,,Chipuri înceţoşate”

Frumoase şi neuitate amintiri mi-au rămas sub vălul imaginii de pe vremea minunată când eram la bunici, chiar dacă ne aflam în timpul celui de-al doilea război mondial.

Bunicul meu era un mare admirator al lui Bachus, îi cam plăcea păhărelul. Mergea foarte des în sat la cârciumioara lui Grigorescu, unde se adunau aproape toţi sătenii şi unde trebuia să achite datoria pentru ce consumase. De multe ori, neavând suficienţi bani era silit să vândă ceva din casă. Aşa s-a întâmplat când a luat din pacheţelele de bumbac ale bunicii, pe care ea, sărmana, cu greu le agonisise şi pe care le folosea la ţesutul covoarelor, aşternuturi şi preşuri.

Când a observat bunica lipsa pachetului cu sculuri de bumbac a început să plângă şi să strige la bunicul, să-l facă “cu ou şi cu oţet”, somându-l imediat să-i aducă înapoi sculurile. “Ţi s-a lărgit gâtul de atâta băutură!” – striga ea cu obidă, oţărându-l.

Bunicul protesta “de formă”, că nu el a luat sculurile. Când nu mai avea nici o speranţă să le recupereze, bunica, tot căutându-le, le-a găsit în grădină, în gluga de coceni, pregătite ca să fie prăduite mai târziu. Aşadar, intenţia fusese, dar bunicul nu reuşise s-o ducă la capăt.

Cu lacrimi în ochi, bunicuţa i-a mulţumit Domnului, de parcă atunci i le dăruise. Universul lucrurilor mărunte, din care se puteau face alte lucruri, era esenţial pentru femeia aceasta, care făcea “bici”, din orice căpeţel de aţă, ştia să dea întrebuinţări şi să preţuiască orice lucru, fiind muncit cu sudoare şi lacrimi.

Deseori, noi copiii fugeam la gârlă la scăldat, cu ceilalţi copii din vecini. Cu noi venea şi Tomiţă, fratele mai mic al mamei, unchiul meu.

Când îl vedea bunicul pornind la gârlă cu noi, imediat îl striga pentru că avea nevoie de el în gospodărie.

-Tomiţă, ia fă-te-ncoa’… Ia calul şi du-te cu el la păscut! Hai, pas alergător!…

-Nu vreau, se smiorcăia el….

Noi, toţi copiii fugeam în flanc câte unul şi strigam : Titireii! Titireii! până ajungeam la gârlă.

Acolo, pe marginea gârlei avea bunica snopi de cânepă şi in bine legaţi şi puşi în apă pentru dospit pentru un timp. Când bunica şi-a adus partea ei acasă, a pus toţi snopii la uscat la soare. După un timp a început meliţatul. Meliţa era un fel de tocător din care cădea partea lemnoasă şi rămâneau firele de cânepă şi in, pe care bunica le pieptăna frumos şi le torcea.

Din firele toarse ţesea la războiul pe care îl avea în casă o pânză foarte frumoasă, din care confecţiona cămăşi, bluziţe, fustiţe, izmene şi alte obiecte de vestimentaţie pentru familie.

Am ajutat-o şi eu la meliţat pe bunica.

Cât am locuit la bunici am purtat numai îmbrăcăminte din in şi cânepă.

În zilele de sărbătoare purtam rochiţe din mătase naturală a viermilor de mătase. Bunica mea creştea şi viermi de mătase, aşezaţi pe paturi de scândură, pe care îi hrănea cu frunze de dud proaspete şi când aceştia ajungeau la maturitate făceau nişte gogoşi de o frumuseţe strălucitoare, în culori pale, albe, roz, albastru deschis precum azurul, verzui, etc.

Parcă şi astăzi o văd pe bunicuţa cum lua cu o creangă din copac cu foarte multe ramificaţii pe care o introducea în aceste gogoşi, mătasea, dar mai întâi îşi oprea pentru sămânţă. În mijlocul gogoşii se afla viermişorul viu. Această crenguţă ramificată cu gogoşi cu tot, o introducea în apa clocotită iar din gogoşi, când ridica crenguţa, se depănau fire subţiri, pe care bunica le făcea scule sau ghemuleţe.

După isprăvirea acestei ultime faze de lucru, din tot procesul tehnologic, produsul finit era mătasea naturală, de o frumuseţe negrăită.

*

Casa bunicii se afla la poalele unui deal. Pe vârful dealului locuia nenea Neluţă, de care râdeam noi copiii, pentru că el se îmbăta, şi stând pe iarbă în vârful dealului începea un “repertoriu” de înjurături hazlii. Nu scăpa nici un vecin din colimator. Avea înjurături pentru toţi sfinţii. Copiii, mai îndrăzneţi îi aruncau la picioare pietre, beţe, ori ce găseau la îndemână. Iar el se înfuria şi mai tare făcându-i proşti şi tâmpiţei.

Acest episod se repeta aproape zilnic iar nenea Neluţă devenise renumit în tot satul pentru înjurăturile lui. I se dusese o faimă rea că înjură de sfinţi şi de Maica Biserică, iar părintele îl povăţuia să lase înjuratul că va ajunge în flăcările iadului. Că nu-i bine să-i batjocoreşti pe sfinţi şi pe Maica Domnului, e mare păcat, încalcă poruncile lui Dumnezeu date pe Tablele Legii lui Moise.

Pocăit, el promitea că nu mai înjură de sfinţi dar, cum lua o duşcă la măsea, iar îşi începea repertoriul. Nu era suflet rău dar avea această meteahnă.

Şi acum, o amintire foarte tristă. Una din surorile bunicii mele, avea mulţi copii. Dar fiecare copil, murea înaintea chiar de a ajunge vârsta de douăzeci de ani, de tuberculoză. Pe atunci nu exista tratament ori leacuri pentru boala numită “ftizie” şi mureau copiii, pe capete.

Bunica m-a luat la toate înmormântările. Erau foarte dese, căci sora ei, mereu îşi îngropa câte un micuţ. Diferenţele de vârstă dintre acei copii nefericiţi erau de unul sau doi ani între ei.

Şedeam şi eu cocoloşită pe la colţuri, în mână cu câte o bucată de pâine coaptă pe vatră şi plângând şi eu de jalea şi mila acelor părinţi nefericiţi care trebuiau să-şi îngroape copiii. Mai cu seamă la groapa de la cimitir unde se aruncau peste groapă, ba câte un cocoş, ba câte o găină.

Eu nu înţelegeam semnificaţia acestui obicei. Dar toate femeile plângeau foarte tare, erau tocmite şi bocitoare care se auzeau ţipând ori plângând “cu vorbe dureroase” pe cei morţi.

Dar nici nu mai era nevoie de bocitoare, fiindcă părinţii şi rudele erau atât de copleşiţi de durere, încât zbierau cât îi ţineau rărunchii, mai cu seamă când micuţii morţi erau băgaţi în groapă pentru totdeauna şi nu mai puteau vedea niciodată lumina zilei. Aşa că am fost deprinsă de micuţă cu moartea cea nemiloasă, care secera acele vieţişoare fragede, de o boală îngrozitoare de care se ferea toată lumea.

Nu o pot uita nici pe tanti Rada, Dumnezeu s-o odihnească în pace, o soră vitregă a mamei mele care era un fel de precupeaţă. Cumpăra de la săteni tot felul de fructe ambalate în lădiţe foarte frumoase. Lădiţele cu prune erau deosebite, pentru că în ele, bruma acoperea fructele şi le făcea tot mai îmbietoare. Toate aceste fructe le vindea în Ploieşti la en-gros, la Obor, pentru care lua bani frumoşi, dar era şi muncă pentru asta şi cărătură nu glumă.

Apoi trebuia să aibă grijă să nu fie prea cald şi să se strice fructele, pentru că atunci nu mai putea lua bani pe ele şi trebuia să le arunce. Negustoria cere şi sacrificii şi pierderi, vorba aceea . “Pierzi, câştigi, negustor te numeşti”.

Într-una din zile, tanti Rada m-a lua cu ea la cules de struguri “la Boier”.

La ora prânzului, cineva din serviciul boierului ne-a chemat la masă. Masa se afla sub un şopron. Lungă de câţiva metri, cu bănci înguste de lemn, ori chiar pe stinghii. Pe masă se aflau multe străchini şi linguri de lemn şi câteva mămăligi mari. A venit apoi bucătăreasa cu un ulcior şi ne-a umplut străchinile cu zerul de la brânză. Toţi am mâncat mămăligă cu zer.

Mie mi s-a părut foarte bun, pentru că aveam o foame de lup, chiar dacă burta îmi era plină cu strugurii de masă Napoleon, Ţâţa Vacii, tămâioasă, pe care îi tot ciugulisem în timp ce-i culegeam. Totuşi nu era ca-n scrierile lui Zaharia Stancu, unde boierul le punea botniţe la ţărani ca să nu apuce nici o boabă de strugure…

La felul al doilea ni s-a adus brânză cu mămăligă. În rest, nu ştiu cât o plătea boierul pe tanti Rădiţa ori pe celelalte femei care munceau cu ziua.

În schimb, m-am simţit de minune. Priveam cu ochii mei de copil curios şi-mi plăcea tot ce vedeam : priveliştea viei, oamenii, natura, curtea boierului, faptul că se cânta la cules de struguri, cântece cunoscute de săteni şi voia bună care domnea, căci toţi ştiau că or să câştige un bănuţ în plus să-şi mai acopere din găuri.

Am cules atunci în coşuleţe

Şi i-am mâncat pe alese.

Boabe mari şi brumării

Ca şi ochii mei cei vii.

Vierul, vier mare,

Ne-a salutat la plecare

Cu un zâmbet luminos

De pe calul lui Cosmos.”

Şi acum cântăm :

A ruginit frunza din vii

Şi rândunelele-au plecat

Noi aşteptăm din nou să vii

Să ne inviţi din nou la vii

Vierule din vii,

Vierule din vii

MARIA MIRON – GALAŢI


%d blogeri au apreciat asta: