-Cezarina Adamescu:,,Micul cântăreţ din vioară”

<!– /* Style Definitions */ p.MsoNormal, li.MsoNormal, div.MsoNormal {mso-style-parent:””; margin:0cm; margin-bottom:.0001pt; mso-pagination:widow-orphan; font-size:12.0pt; font-family:”Times New Roman”; mso-fareast-font-family:”Times New Roman”;} @page Section1 {size:595.3pt 841.9pt; margin:70.85pt 70.85pt 70.85pt 70.85pt; mso-header-margin:35.4pt; mso-footer-margin:35.4pt; mso-paper-source:0;} div.Section1 {page:Section1;} –>
/* Style Definitions */
table.MsoNormalTable
{mso-style-name:”Tabel Normal”;
mso-tstyle-rowband-size:0;
mso-tstyle-colband-size:0;
mso-style-noshow:yes;
mso-style-parent:””;
mso-padding-alt:0cm 5.4pt 0cm 5.4pt;
mso-para-margin:0cm;
mso-para-margin-bottom:.0001pt;
mso-pagination:widow-orphan;
font-size:10.0pt;
font-family:”Times New Roman”;
mso-ansi-language:#0400;
mso-fareast-language:#0400;
mso-bidi-language:#0400;}

Eu nu-am cântat niciodată la vioară. Dar mi-ar fi plăcut. Am iubit vioara, la fel ca pianul, flautul şi harpa. De fapt, nu ştiu pe care din aceste instrumente l-am iubit mai mult.

Tata cânta la vioară. Fraţii au cântat la chitară, mandolină, muzicuţă, pian, acordeon. Şi, în genere, pe orice instrument puneau mâna, îl supuneau şi-l făceau ascultător. Spre deosebire de mine care, deşi ascultam cu răsuflarea tăiată, nu reuşeam, măcar refrenul unei scurte şi simple melodii. Ceea ce mă mâhnea foarte tare şi-mi sporea dorinţa de a învăţa un instrument.

Tata nu putea cânta deloc de răul fratelui meu, fiindcă, în clipa când punea mâna pe arcuş sau pe trupul viorii, el începea să ţipe cât îl ţineau rărunchii să vrea şi el. Şi nu era chip decât dacă-i dădeai lui să cânte.

De aceea, vioara era agăţată mereu în perete, într-un cui, departe de piciul care stătea numai cu ochii pe ea.

Avea abia doi ani, când într-o zi de vară, puiul de om, profitând că nimeni nu era prin apropiere, s-a urcat pe două scaune, a apucat vioara cu ambele braţe şi, fără să cadă, numai Dumnezeu şi îngeraşul lui păzitor ştiu cum, a dat-o jos din cuiul unde era atârnată de obicei, în casa cu pereţii de chirpici, văruiţi cu sineală.

A luat şi arcuşul şi aşa, târâş-grăpiş, cu nădragii prea largi pentru trupul său, în picioruşele goale, cu părul blond zburlit şi cu ochii cât toată mirarea copilăriei, a plecat pe străzi, pe malul Dunării, la casa bunicii.

Vioara era cât statul lui, iar arcuşul îl întrecea un pic. Sigur că l-a târât pe pământ, pe caldarâm, prin toate pietrele şi ţărâna, iar vioara o ţinea de gâtul subţire şi, hadaranca-tranca, pe drum, până pe strada Română unde locuia mama mare.

Mare i-a fost mirarea bunicii când s-a pomenit cu piticul la poartă, bătând cu vioara şi cu arcuşul, aşa încât, tare de urechi cum era bătrâna, în cele din urmă l-a auzit şi a venit să-i deschidă.

-Mama mare, am venit să-ţi cânt o cântare… a spus el sâsâit, pentru că până la o anumită vârstă nu l-a putut pronunţa pe s.

Şi a început, încă din poartă să-i zdrăngăne bunicii din arcuşul cu firele rupte, abia dat cu sacâz, aşa cum văzuse la tata.

Scârţâia îngrozitor.

Mama mare, după ce l-a ascultat puţin cu atenţie şi l-a lăudat pentru compoziţia lui, l-a vârât în curte şi în casă, l-a tratat cu dulceaţă de gutui cu miez de alune şi cu sirop de trandafir, ba i-a mai dat şi şerbet, pentru că băietul muncise din greu pentru asemenea concert. Dar n-a zăbovit prea mult şi, intuind că e căutat, l-a luat de mânuţă şi l-a dus acasă.

Mama îl căuta disperată. Unde a dispărut băiatul? A întrebat toate vecinele. A mers pe malul Dunării, Doamne fereşte, să nu se fi dus la apă. Copilul – nicăieri! Când s-a uitat mai bine prin casă, vioara, ia-o de unde nu-i. Nici arcuşul nu mai era în cutia viorii.

E greu de spus ce-a simţit mama în acele momente. Se ţinea cu mâinile de cap şi se văieta: Băiatuuuul! Unde e băieţelul mamii! Boţicuţul meeeeuuu!

Şi striga, şi chema şi plângea şi se văieta şi alerga de acolo-colo.

În acest timp, boţicuţu’ dădea concerte la bunica.

În sfârşit, tata a reparat vioara, dar până la urmă a trebuit s-o vândă. La fel şi maşina de cusut pentru că mama nu putea coase niciodată, că imediat venea puşlamaua să coase şi el. Şi-i încurca aţele şi-i rupea acul. Voia, de fiecare dată s-o demonteze, să vadă ce are în ea.

Cât despre mine?

Mi-am dorit dintotdeauna, nici mai mult, nici mai puţin, decât un pian. Îl visam şi noaptea. Şi când auzeam la radio pianul, ascultam ca vrăjită şi mă închipuiam într-o sală de concert elegantă. Bineînţeles că eu susţineam partitura.

Deşi nu ştiam cum arată o sală de concert că pe atunci nu erau televizoare. Probabil văzusem într-un film cu Charles Chaplin.

E de la sine înţeles că n-am avut în copilărie pian. Singurul instrument pe care tata şi-a permis să ni-l cumpere, în dublu exemplar, ca să nu ne luăm la harţă, a fost un xilofon de jucărie. Aproape tot un pian. Cu beţişoare alergând pe clapele de plexiglass, colorate pastel. Suna frumos, cristalin. Am cântat la el zi şi noapte până l-am spart după câteva zile.

Dar mare mi-a fost mâhnirea când părinţii, i-au cumpărat fratelui meu Constantin, „vioristul”, mai mare cu un an decât mine, o armonică de copii, iar mie mi-a cumpărat două baloane pe care le-am spart în aceeaşi zi. Şi ţine-te rugăminţi şi plânsete şi urlete, să-mi dea şi mie acordeonul să cânt la el.

Nu era chip. Nu ştiu ce s-a mai ales de armonica aceea.

Pe la 29 de ani, covârşită de acest vis neîmplinit, am reuşit cu chiu cu vai, să-mi cumpăr un pian vienez de concert, cu coadă mijlocie, SCULE VON BOSSENDORFER. ANT POHORNY IM WIEN. Avea încrustaţii de sidef intarsiate şi era filigranat în lemn la suportul pentru partituri şi la locul unde trebuiau aşezate lumânările. Avea un design cu totul special, cu o lyră de care erau prinse vergelele pentru pedale.

Mi-era foarte drag. Toată ziua îl ştergeam de praf şi-l lustruiam.

M-am înscris şi la şcoala de pian, la vârsta aceea înaintată. Profesorul meu de teorie, solfegii şi instrument, compozitorul Marius Dumitrescu, de luminoasă amintire, m-a întrebat, după ce am reuşit la examenul de admitere:

-Ce v-a făcut să alegeţi un asemenea instrument, atât de târziu?

-Nostalgia, am răspuns. Acel dor-fără-saţiu.

De voie, de nevoie şi ca să nu mă fac de ruşine faţă de ceilalţi elevi, cu mult mai tineri decât mine, am început să descifrez partituri. Studii de Czerny şi Cernovodeanu. Câteva menuete de J.S. Bach. Şi Anna Magdalena Bach.

Am terminat şcoala dar nu m-am ales cu mare lucru. Consider cea mai mare realizare a mea, faptul că am învăţat (chinuit) piesa muzicală Fur Elise a lui Beethoven, şi o mare parte din Sonata Lunii.

După mai mult timp, acum zece ani, am vândut pianul şi cu banii de pe el, am editat volumul „UMILINŢĂ ŞI MĂREŢIE”. Câtă smerenie mi-a trebuit să constat că nu am nici un pic de talent muzical, ci că mă chinui în zadar să descifrez note şi să fac arpegii, doar ca să aud, din când în când, ca o părere, sunetul acela divin de care sufletul meu avea imperioasă nevoie!

Acum păstrez doar fotografiile lui. Şi pe mine, la pian ori alături de el, înconjurată de câteva duzini de vaze cu flori, fiindcă tocmai împlinisem treizeci de ani şi toţi prietenii îmi aduseseră crizanteme de toate culorile şi mărimile. Nu mai încăpeau pe tălblia pianului închis, iar eu, ca o regină a crizantemelor, valsând pe clape!

Nu pot să nu-mi aduc aminte însă că primul meu „pian”, a fost o…claviatură din carton, desenată cu clape albe şi negre, pe care degetele mele mimau arpegii. Culmea e că le şi auzeam, pe măsură ce le „cântam” pe carton. La fel cum Beethoven „auzea” sunetele ultimelor simfonii şi acea memorabilă „Odă a Bucuriei” din Simfonia a IX-a, compuse în plină surzenie, cu acele tulumbe îngrozitoare la urechi…

Mai târziu, când au apărut pianele chinezeşti pentru copii, Baby piano, cu două octave jumătate, cu sunete de xilofon, am învăţat şi prima melodie audibilă, înseilată la mâna dreaptă: Ceata lui Piţigoi. Apoi, desigur, Balada măgarului.

Cam la asta s-a redus formaţia mea muzicală, dar nu şi cultura muzicală, care a continuat să se dezvolte. Şi nu în zadar, pentru că muzica, alături de poezie, mi-a dat, întotdeauna, acel confort sufletesc care m-a ajutat să merg de fiecare dată, mai departe…

Cezarina ADAMESCU

12 septembrie 2008

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: