Adrian Botez- POVEŞTI

FETIŢA ŞI FLUTURELE

poveste franceză

-Vai, ce frumos eşti! strigă fetiţa, îmbrăcată în rochiţă roşie, sărind într-un picior de bucurie şi agitând plasa de fluturi, în jurul unui fluture mare, cu aripi stropite cu roşu şi tivite cu galben , portocaliu şi, fin de tot, cu albastru, ca o dantelă de ducesă.

Te rog, lasă-mă să zbor! se rugă, printre lacrimi, tăcute şi mari, de rouă, fluturele.

Imposibil, trebuie să te prind, să te înfig într-un ac şi să te aşez pe o pagină nouă de insectar! Să vadă şi prietenele mele ce frumuseţe de fluture am prins eu să crape de ciudă! Iu-huuu! striga, în delir, micuţa fetiţă, ţopăind într-un picior şi rotindu-şi, tot mai ameninţător, ca pe-o secure grea de război, plasa.

Te rog, lasă-mă să trăiesc!, se rugă fluturele, şi roua se însângera, treptat, scurgându-se pe mânecile şi-apoi pe palmele strânse şi -ncordate ale fetiţei.

Nu se poate, cum să te las să trăieşti, când după-amiază ne adunăm toate colegele de grădiniţă? Eu cu ce să le dau gata? Ia zi! striga, cu arţag, fetiţa în roşu, frământându-se, nerăbdătoare, şi tropăind din picioare.

Te rog, voi veni şi mâine, tot aici, îţi promit voi veni, în fiecare zi, să te-ntâlnesc, mereu aici, şi voi străluci din ce în ce mai frumos, cu fiece zi a vieţii tale se tânguia fluturele, iar pe mâinile fetiţei se prelingea sânge curat, strălucitor şi mustrător.

Nu mă interesează , nu vreau să ştiu de mâine eu acum te prind, acum te înţep, acum te pun în insectar iar după-amiază ai să faci cunoştinţă cu prietenele mele, pe care am să le fac să crape de invidie îşi urmă strigătele neînduplecate, fetiţa în roşu, toată în roşu.

Şi-l prinse pe bietul fluture, în plasă dar culorile lui imperiale, solzişorii lui roşii, şi galbeni, şi portocalii, şi albaştri, albaştri ca adâncul cel mai adânc şi misterios al cerului fie pentru că fetiţa a agitat prea mult plasa, fie pentru că fluturele a agonizat prea mult şi dureros s-au scuturat şi risipit. N-a mai rămas decât un biet trup cenuşiu de insectă oarecare. Şi aripile se zdrenţuiră, apoi se rupseră. Fără să plângă prea mult (un pic tot plânsese, de necaz că, după-amiază, n-o să aibă cu ce să le facă să crape de ciudă pe tovarăşele ei de joacă, bunele ei prietene) fetiţa străpunse chinuitul trup, care acum avea ceva de viermişor în el şi nimic de zbor şi imperial bal al zborului celest îl străpunse cu un bold mare, se duse acasă şi prinse în insectar fluturele, acum biet vierme, de care atârnau două cioturi grosolane, care fuseseră, pe vremuri, aripi.

A doua zi dimineaţă, la locul din câmp, unde fusese prins în plasă nobilul fluture imperial, o femeie frumoasă, în negru, strângea, bocind, stropii de rouă şi sânge. Alături de ea, un bătrân falnic, cu barba lungă şi albă, gânditor, înveşmântat în negru, ţinea în mână, aşteptând, un imens potir de aur.

*

BĂBUŢA ŞI PUIUL DE CIOARĂ

– poveste românească actualizată –

A fost odată ca niciodată o biată băbuţă (băbuţă nu după buletin ,ci din pricină de necazuri repetate prea des aşa-s unii, nepricepuţi: când se-nvaţă cu ceva, repetă, şi iar repetă de ţi se şi-apleacă, văzându-i). Şi băbuţa asta locuia într-o cocioabă aşa de dărăpănată, că, în fiecare zi, trebuia să iasă din ea, ca să-i facă vecinii resuscitarea(căsuţei, nu băbuţei), prin câteva elementare reparaţii. De treabă, vecinii ăştia, dar cam proşti , că nu s-au gândit că ar fi ieşit mai ieftin, şi i-ar fi binecuvântat Dumnezeu, dacă i-ar fi construit băbuţei altă casă, decât s-o repare zilnic tot pe aia proastă. Dar, dacă tot n-are omul ce face, se face c-ar tot face…Şi, de fapt, căsuţa era bloc comun aşa că vecinii tot n-aveau încotro, că se dărâma şi peste ei, c-aşa e la comun…

Şi, cum vă ziceam, ieşind băbuţa din casă(de nevoie, nu la plimbare), şchiopătând ca vai de ea ( o cotonogise un cerşetor, odată, că nu-i dăduse, de pomană, valută) – numai ce vede pe drum (numai pe hârtie era o autostradă în realitate, o simplă şosea hârbuită, pe care se-nghesuiau maşinile, toate, năvală, unele peste altele) , printre maşinile care fugeau mâncând pământul şi sărind până-n înaltul cerului, din câte-o groapă făcută mai cu măiestrie decât altele şi-acuma chiar că nu mă mai opresc până nu vă zic ce-a zărit bătrâna pe drum : taman (da, da taman, aşa se zice-n poveste taman) taman în mijlocul drumului, printre maşinile care mai-mai se călcau unele pe altele, pe picioare, de zorite şi înghesuite ce erau ptiu, ştiu, am uitat c-am promis: deci, pe când băbuţa de care vă zic şchiopăta, blestemând printre dinţi, că învăţase, de când începuse să şchiopăteze, un repertoriu destul de bogat de-njurături, şi buzele nu i se mai opreau, cu una-cu două, din fluturare că fluturau, fiindcă băbuţa nu avea, în gură, nici un dinte, împotriva nimănui, şi nici în altă parte n-avea dinţi… şi , ce ziceam? a, da, scuzaţi, vă rog uite, acuma-mi iau avânt şi vă spun despre ce ei, drăcie, de fapt, chiar, oare despre ce voiam să vă … ahaa, da despre cum o băbuţă, mergând pe drum dimineaţa în definitiv, dracu ştie de ce dimineaţa , că doar nu avea serviciu, să se scoale cu noaptea-n cap şi să se grăbească ca năroada… uite cum iese şi cacofonia, dacă insişti mult…Ei, mă cam plictiseşte băbuţa asta, prea-i nefericită şi-i proastă de bună ce e , să scăpăm odată de ea haida! Hei-rup! şi gata! ei, da, printre roţile maşinilor, băbuţa a văzut un pui de cioară, căzut dintr-un pom, pe care pom oamenii (c-aşa li se zice, chiar şi celor care taie pomi : oameni…)tocmai îl tăiaseră de pe marginea drumului c-aveau nevoie de lemn pentru-o biserică : printre oamenii clerului ( era să uit: chiar şi celor din rândul clerului care permit tăierea pomilor, li se zice tot: oameni de, dac-aşa se zice, eu ce să fac? Zic şi eu cine-s eu să nu zic?)era la modă construirea Bisericilor-dintr-un-Lemn, după “Neckermann”. Şi stătea, bietul pui de cioară, terorizat, bietul de el, vai de el abia-abia sufla, ştiind ce-l aşteaptă : o roată de camion ori de turism peste el – şi , adio… Şi forfoteau, în jurul lui, roţile, parcă-i făceau în ciudă : “nu, nu ai să mori aşa repede, ai să mori când vrem noi, noi hotărâm când vjââât.. te-ai dus!”

Sadice, roţile astea sau stăpânii? Adică, cei care le mânau, din volane…

Bietei băbuţe, miloasă, ca orice băbuţă, îi îngheţase inima-n piept (stătea prost cu inima, avea prolaps mitral şi bloc de ramură) şi nu ştia ce să facă, se zăpăcise de tot. Stătea-n loc şi se frământa, îşi frângea mâinile şi le putea încă frânge, că n-o năpădiseră , încă, chiar toate reumatismele poliarticulare mai uitaseră vreo două să vină, unul întârzia, căscând gura pe drum…. Şi, deodată, fără să-şi ia seama la nimic, băbuţa se repezi drept între maşinile care treceau vreo două au derapat, au scos trâmbe groase de fum , a mirare (adică: cine-o mai fi şi nebuna asta, şi ce-o fi vrând?), au sughiţat de emoţie, sau mai ştiu eu de ce ( s-au bălegat, chiar, ambetatele maşini, vreo două-trei uriaşe pete de motorină ori de benzină, de se vede pe asfalt, până-n zilele noastre, urma emoţiei de-atunci) smulge baba puiul de cioară de pe carosabil, îl pune repede ca gândul în poală ( că n-avea, sărmana, nici buzunare la şorţ da’ gânduri îşi mai permitea să aibă, din când în când, că-s ieftine, două la leu) şi tuleo! pe trotuar de parcă nu era ea nici bătrână şi nici nu şchiopătase vreodată, în viaţa ei. Zburase, ce mai! Aşa o înaripaseră, de comun acord, frica şi mila şi groaza pentru soarta vitregă a bietului pui de cioară. (Dar cu trotuarul, v-am minţit: nu era nici un trotuar, că primăria , când zice că face autostrăzi, minte-nu minte, dar când zice că strică fostele trotuare bune se ţine neclintit de vorbă şi ajung , pe marginea drumului a carosabilului, cum se zice azi, mai frumos să se strângă, de vânturi, nişte dune de praf, ca la arabii din Sahara).

Ajunsă pe ficţiunea de trotuar, foarte realista (redevenită) bătrână îl întrebă, abia trăgându-şi sufletul, cu grijă duioasă, pe puiul de cioară salvat (îl întrebă cum se întreabă, nu din cine ştie ce interes mercantil, că, ce comerţ cu ciori aţi mai văzut dumneavoastră ?):

-Cum te simţi, puiule mic şi drag de cioară ?

Scăpat de năpastă şi sigur pe el, puiul de cioară îi răspunse, cârâind foarte pe nas, foarte-nciudat , nervos nevoie mare şi foarte de sus (parcă scuipa smoală, nu alta):

-Tâmpită bătrână, babă senilă şi chioară, tu nu vezi că eu sunt lebădă? Ce-i tot îi dai într-una cu “pui de cioară-pui de cioară”? N-ai văzut cum m-admira toată lumea bună de pe şosea? Cum se opreau toţi lorzii şi prinţii italieni, toţi, de la Uniunea Europeană toţi, cu limuzinele lor, se-opreau, şi-mi aruncau bezele, mie, primadonei celor o mie de lacuri (de atâta îngâmfare, cioroiul uitase şi geografia: se credea în Finlanda…şi uitase că lebăda nu prea cântă…)? Idioato! Sictir de-aici! Hai, plimbă ursul, cât te văd!

Biata babă, nevenindu-i să creadă urechilor, dădu să se-aplece, s-audă mai bine cu ce-o probozea salvatul “pui de lebădă” negru-tuci şi, ameţită de mirare şi-obidă, cum era, alunecă de pe movila de praf, cu tot cu movilă (obsevaţi ce solidaritate, între om şi praf, cum era pe vremuri şi zisa: “Praful, frate cu românul…), drept pe carosabil, unde-o maşină, din cele supărate că li s-a luat prada negricioasă, o şi mototoli pe biata bătrână sub roţi…

Şi-aşa deveni celebră, biata bătrână, prin apariţia ei la Ştirile de Seară, secţiunea “Accidente rutiere”, la Televiziunea Română Liberă făcând senzaţie, ghemotocul acela umil de zdrenţe, praf , durere şi uimire – printre vecinii ei, care , chit că n-o prea recunoscură (că nici n-aveai ce să recunoşti, din micul morman de carne şi cârpe negre-nsângerate) începură să fie mândri de oraşul lor, care apare la televizor, şi poate fi, astfel, admirat de toţi lorzii şi prinţii italieni…

Vedeţi, până la urmă, tot am scos-o la un capăt. Dumnezeu ştie dacă la cel bun. A să nu uit: vecinii şi-au spus că au scăpat de reparaţiile à la Manole, la casa bătrânei sărmane şi cu defect la mers: dacă tot a murit băbuţa, la ce să mai reparăm? Şi-atunci, căsuţa, care, de fapt, era bloc comun, s-a prăbuşit peste vecini, ca un haram copleşit de oftică şi i-a îngropat de vii. Că şi azi, viii îngropaţi, se tot întreabă, acolo, în îngropătură: de ce s-o fi dărâmat chestia asta, dom’le, că doar băbuţa murise, şi nu mai avea nevoie de reparaţii(căsuţa, nu băbuţa)?

Şi asta fu tot. Punct. Uff!

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: