-Ioana Stuparu:,,Năzdrăvăniile fetiţei”

Zăpârstea lu’ Mitru Leu, sau “a de-a patra” fată, a Floricăi. O cheamă la fel ca pe mă-sa.

“Asta nu e ca ălelalte. E altfel. Asta e bălaie. Are părul blond-auriu, mătăsos şi inelat. Ochii îi are albaştri, ca ai lui ta-său”.

După chip, îţi dai seama că e fetiţă, dar după nebunii, nu.

“Chip de îngeraş, boţogaş ca un drăcuşor!”.

*

Mama îi zicea Dună, după numele unuia Dună-Nebunu’, pe care-l ştia de când era ea mică.

– Asta îl întrece la nebunii şi pe Dună-Nebunu’!, se văita mama.

Bâtu îi zicea Florea, ca să ştie o socoteală. După bâtu s-au luat şi ceilalţi.

Astfel, când a început şi ea, cât de cât, să vorbească şi a fost întrebată cum o cheamă, neputând să zică Florea, a zis Olea.

Din clipa aceea, cu toţii i-am zis Olea. Până într-una din zile, când unchiu Oane a început să râdă de ea, zicându-i că dacă o cheamă Olea, adică Florea, însemnează că e băiat.

– Sunt fetiţă, – a răspuns ea.

– Ba eşti băiat!

– Ba sunt fetiţă!

– Ba eşti băiat!, a continuat unchiu Oane, jocul.

Până la urmă, jocul s-a trnsformat în supărare, Olea începând să plângă şi să strige:

– Sunt fetiţăăă! Fetiţăăă! Fetiţăăăă!

Unchiu Oane, dacă a văzut ce tare a supărat-o, a luat-o în braţe şi a început s-o mângâie:

– Fetiţa! Fetiţa!

De atunci, dacă mai striga cineva la ea, Olea se punea pe plâns, strigând cât o ţinea gura:

– Sunt fetiţă! Fetiţă! Fetiţă!

Ca să nu o mai facă să plângă, toţi îi ziceau „Fetiţa”.

Astfel i-a rămas numele: Fetiţa.

*

Fetiţa era una dintre problemele noastre, ale tuturor. Era mai iute ca argintul-viu. Acum era aici, acum era dincolo. Nu trebuia s-o scapi nici o clipă, din ochi. Nici nu te aşteptai la ce năzbâtii îi mai dădeau prin gând să facă.

Fetiţa era, în special, “problema mea”. Aşa simţeam eu, atunci, fiindcă îmi spusese mama, cum că eu am patru ani, sunt “fată-mare” şi trebuie să am grijă şi de Fetiţa, care era “mititică rău”, deoarece ea nu avea decât doi anişori.

Mama se pricepea să ajungă la coarda sensibilă a sufletului meu.

De foarte multe ori, nu-mi convenea tovărăşia Fetiţei, care, pe ce punea mâna, se alegea praful. Fărâma tot, iar eu plângeam neputincioasă.

Era de ajuns să mă întrebe mama:

– De ce plângi, Nină?

– Fetiţa vrea să-mi ia păpuşa!…

– De ce nu i-o dai şi ei?

– Că mi-o fărâmă…

– Lasă, că îţi faci tu, alta. Dă-i-o ei, pe-aia!

– De-abi mi-o făcui şi eu, pe-asta!… răspundeam necăjită.

Mama începea să mă ia cu binişorul:

-Las-o, fa, mamă şi pe ea, că e mititică rău şi nu ştie! Joacă-te, fa, şi cu ea, că e şi ea tot a noastră! Hai s-o ajutăm şi pe ea să crească mare, ca s-o scoatem şi pe ea deasupra necazurilor!

Nu-mi trebuia mai mult, ca să-mi dau şi sufletul pentru Fetiţa.

Încet-încet, Fetiţa devenise părticică din mine.

Tudorina şi Mărioara, fiind mai mari, ştiau cum să scape de ea. Uneori, o târnuiau de zulufii cârlionţaţi, alteori îi mai lipăiau câte-o palmă, dar pe furiş, ca să nu le vadă mama.

Mie îmi era milă de ea. De câte ori o băteau pe Fetiţa, mă durea, de parcă m-ar fi bătut pe mine. Am şi tras-o de păr pe Mărioara, luându-i apărarea Fetiţei. Am regretat imediat şi mereu după aceea, fiindcă a durut-o şi a plâns.

Încercam, din toate puterile, s-o ajut pe Fetiţa să crească mai repede mare, ca să rămân şi eu liberă. Rămăsesem în urmă cu multe probleme, pe care nu mi le puteam rezolva din cauza ei.

*

Am fost un copil foarte curios. Eram cuminte, dar curioasă. Se împiedicau de mine cei mari, deoarece mă aflam mereu acolo unde se petrecea un eveniment.

Doream să cunosc tot ce se putea cunoaşte, – bineînţeles, pentru vârsta mea. Mă interesa totul atât la noi în bătătură, cât şi la vecini. De aceea mă încurca Fetiţa. Din cauza ei, nu mai puteam să aflu ce se întâmplă prin vecini, – eventual prin sat: cine cu cine s-a măritat, câţi pui au scos cloţele lu’ cutăriţa, ce-au mai băgat în oală cei de pe mahala.

Câte ceva tot mai aflam eu, atunci când veneau vecinii pe la noi, dar nu-mi era de ajuns.

*

De fapt, Fetiţa era problema noastră, a tuturor. Însă, fără ea, cred că ar fi fost cam pustie viaţa noastră. Din cauza ei, mereu aveai de lucru.

– Stai, fa, la noc!, o auzeai pe Anica, ferindu-şi fusul şi caierul din furcă.

Doar un pic de neatenţie şi ai fi auzit vârful fusului făcând “trosc!”.

– Potoleşte-te, Dunăăăă!, striga mama la ea. Fii cuminte, c-ai spereat tot capu-ăsta de sat! Ia vino-ncoa o ţârişoară! Vino tu la mama, să vorbim noi, amândouă!

Fetiţa venea şi se aşeza la mama în poală.

Mama o întreba cu glas mângâietor:

– Ia spune tu lu’ mama ta, dacă bunăoară, eu te-aş cherde şi te-ar găsi cineva şi te-ar întreba: “a cui eşti, Gică”, tu a cui ai spune că eşti?

– A lu’ Mitru Leu, – răspundea Fetiţa.

– Şi cum te cheamă?

– Fetiţa.

– Nu aşa. Spune cum te cheamă la catalog?

– Leu Şteofolica.

Eram ochi şi urechi. Chiar dacă ştiam mai dinainte ce va răspunde Fetiţa, tot ne tăvăleam de râs.

Mama, care râdea şi ea pe ascuns, se răstea la noi, de formă:

– Ia nu vă mai râdeţi, fa, de fata mea! Ea e mai mică şi trebuie învăţată. Ce, voi n-aţi fost tot aşa?

Apoi îşi schimba tonul şi o întreba din nou pe Fetiţa:

– Hai, ia zi-i cu mama, cum te cheamă la catalog?

– Leu Şteofolica.

– Nu. Nu te cheamă-aşa. Te cheamă Leu Şt. Florica – spunea mama, rar şi apăsat. Acuma spune şi tu, cum te cheamă!

– Leu Şteofolica, – răspundea repede Fetiţa, luînd-o gura pe dinainte, după care se ridica din poala mamei şi pleca să mai fărâme câte ceva.

– Lasă, că o să-nveţi tu!, zicea mama lăsându-se păgubaşă.

*

Mi se ura, jucându-mă numai în casă. Când vroiam să ies afară, ca să mă mai joc şi cu alţi copii, doar ce o auzeam pe mama întrebându-mă dojenitor:

– Unde te duci, Nină?

– Afară, ca să mă joc cu copiii…

– Şi fata?! Ei ce-i facem? Stai aci şi joacă-te cu fata!

Îmi convenea nu-mi convenea, nu aveam de ales. Trebuia să ascult de părinţi. Ce spuneau ei era sfânt! Părinţilor nu trebuia să le întorci vorba. Era păcat de Dumnezeu, fiindcă te-au făcut şi te-au crescut… Nici să umbli cu “icleşug la inimă” nu era bine. Nici să minţi nu era bine, fiindcă Dumnezeu e mare şi, de acolo de sus, vede tot şi aude tot.

– E păcat să-l supărăm pe Dumnezeu, care ne ţine pe pământ!, zicea mama.

Aflând toate acestea de la mama, care nu pregeta să ni le repete, ori de câte ori era nevoie, rămâneam să mă joc cu Fetiţa. Ba, mai mult, trebuia să mă joc după voia ei, pentru că altfel îşi înfigea ghearele în zulufii mei şi nu puteam să mă supăr, tocmai pe ea, care era “mititică rău”, faţă de mine, care eram “fată-mare”.

Cât era de mică, ştia să speculeze orice moment, pentru a-şi face mofturile. Pe de o parte, îţi spunea că e mică şi nu poate sau nu ştie, pe de altă parte îţi spunea că e mare şi i se cuvine totul.

Atunci când voia să obţină ceva şi nu reuşea prin diferitele ei procedee, începea să plângă tare, ca s-o audă mama, ştiind că va interveni imediat şi o va ajuta.

Astfel s-a întâmplat într-una din zile:

Era iarnă. Mama băgase războiul în odaia de la drum şi ţesea pânză de bumbac. Zbura suveica în mâinile ei, printre firele albe. Iţa-iţa, iţa-iţa, îi făceau picioarele, sub război, atunci când apăsa să schimbe iţele.

Tudorina era la şcoală.

Mărioara era aşezată în pat şi învârtea la ceacâr. Punea aţă pe ţeavă, ca să aibă mama spor la ţesut. Aşa proceda mereu cu noi, chiar dacă eram mici. Ne învăţa să nu stăm degeaba. Să lucrăm câte ceva, după puterile noastre.

Spata păcănea des, bătând fir după fir, iar în urma ei vedeai cum sporeşte pânza.

De câtva timp, Fetiţa o ţinea tot într-o mârâială şi se uita când la mine, când la mama.

– De ce te smiorcăi, fa?, a zis mama, fără să se oprească din ţesut.

– Mă treceee!, a răspuns Fetiţa, jelindu-se.

– Şi nu te duci afară?, a zis mama, mai mult ca să se afle-n vorbă.

– Nu mă duc singură! Să meargă şi Nina cu mine!…

Mama îşi vedea, în continuare, de aruncat suveica, dintr-o mână în alta, printre firele de bumbac.

Mi-am văzut şi eu de ale mele, jucându-mă în cenuşar, cu Mia lu’ Măgădău.

Pentru un timp, a tăcut şi Fetiţa, dându-se pe joacă. Apoi, a început din nou să bâzâie.

– Ce-are, fa, fata?, a întrebat mama, cu tonul puţin ridicat, fără să-şi ridice ochii din război.

– E prididită!, am răspuns eu, cunoscând tonul mamei.

– Du-te, fa, afară şi nu mai bâzâi! s-a răstit mama la ea, mai mult de formă.

– Să meargă şi Nina cu mineeeee!…

– Du-te, Nină, cu ea!

– Da’ de ce să mă duc? Că eu de-abi fusăi! Că pe mine mă trecu mai adinenia! Nici n-apucai să mă-ncălzesc!… am răspuns din gura cenuşarului.

– De ce nu te duci, fa, singură? Îţi trebuie servitori? i-a zis mama, văzându-şi, în continuare, de ţesut.

– Mi-e frică de Piroi!, a răspuns Fetiţa plângând.

– De cine, fa, de câine?! Păi, nu iei nuiaua?

– Ba o iau, da’ el tot nu vrea să fugă, că n-are loc de nămeţi!…

– Păi, ce, tu te pui în potecă?! Nu te duci şi tu într-un loc, unde e zăpada rânită mai mult?

– Eeeee!, s-a-ncontrat Fetiţa, uitând să mai plângă. Ai vrea matale să mă duc eu aşa depate! Eu sunt mică şi nu pot!…

– Acu’ eşti mică, dar la prostii nu te-ntrece niminea!

Fetiţa s-a lăsat pe vine şi a zis:

-Ia uite, vezi ce mică sunt?

Mama s-a oprit din ţesut şi s-a uitat cu drag când la Fetiţa, când la mine. Apoi mi-a zis:

-Du-te, Nicuţă, cu ea afară, că e şi ea mică! Hai, fa, mamă, că-i e şi ei frică de Piroi! Trebuie să avem grijă şi de ea, că e şi ea tot a noastră! Lasă, că s-o face ea mare şi nu i-o mai fi frică de Piroi!

Am ieşit din cenuşar, am luat-o pe Fetiţa de mână şi m-am dus cu ea afară, de data aceasta, de bună voie. Până când o creşte şi ea mare, trebuie s-o ajutăm, ca s-o scoatem deasupra necazurilor.

Tremuram amândouă, printre nămeţii mai mari decât noi.

Când ne-am apropiat de uşă, ca să intrăm în casă, Fetiţa a început să plângă tare şi să ţipe la mine:

-Pentru tine îngheţai eu de frig!

Am lăsat-o în pace şi am fugit, ca să ajung cât mai repede în cenuşar, la căldură. Acolo era locul nostru de joacă, pe timp de iarnă. Ca să nu se împiedice nimeni de noi şi de jucăriile noastre. Cenuşarul fiind larg, aveam loc suficient, pentru a ne face case la păpuşi.

Nici nu m-am băgat bine în cenuşar, unde mă aştepta Mia lu’ Măgădău, că o aud pe Fetiţa strigând:

– Haiti! Afar’! Afar’! Te-ai încălzit destul, acu’ e rându’ meu! A lu’ Măgădău, afar’, afar’!, striga Fetiţa şi gesticula.

Mia lu’ Măgădău, care era mai mică decât mine cu un an, stătea mai mult pe la noi. Rar se întâmpla o zi, în care să nu ne viziteze. În câte-o dimineaţă, nici nu apucam să stingem lampa, când ne trezeam cu ea intrând pe muteşte pe uşă şi direct în cenuşar se oprea. Se juca singură, fără să i se audă gura. Acasă nu avea cu cine să se joace, fiind singura fată între doi băieţi, care mai de care mai boţogaşi.

– A lu’ Măgădău, n-auzi? striga Fetiţa, făcându-i semn cu mâna.

– Hai că ies, da’ să culc şi eu păpuşa, ca să nu plângă!, a răspuns rugătoare Mia.

– Afar’! Afar’! Că dacă nu… s-a răstit Fetiţa la ea, repezindu-se în cenuşar şi trăgând-o afară, cu mâinile înfipte în părul ei. Dacă nu…, acas’! Acas’!

Mia chirăia înăbuşit. Nu plângea tare, de frică să n-o dea Fetiţa afară pe uşă şi să n-o mai primească niciodată pe la noi.

*

Încet-încet, mi-am recăpătat libertatea.

Fetiţa a mai crescut şi a început să-şi poarte singură de grijă. Colinda tot timpul. O vedeai foarte puţin prin bătătură. Mereu scotea câte ceva din mânecile rochiţei şi ronţăia.

Îi plăceau foarte mult florile. Nu se lăsa până nu făcea rost de o floare pe care a pus ochii.

Într-o zi, a venit acasă cu un braţ de zambile.

Şi mamei îi erau dragi, florile. De fapt la toate ne erau dragi. Aveam în oboraşele de lângă casă, flori multe, de toate felurile, ca să înflorească pe tot timpul anului. Aveam şi zambile de mai multe culori, – unele obişnuite, aşa cum aveau cei de pe mahalaua noastră.

Zambile ca la Goanţă nu găseai la nimeni în sat. Aveau oborul de la drum, plin. O frumuseţe de zambile, mari, bătute, de toate culorile! De unde le-or fi prăsit, numai ei ştiau. Puteai să mori şi nu ţi-ar fi dat să prăseşti şi tu. Şi cine nu s-o fi rugat de ei! Poate că numai cine nu le-a văzut n-au cerut!

Însă, aveau ale Goanţă nişte câini răi, că nu te puteai apropia de poarta lor. Toată lumea le ştia de frică. Când ajungeai prin apropierea casei lui Goanţă, mai bine treceai pe partea cealaltă a drumului, pentru a nu da de belea.

Dacă se întâmpla să uite, cumva, poarta deschisă, se afla în tot capul de sat şi mai departe, deoarece îşi transmiteau unul altuia:

“Vezi că e poarta deschisă la ale Goanţă!”.

Tocmai de la ei şi-a găsit Fetiţa să fure zambile!

Venea acasă cu braţul plin de zambile de toate culorile. Era atât de fericită! Doamne şi ce frumoasă era! Cu părul bălai, mătăsos şi inelat, cu obrăjorii rumeni, cu ochii albaştri şi cu un zâmbet larg-deschis, din care i se vedeau dinţişorii albi!

Cuvintele sunt de prisos.

S-a dus la mama şi i-a oferit zambilele, ca şi când i-ar fi oferit luna de pe cer.

Mama încremenise. Ştia de unde erau.

– Cum le-ai luat?, a întrebat-o.

– Am sărit peste gard.

– Şi câinii?

– Nici nu m-au simţit.

Mama nu-şi putea reveni.

Şi mie îmi era frică. Mă gândeam ce s-ar fi putut întâmpla, dacă ar fi simţit-o câinii?… Sau dacă ar fi prins-o ale Goanţă!? Omor ar fi făcut pentru zambilele alea!

-De ce să aibă numai ei?,… a spus fericită, Fetiţa.

Mama a privit-o lung… Apoi, a spus cu o voce, care nu mai semăna a vocea mamei:

– Să nu mai faci niciodată ce ai făcut acuma! Ai auzit? Dacă mai faci, eu te omor, cu mâna mea!

Erau nişte sunete răguşite, spuse cu atâta dojană, de te îngheţau.

*

Până pe la patru-cinci ani, a trăit Fetiţa atâtea peripeţii, cât alţii n-au trăit toată viaţa.

Când s-a suit singură în vârful păierului, nu avea doi ani împliniţi.

Nesuportându-se să stea îmbrăcată şi, totodată, neştiind de ruşine, fiind prea mică, umbla, toată vara, despuiată. Fiind şi neastâmpărată, se murdărea mai rău ca un porc, atunci când se tăvăleşte în nămol. Nu mai ştia mama cum să-i curăţe pielea de murdărie.

Într-una din zile, a dat peste bidonul cu păcură şi s-a mânjit din cap până-n picioare. Cum o fi dat de bidon, numai ea ştie, fiindcă nu era lăsat la îndemâna copiilor. Păcura era scumpă şi se găsea numai la păcurarii care veneau prin sate, cu căruţele cu coviltire, stigând:

-Păcură, băăăăă, hai la păcură!

La oricine în bătătură, găseai bidon cu păcură. Era necesar pentru ungerea roţilor de la căruţă. De aceea aveau grijă ca să nu le lipsească.

În ziua când Fetiţa s-a mânjit cu păcură, tuşa tocmai a intrat la noi în bătătură. După ce a făcut câţiva paşi, a întins mâna către păier, zicând cu spaimă:

– Florico, io-te pe dracu!

– Ce e tuşă, de ce te speriaşi aşa? a întrebat-o mama, uitându-se şi ea căte păier, după care a strigat apoi: lua-m-ar Dumnezău, fata! Sai rumâne, că Dună e suită în vârfu’ păierului!

Tata se întreba crucit:

-Machi, Doamne, cum s-o fi suit?

Au ieşit cu toţii în bătătură, uitându-se în vârful păierului. Parcă îi prostise întâmplarea.

– Machi, cum om da-o jos de-acolo? a întrebat tata.

Mama tremura de frică şi plângea.

Fetiţa se aşezase pe muchia de pe acoperişul păierului, se uita către cer şi bătea din palme, fericită. În pielea goală, mânjită cu păcură până şi pe dinţi, parcă era pui de drac. Decât ochii îi mai sclipeau, în cap.

O scară stătea rezemată de streaşina păierului. Era înaltă, după cum era şi păierul. Avea treptele rari, făcute pentru a se urca pe ele un om mare, nu un copil.

După urmele de păcură, rămase pe treptele scării, au înţeles că pe acolo s-a suit. Nimănui nu i-ar fi trecut prin gând că pe scara aceea s-ar fi putut urca un copil, mai ales unul care nici doi ani nu împlinise. Iar Fetiţa nu era singurul copil din bătătura aceea. Înaintea ei, mai erau trei fete şi nici uneia nu-i trecuse prin gând să se suie în vârful păierului.

– Când m-o vedea că mă sui pe scară, o lua-o la fugă, crezând că mă joc cu ea! zicea tata, cu frică. Staţi pe lângă păier, poate-o prindeţi careva, dacă-o fi s-o ia la fugă!

Tata a luat scara şi a pus-o în partea cealaltă a păierului, ca să se suie prin spatele Fetiţei.

Erau inimile în ei cât vârful de ac.

Fetiţa n-avea habar. Ea îşi trăia fericirea, bătând din palme şi râzând cerului.

Tata s-a strecurat tiptil şi a prins-o în braţe.

După această peripeţie, nici o scară nu mai stătea rezemată pe undeva. Toate erau culcate la pământ.

Întâmplarea cu pricina a fost învăţătură de minte pentru multă lume din sat.

*

Mama, de câte ori ieşea din bătătură, repeta pentru a nu ştiu câta oară:

– Aveţi grijă de fată! Vedeţi să nu uitaţi vreo scară, pe undeva!

Însă, cu mintea copilului, să nu te pui niciodată.

Fetiţa, probabil, a suferit, că nu i se da voie să urce pe scară, mai ales în pătulul foarte frumos, pe care reuşiseră tata şi bâtu să-l facă. Până într-o zi, când, în preajma prânzului, mama a pus scara la pătul şi s-a repezit să ia ceva de acolo. Când s-a dat jos a culcat, cu grijă, scara la pământ.

– Vedeţi că scot pîinea din cuptor şi pun masa!, a strigat ea, din cunie. Nină, du-te şi cheamă fata, să vină la masă!

Am început să strig:

-Fetiţăăăă!

Dacă-am văzut că nu răspunde, am ieşit la drum şi am început să strig din toţi plămânii, uitându-mă când încolo, când încolo, dar degeaba. Fetiţa, nicăieri! Am plecat după ea, pe unde vedeam copiii jucându-se, întrebând, dar nimeni nu ştia nimic. I-am spus mamei că n-o găsesc. Mama s-a speriat, când m-a auzit. A ieşit în bătătură, apoi la poartă, strigând cât o ţinea gura. A trecut pârleazul, în grădină, strigând-o cu disperare.

S-a alarmat toată familia. Umblam care încotro, căutând-o pe Fetiţa. Pe cine întrebam, spunea că nu ştie. Am căutat-o prin fântâni, am căutat-o prin gâldăul din grădină, de unde luasem pământ ca să facem cărămida pentru pătul, iar acum rămăsese o groapă mare şi largă, în care se adunase apă, după o ploaie repezită, am căutat-o să nu fie spânzurată în vreun gard… Degeaba. Nu era nicăieri…

Nu ne-a tihnit nici de masă, nici de nimic… Nu mai ştiam unde s-o căutăm. Mama plângea, iar lângă ea plângeam şi noi.

– Unde s-o mai căutăm, Doamne?, s-a întrebat bâtu, îngrijorat.

În momentul acela, mama a pus scara la prispa pătulului şi s-a urcat. Deschizând uşa de la pălimar, a început să râdă, plângând.

– Io-te-o, e aici!, abia a putut să îngaime. Doarme în prispa pătulului!

Cu toată gălăgia pe care-o făcuserăm căutând-o, Fetiţa nici nu se sinchisise. Dormea fericită, fiindcă ajunsese şi ea, acolo, unde în mod sigur îşi dorise. I se citea fericirea pe faţă.

*

Nu degeaba o căutaserăm pe Fetiţa, ca nu cumva să fie spâzurată în vreun gard. Cât era de mică, sărea gardurile, de ziceai că nu e nimic în faţa ei. Tot suită pe gard îşi făcea şi nevoile. Ca să nu-i miroase urât. Îi era silă.

Îi treceau prin gând tot felul de năzbâtii, de care n-ai fi crezut în stare un copil de vârsta ei. Tot timpul, avea câte o preocupare sau mai multe.

– La tine fu, fa, flanţancu’*?, s-a răstit tata la ea.

– Aha.

– Ce faci cu el?

– Să scot cuiele.

– Păi, cu flanţancu’ scoţi tu, cuie? Ia, colea, cleştele, că e mai bun şi dă-mi mie flanţancu’, că-mi trebuie!

Fetiţa a luat cleştele de cuie şi a dat să plece, acolo unde avea treabă.

Devenind curios, tata a întrebat-o:

– De unde scoţi, fa, cuie?

– Din pârmac*.

– Care pârmac?

– Ăla dinspre-ale Gâciu.

– De ce?

– Ca să nu mai sai gardu’, când iau prune moţăţăle.

– Ce cauţi în grădina lu’ Gâciu? Noi n-avem destule prune? E grădina plină de pruni moţăţăi!…

– Ale Gâciu sunt mai bune…

– Nu, cu tata, să nu te duci, că dacă te prinde muta lu’ Gâciu, te omoară!

– Nu mă poate prinde, că eu fug tare. De-aia scot cuiele, ca să dau pârmacu’ la o parte şi să fug repede printre gard.

– Ai mai fost până-acu’?

– Aha. Am sărit peste gard.

– De-aia urlă muta, de câte ori vine pe la grădină!… ‘Tu-ţi ceara mă-ti…, tu ne-ai băgat în gura mutii lu’ Gâciu!… Dacă te prind că te mai duci la ei în grădină, rup ciumagu’ pe tine-auzi? O să te spui lu’ popa şi-o să-ţi taie limba, dacă nu eşti cuminte!

Peste câteva zile, a venit muta lu’ Gâciu la grădină. De dimineaţa până seara, a ţinut-o tot într-un urlet.

În ziua aceea, Fetiţei nu i s-a auzit gura. Nici din bătătură n-a ieşit.

*

Era în luna lui cuptor. Căldură mare, aproape mai multă de cât puteai duce. Seceta îşi spunea cuvântul. Apele se duseseră în fundul pământului. Prigoriile cântau necontenit, cu ciocurile îndreptate în sus, cerând apă de la Dumnezeu.

Fântâna din mahalaua noastră avea o cumpănă deosebit de înaltă. Un pic mai era, până să ajungă la cer. De câte ori o sleiseră, îi lungiseră şi lumânarea.

În schimb, burlanul de la suprafaţa pământului nu era mai înalt de două palme. Tot sleind fântâna, s-au lăsat în jos şi burlanele. Când se vor apuca s-o sleiască din nou, trebuie să mai pună un burlan peste celelalte.

Cu multă caznă se face o fântână. Rar găseai pe cineva, care să-şi aibă fântâna lui, în bătătură. Însemna că acela era bogat, poate avea cazanie, la care se consuma apă, cu nemiluita.

Fântânile de la drum erau viaţa mahalalei. De acolo, luam apă cu toţii. Unde era săpată o fântână, acolo se considera loc binecuvântat de Dumnezeu. De aceea nu se folosea apa din ea, până nu venea preotul, ca să o sfinţească. Era bucurie mare, atunci când se slobozea o fântână. Uitau de truda prin care au trecut. De acum, le rămânea numai sarcina de a avea grijă de izvorul de apă.

Fântâna de pe mahalaua noastră trebuia sleită. Abia mai putea face faţă cerinţelor. Când venea timpul de adăpat vitele, era deajuns să scoţi câteva ciuturi de apă şi vedeai fundul fântânii într-o margine a burlanului. Mai rămânea un pic de apă, în cealaltă margine, – o bălticică şi aceea tulbure, de parcă ar fi fost cea din trocul în care se scăldau porcii noştri.

Trebuia să aştepţi, ca să se mai adune apă şi să se limpezească.

*

Fetiţa a ieşit în drum, la joacă. Trecând pe lângă fântână, a dus-o gândul să se uite peste burlan, pentru a vedea câtă apă are. Aplecându-se să vadă mai bine, dusă a fost!

Un strigăt din toate puterile, a răsunat peste mahala:

– Săriţi, lumeeeeee! Aleargă, Florico, sai repede, că ţi-a căzut Fetiţa-n fântânăăăă!

Ca din pământ, s-a adunat lumea.

Mama fugea de rupea pământul, pentru a ajunge mai repede. Parcă înnebunise. Era gata să se arunce în fântână după fată. A dat-o lumea la o parte, ca să nu-i mai poarte şi ei de grijă. La strigătul disperat: “Fetiţa mea! Fetiţa mea!”, din fundul fântânii, a ţâşnit un glas piţigăiat:

– Nu mai plânge, mămică, taci din gură, că n-am nimic!

Lumea a izbucnit în râs.

– Io, bă, asta şi-n fundu’ fântânii, tot nebună e!, s-a minunat unchiul Oane.

Se făceau planuri cu repeziciune, cum să scoată copilul de acolo. Lumânarea fântânii părea şubredă. Era subţire şi învechită. Nu aveau siguranţa că ţine greutatea unui om. Numai cu ajutorul funiilor putea coborâ cineva, fără probleme, ca, apoi, să-l poată trage în sus, cu copil cu tot.

– Ia staţi, mă, o ţârişoară, c-am şi eu un plan!, a zis unchiul Oane.

Toată lumea a tăcut, ascultând cu atenţie.

Unchiul Oane s-a aplecat peste burlan şi a întrebat:

– E frig acolo, Fetiţă?

– Aha – a venit răspunsul imediat.

– Te-ai lovit la ceva?

– Nu m-am lovit la nimic.

– Vrei să te scoatem în ciutură, ca pe apă?

– Aha.

– Hai, mă, să-ncercăm! a spus, hotărât, unchiul Oane.

Mama, tremurând ca varga, a zis:

– Nea Oane, să nu cadă din ciutură!

– Cine, fa, să cadă? Aia?! Aia e om, nu jucărie! Tu nu văzuşi că strigă de-acolo să nu mai plângi? În loc să-i fie milă de ea, că e-n fundu’ fântânii, îi fu milă de tine! Eşti gata, Fetiţă?

– Aha.

– Fii atentă, că lăsăm ciutura la tine! Vezi să nu te lovească! Te sui în ea şi te ţii bine de lumânare!

Nu era cu mult mai grea decât o ciutură cu apă.

Chiuiturile de bucurie au izbucnit, ca la comandă, atunci când unchiul Oane a luat-o pe Fetiţa din ciutură şi a pus-o jos.

Mama a prins-o numaidecât în braţe, strângând-o tare, de parcă nu mai voia să-i dea drumul vreodată.

– Ia, să vadă mama ta, te-ai lovit la ceva?

– Sunt julită decât o ţârişoară, la şold şi la cot! a răspuns Fetiţa, cuibărindu-se în braţele mamei.

– Te doare rău?

– Ţ.

– Hai, să te ducă mama, la Onela în Gămănei, ca să-ţi spele pietrele roşii.

(Fragment din romanul: IOANA STUPARU, Oameni de nisip, vol. I).


%d blogeri au apreciat asta: