.

Tăuraşul păştea frumos iarba şi când am vrut să-I pun lanţul de coarne, m-a împuns uşor, dar pe mama mea a împuns-o zdravăn de I-a făcut rană. A rămas toată viaţa semnul coarnelor sale în carnea mamei.

Mi-aduc aminte că bunica a tăiat forţat o vacă de frică să nu moară fiindcă înghiţisese, o dată cu cocenii şi o sârmă care-i perforase intestinele. Pentru că în sat nu avea cui să vândă carne, căci toată lumea avea animale şi chiar dacă ar fi avut nevoie de carne, nu aveau bani cu ce să cumpere, bunica a fost nevoită s-o prepare. A făcut cârnaţi şi pastramă pe care le-a agăţat în podul casei, la uscat.

Îi vedeam pe băieţii bunicului cum urcau pe scară în pod cu un cuţit fiecare în mână şi-şi tăiau bucăţi de cârnaţi şi hălci de pastramă. Dar mie nu-mi dădeau niciodată, fiindcă eu eram cea mai mică. Nici eu nu le ceream fiindcă eram foarte ruşinoasă.

Când iarna venea cineva la bunica, eu mă ascundeam după sobă ori dacă mă întreba cineva ceva, eu plecam capul precum o mieluşea. Când bunica era dusă la câmp, eu nu mâncam nimic din dulap, unde erau oale pline cu lapte pentru prins, ori la smântânit. Mai era brânză, smântână, ouă fierte, slănină, turte coapte pe plită, o bunătate ! Eu salivam pe lângă ele dar nu voiam în ruptul capului să umblu la dulap.

După un timp, bunicuţa şi-a dat seama că eu nu mănânc nimicuţa şi m-a întrebat :

-Mario, ce-ai mâncat fa copilă, azi?

După multe insistenţe de-ale bunicii I-am mărturisit, cu capul plecat că nu mâncasem nimic.

Îmi era pesemne frică să nu mă certe că am mâncat prea mult din dulapul cu alimente. Aşa că i-am spus adevărul.

-N-am mâncat nimic din dulap. Am cules din copaci zarzăre şi corcoduşe şi alte verziciuni.

Atunci, pentru prima dată bunica m-a bătut şi mi-a zis :

-De ce fă, nu mănânci, dacă este? Să stai flămândă când nu-i nimic, dar aşa… Vrei să zică mă-ta şi tac-tu că eu te ţin nemâncată?

Şi cu toate acestea nu am mâncat niciodată din dulap până când nu m-a obligat bunica. Eram foarte ruşinoasă, timidă, retrasă. De fiecare dată simţeam cum îmi arde faţa de ruşine…

În fiecare duminică bunica făcea mâncare mai bună. Ba tăia o pasăre şi făcea o ciorbă foarte gustoasă cu toate zarzavaturile proaspete şi acrită cu aguridă. Mai făcea şi o saramurică din usturoi pentru rasol, apoi o salată de castraveţi cu usturoi în care, pentru acreală punea tot aguridă.

Ba în cursul săptămânii făcea ciorbă din ştir, acrită cu prune, corcoduşe şi alte verzături. Mai pregătea o salată din pătlăgele verzi pe care le fierbea, le tăia şi punea ceapă tăiată mărunt şi sare cât îi trebuia. Chiar şi fără ulei era foarte bună.

De sărbătorile Crăciunului făcea cârnaţi, tobă, jambon, şunculiţe afumate, ce gustoase mai erau! Preparatele de casă au un altfel de gust şi aşa am simţit toată viaţa.

În Ajunul Crăciunului mergeam cu colindatul, cu “Bună dimineaţa la Moş Ajun!” şi “Ne daţi, ori nu ne daţi”. Ne adunam mai mulţi copii şi prin noroaie grele colindam satul. Dar aveam mare bucurie pentru covrigeii primiţi, pentru merele şi nucile cu care ne umpleam trăistuţele.

Când am venit acasă la Ploieşti, după terminarea războiului, tăticul nu ne-a mai lăsat să mergem cu colindele. Ne spunea :

-Să nu vă prind că mergeţi după colindat. Ce, n-aveţi ce mânca?

Iar când am reînceput şcoala în următorul an, tot în clasa a I-a, aveam în clasă un coleg, fiul preotului, cu care făceam religia. Îmi aduc aminte cum tatăl său, părintele, fiindcă fiul nu ştiuse rugăciunea, I-a luat căpşorul în palme şi-l plesnea când cu stânga, când cu dreapta, în faţa clasei, bietul băiat se făcuse roşu ca racul şi plângea cu sughiţuri.

Era introdusă bătaia în şcoală. Învăţătorul ţinea tot timpul pe catedră o nuia mare. Când asculta la lecţie, dacă elevul nu ştia ce-l întreba el, învăţătorul spunea :

-Întinde palma!

Elevul întindea palma spăsit şi primea, două linii sau vergi, 3 linii, după gravitatea faptei. Era groaznic, fiindcă învăţătorul dădea fără milă, răsuna toată clasa şi se umflau pălmuţele copiilor ca nişte pâinişoare crescute.

Nu ştiu dacă învăţam bine, dar la palmă nu am luat bătaie niciodată; nici pe coji de nucă nu am fost pusă cu genunchii.

O singură dată am fost dată cu capul de tablă, fiindcă greşisem ceva.

Pe timp călduros mergeam la şcoală desculţă, la fel ca şi ceilalţi copii.

Iernile, după terminarea războiului, erau foarte geroase. Simţeam uneori cum crapă pietrele de frig. Pe atunci iarna şi pe timpul friguros, oamenii mergeau încălţaţi în opinci. Eu nu am avut niciodată opinci, deşi tata mare făcea opinci la tot satul că era meşter. Nu-mi aduc aminte ce fel de încălţări aveam iarna. După terminarea războiului, am venit la şcoală în Ploieşti, în clasa a IV-a.

La început de an şcolar, fiind cald, m-am dus încălţată cu târlici şi râdeau copiii de mine câ sunt ţărancă şi cam fugeau de mine, nu mă primeau în grupul lor. În clasele I-III erau străjeri , însă eu nu am fost aleasă, probabil erau făcuţi numai copiii din familiile mai înstărite. M-am necăjit foarte mult din pricina asta, de ce nu mă face şi pe mine străjer? Mai târziu am uitat.

*

Aveam vreo 5-6 anişori şi nu-mi dădeam prea bine seama de toate lucrurile care se petreceau în jurul meu. Întruna din zile priveam cu mirare la micile răţuşte abia scoase din găoacea oului de raţă.

Şi cum cloşcuţa, mama lor, cu cioculeţul ei îi chema de zor să ciugulească din grămăjoara de mălai amestecat cu urzici fierte şi tocate, învăţându-I să mănânce, ba să găsească singuri ceva gâzuliţe ori râme prin ogradă, nu mai conteneam cu mirarea, căci îi iubeam pe aceşti pui mici şi voiam mereu să-I iau în palmă şi să mă joc cu ei.

Aşa că am prins în palmă o răţişoară. Era moale ca un pufuleţ, aşa că am strâns-o tare până pur şi simplu am omorât-o. La fel cu alte 5-6 răţuşte care au avut aceeaşi soartă şi erau mai mult leşinate în mâna mea.

Aşa m-a prins bunica Diţa, dar nu m-a bătut şi nu m-a certat. A râs şi mi-a zis :

-Pleacă Mario la joacă, lasă răţişoarele şi nu le omorî.

*

Tot în satul Rotari, la bunici, într-un an m-am îmbolnăvit de friguri, boală foarte frecventă pe atunci. Aveam temperatură mare şi deliram. În sat nu prea era asistenţă medicală şi venea un sanitar din satul vecin să facă injecţii.

Aşa că m-au pus bunicii în căruţa cu calul alb, m-au împachetat bine într-o plapumă, aşezată pe o pernă şi au plecat cu mine în oraşul Urlaţi la o distanţă mare de sat unde se afla spitalul. Am rămas la spital nu ştiu câtă vreme şi nici nu-mi amintesc ce tratament mi-au dat.

În vecini era un băieţel de vârsta mea îmbrăcat cu cămăşuţă şi izmenuţe albe cu care mă înţelegeam bine când mergeam împreună la păscutul animalelor. Îl chema Nicolae.

Nici astăzi nu mi-au dispărut din memorie clipele când eram cu el la câmp şi avea în mână o bucată de mămăligă mare pe care presărase sare şi întingea în ea un ardei gros verde, mâncând cu o poftă de lup.

Am simţit cum îmi lasă gura apă de poftă, dar nu ştiam cui să-i cer lui Nicolae, să-mi dea şi mie din mâncarea lui. Eram foarte ruşinoasă, cum am mai spus.

Tot în vecini mai era şi Aurica, fiică de croitoreasă,oameni înstăriţi, cu o casă mare şi frumoasă, grajd uriaş, multe coteţe cu păsări şi alte acareturi. Aurica avea numai cârpe noi şi frumoase la jucat, pe când eu aveam numai cârpe vechi, ponosite, din care ne făceam păpuşi şi ne certam aproape toată ziua de la cârpe.

Voiam şi eu cârpe noi şi frumoase, mai multe, însă Aurica îmi dădea puţine, câteva rămăşiţe şi zdrenţe care nu-i mai plăceau ei.

Într-o zi de duminică a venit la bunica o femeie care locuia pe deal în sat. Fusese la biserică şi avea un coş plin cu bureţi mari şi frumoşi. A rugat-o pe bunica să-I pună la copt, pe jăratec, ca să mâncăm. Erau foarte gustoşi.

Femeia a mâncat foarte mulţi, bunica mai puţini. Mama mea a gustat foarte puţin iar eu am întins cu mămăligă în zeama scursă de vreo 2-3 ori.

Către seară femeia trăgea să moară, bunica şi mama zăceau pe prispa casei cu dureri mari de cap şi vomă. Şi mie mi-a fost puţin rău. Unul din fiii bunicii a plecat urgent călare pe cal în comuna Ceptura, unde era farmacia şi a adus cu el o sticluţă cu nişte picături galbene din care am luat cu toţii.

Mama şi bunicuţa au zăcut pe prispa casei cam 3-4 zile de la otrava ciupercilor.

*

Îmi plăcea să mă duc des la tanti Mărioara, soţia fratelui mamei mele Gheorghe, un fel de mătuşă. Aveau mulţi struguri şi livadă cu pomi fructiferi dar nu pentru asta m-am dus, ci pentru că am văzut la tanti Marioara un fular din mătase cu toate culorile curcubeului. Îmi plăcea foarte mult şi nu ştiam cum să-l fur.

Într-o zi, când m-am dus la ea i-am spus :

-Tanti Marioara, în seara aceasta eu vreau să mă culc în podul casei cu fân.

Şi a fost de acord.

Am avut bucurie mare, am luat fularul cu mine în pod pentru a-l fura. Dar apoi l-am lăsat în podul casei, în fân, căci mi-era ruşine de mătuşa… Şi apoi mă ardea ruşinea că-mi însuşisem ceva ce nu era al meu.

*

MARIA MIRON (Galaţi)

8 ianuarie 2009

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: