Aurel Anghel:,,Povestea unui clown numit Slava”

SUB PÂNZA DE PĂIANJEN –  ÎN LUMEA FANTASTICĂ A GESTULUI ŞI A MUZICII

SLAVA’S SNOW SHOW –   LA SHANGHAI

Chiar de a doua zi după sosirea la Shanghai, ne-am încadrat ritmului trepidant al acestui oras viu, de peste 20 milioane de locuitori. Am fost la un spectacol de pantomimă  creat și pus în scenă de SLAVA,  un clown renumit, născut în Rusia, într-un orășel departe de capitală. Copilăria şi-a petrecut-o în mijlocul pădurilor, a câmpurilor şi  pe malurile râului din apropierea localitaţii. A trăit într-o lume plină de fantasme, de mic i-a plăcut să inventeze jocuri total diferite de ale celorlalţi copii. La vârsta de 17 ani este trimis de părinţi la Leningrad să devină inginer. Întâlnirea cu filmele lui Chaplin, cu Marcel Marceau, Enghibarov îi schimbă complet drumul vieţii. Devine clown apoi întemeiază o şcoală, dovedind  un talent excepţional în această străveche artă a gestului şi influenţând hotărâtor o nouă generaţie de artişti care lucrează acum la celebrul   CIRC al SOARELUI,  CIRC DE SOLEIL.

Capătă renume mondial, ajunge apoi în Anglia în 1988, reputaţia lui crescând ca un uriaş bulgăre de zăpadă din jocurile copilăriei.

Dar mai bine,  să prezentăm ceea ce scrie Slava în programul spectacolului:

”În anii  ’80, am înfiinţat Teatrul de artă  modernă al Clownului, pentru a împlini visul meu de a reînvia marea tradiţie a acestei arte străvechi. Această artă se întemeiază pe valul de idei venind de la Stanislavski, Meyerhold, Artaud, Beckett, Bauckh, Wilson, având grijă de a nu reflecta spiritul nebunesc al secolului 20, această artă a început să caute resurse în poezie şi filozofie, apropiindu-se de comedie şi teatrul metafizic. Teatrul meu, funcţionând deja de 20 de ani a devenit unul din teatrele favorite ale poprului rus.

Speranţa mea este să înnod firul rupt al acestei mari tradiţii. Acum călătoresc prin lume cu o artă care conţine spiritul nonsensului şi al absurdităţii.

Iubesc această artă a clownului, plină de poezie şi nebunie. Clownii mei preferaţi sunt Harry Langdon şi Charles Rivel. Îmi face mare plăcere să mă aflu pe scenă, mai ales atunci când mişcările mele sunt răsplătite de reacţiile sensibile şi receptive ale publicului, reacţii care sunt multiplicate de secole de înţelegere a tradiţiilor acestei forme artistice.

Semnat SLAVA. ”

Şi într-adevăr, am fost două ore din nou aproape de locul divin în care m-am aflat de câteva ori în viaţă, sala de spectacol, în care uiţi de tine , simţi mâna caldă a celui de lângă tine, o strângi uşor, transmiţi emoţia unică şi fără voie porneşti izvorul lacrimilor pe care doar arta adevărată îl poate declanşa.

Spectacolul străzii, al lumii trepidante din acest, cel mai mare oraş al Chinei, rămâne în urmă, afară, se izolează de tine în această clădire uriaşă SHANGHAI ORIENTAL ART OPERA HOL, înconjurată de panouri din sticlă, sprijinite pe o ţesătură de ţevi metalice din inox compunând o construcţie aparţinând parcă veacului următor sau adusă de pe o altă planetă imaginară. Clădirea are ceva din construcţiile imaginate de copii într-un concurs ”Oraşele viitorului”.

Am stat două ore fixat în scaun, alături de cei dragi care m-au adus aici, trăind cele mai puternic emoţii pe care nu le mai încercasem de peste 30 de ani, când mă aflam împreună cu elevii de la Haşdeu în amfiteatru, ascultând cu respiraţia întretăiată, partea a doua a concertului de la Aranjues de Joaquin Rodrigo, acel pasaj în care viorile atacă pentru ultima oară tema concertului, într-un crescendo uriaş al iubirii şi deznădejdii, pasaj ales de Slava, dar şi de regizorul filmului Cidul după Corneille, atunci când personajul principal este aşezat mort, în poziţie marţială pentru a porni la atac. Împotriva cui? Chiar a morţii care are astfel posibilitatea să înţeleagă că nici morţi nu ne mai temem de ea.

Nu mă mai tem de tine, Moarte,

Chiar dacă vii să mă ucizi în vis.

Atât mă tem, că încă nu am scris

Cum să te spânzur într-o carte.

.

Să văd cum mori şi tu măcar o dată

Cum sufletul îţi curge în pământ

Că n-ai în tine nimic sfânt

Fiinţă hâdă fără nici o Pată?!

.

Aduni copii, femei, bătrâni

Cum îi alegi nebună, fără minte?

Dintre cei răi, pe cel cuminte

Tu, Pacoste, din Casa de nebuni.

.

Sunt prea bătrân să mă mai tem de tine

Şi n-am sfârşit ce am avut de scris

Omoară, Doamne, păcătoasa-n vis

Şi-nvaţă-mă să fac ce se cuvine.

(11 noiembrie 2007 Buzău)

Este un spectacol total, al simplităţii, al unor mijloace care recompun imaginea iernii ruseşti, un spectacol fără cuvinte, care recompune imaginea  vieţii adevărate doar prin gesturi și atitudine, interjecţii și versuri din ”Psalmul despre moarte” : Nu mă mai tem de tine Moarte geniale mixaje sonore, care te fac să participi involuntar prin tremurarea propriului trup.

Cuvintele sunt reverberate în memoria afectivă. Ne amintim de celebrul capitol METELI (Viscolul)  din Fata căpitanului de A.S.Puşkin.

Reverberează versurile din Esenin, ”Ah voi sănii, sănii şi voi cai, voi cai / numai dracul v-a stârnit, mișelul…”, ultima parte a concertului Iarna de Antonio Vivaldi, dar câte imagini nu declanșează acest uriaş mecanism de emoţii care este spectacolul lui Slava !

Peste specatori ninge cu dretunghiuri de 2 cm din hârtie care recompun imaginea ninosorii liniştite, a primei zăpezi pe care o aşteaptă şi o întâmpină cu cea mai mare bucurie, copilul.

Pe scenă un bătrân, Slava, ajutat de câţiva clowni în costumele sărăcăcioase ale celebrilor călători ruşi peste nesfârşita întindere albă a acestei ţări cu o uriaşă cultură, au de împrumut, doar celebrii pantofi ai lui Charles de aproape un metru lungime.

(*A.A. Clipa divină, Carte de rugăciuni, aflată în lucru)

Suportul muzical al acestui spectacol este compus din melodii celebre, Carmina Burana, de Karl Orff, Concertul de la Aranjue, Queen, muzică braziliană şi rezonanțe sonore din celebre cântece rusești.

Punctul culminant al spectacolului este desfăşurarea peste întreaga sală a unei uriaşe pânze de păianjen la care contribuie efectiv toţi specatorii, indiferent de vârstă,

prinşi în fantasticul joc, declanşat din sufletul unui om înzestrat cu uriaşul dar al comunicării fără cuvinte. La acest spectacol oamenii râd şi plâng, dansează, se leagănă în ritmurile muzicii şi ale gesturilor pe care le  întâlnesc pentru prima oară.

Pe scenă se derulează spectacolul vieţii adevărate care trece atât de repede şi care ne aduce la potou, unde rămânem singuri aşa cum am şi venit pe această lume. Cea mai emoţionantă scenă este aceea a cuierului în care clownul aşează haina de culoare închisă și o pălărie roşie, a iubitei. Rămas singur clownul trage haina pe o singură mână, sugerând o scenă a bunului rămas, pe care spectaorii n-o vor uita niciodată. În sală se lasă o linişte de inceput ori de sfârşit de lume? Fiecare spectator adult înţelege profound semnificaţia  trecătoarei clipe, copii svurează jocul excelent mimat, al mângâierii unei iluzii.

*

Sunt convins că sosirea mea aici împreună cu soţia, a fost dictată de undeva de sus. Mă emoţionează profund această scenă şi mă regăsesc cu greu, după un plâns binefăcător care mă spală de orice răutate, măcar pentru o clipă.

Sunt cu Slava şi cu Cel de Sus care ne-a creat pe amândoi.

Specatcolul se încheie cu geniala scenă a compunerii bulgărilor uriaşi de zăpadă, copii ale perfecţiunii astrelor. Uriaşe baloane de câţiva metri, sunt lansate de pe scenă către specatatori care simt o nevoie organică de a le atinge, împinge mai departe.

Toţi spectaorii aşteaptă aceste baloane uriaşe, simboluri ale dorinţei, spre a le atinge măcar o singură dată şi acest lucru este perfect posibil, datorită faptului că ele plutesc deasupra sălii la o înălţime potrivită.

Într-o atmosferă pe care n-am mai întâlnit-o niciodată, fiecare spectator intră în acest joc magic al artei,  singura modalitate a omului de a trăi o clipă, propria imagine a copilăriei, a vieţii şi a artei care îl absoarbe fără voia sa.

De pe scenă sunt lansați fulgi. Din cer cad fulgi uriaşi pe care spectatorii îi aşteaptă, îi culeg. În câteva minute suntem inundaţi de bucăţile mici de hârtie care se așează peste hainele noastre.

În colţul din stânga sălii, magicianul se aşează pe prima treaptă a scenei şi priveşte uimit, dar şi îngândurat, specatcolul pe care l-a declanşat. Lumea râde, cântă, dansează, plânge, se distrează total. Copiii îi părăsesc pe părinţii lor,  spre a atinge cu mâna, haina magicianului. După câteva minute, mă hotărăsc să-l ating şi eu, de aproape, măcar cu o privire.

Mă apropii, ştiu că e rus, încerc să-l atrag într-un dialog, efortul meu fiind destinat zădărniciei. Comunică doar frumoşii ochi albaştri ai unui chip tipic rusesc. Nu poate produce nici un sunet. Stă, priveşte impersonal, se miră de ce a reuşit să facă, nu mai are nici măcar bucuria reuşitei, o tristețe adâncă îl cuprinde şi o transmite de la mică distanţă, celor care au avut curajul să se apropie de el.

Îi spun în ruseşte două trei propoziţii, mişcă din cap afirmativ, în sensul că a înţeles cuvintele, dar că sensul lor, forma şi conţinutul lor sunt incapabile să acopere clipa aceasta.

Nu scoate nici un cuvânt, nici un sunet. Îi prind privirea, îmi întinde mâna şi mă trezesc că o trag spre mine încercând să i-o sărut. Retrage mâna cu discreţie şi distincţie, aşa cum face şi preotul când primesc pe frunte sfântul mir, după slujba de la biserica   Sfântul Andrei din Buzău.

Ne fotografiem şi  trebuie să las loc şi altor specataori să se bucure de această clipă unică în viaţă. O clipă divină. Aici, în această sală uriaşă suntem cu toţii aproape de Cel care a creat lumea, omul şi marea lui putere de a o transfigura în artă fără cuvinte.

Iată impresiile unui al spectator, aflat lângă mine:

”Surpriza zilei de sâmbătă, 24 noiembrie a fost demult pregătită. Biletele erau deja cumpărate pentru SLAVA’ SNOW SHOW. Iată-ne în apropierea unei săli de spectacole SHANGHAI ORIENTAL ART CENTER, o clădire a cărei descriere o las în seama imginii ce va însoţi cartea. Descrind-o chiar la superlativ, risc  să nu spun  nimic. Rezonanţa sălii pune în vibraţie toată structura solidă a propriului schelet.”

Expresia ”o muzică ce te pătrunde” exprimă prea puțin din senzația pe care am simțit-o, o teribilă vibrație a aerului intrat în rezonață cu trupurile celor câteva sute de specatatori reduși la liniștea dinainterea facerii omului. Mi-am controlat respirația și am simțit cum aerul pătrundea în plămâni în valuri. Înțelegeam prin prima treapată a cunoașterii, cea senzorială, teoria despre undele sonore și efectul distructiv și poluant al sunetului asupra organismului uman. Noi beneficiem însă de o altă teorie, aceea a trepidațiilor transfigurate, a muzicii, pe care uneori o botezăm ca ”dumnezeiască.”

Nu știu mai nimic despre arta clownilor, dar acest spectacol care m-a luat pe nepregătite, mă va învăța în două ore cât nu poți afla din teancuri de cărți citite. De la primele secvențe mă simt transferat în propria copilărie, mă simt lângă mama, la un spectacol de circ. Un clown s-a așezat lângă mama, se înghesuia, o înghiontea, se vedea pe fața ei că o doare, în timp ce sala era în delir. Râdeau toți spectatorii. Nu știam cum să o ajut, încercam un dureros sentiment al neputinței.

Am pornit apoi la drum prin literatura rusă, unde tema viscolului, a furtunii de zăpadă este ilustrată cu scrieri celebre…Lumina aurorei boreale lansată dintr-un spot aflat în colțul scenei evidențiază secvențe ale vieții, drame omenești, zbaterile omului de a răzbi și ieși, la lumina cea adevărată. Pe scenă se puteau vedea gesturile care înalță și coboară ființa umană. Vedeam pe scenă și delicata iubire, dar și tragicul sfârșit al acestui sentiment. Peste noi cădeau fulgi…În pauză ne-am luptat cu stratul de zăpadă care ne acoperise ,o uriașă pânză pornită de pe scenă care se întindea, trasă chiar de spectatorii prinși în jocul interactiv al magicianului. Fulgii erau din hârtie, zăpada din fibră artificială elastică, clownii, îmbrăcați în costume ponosite amintind celebra haină a lui Akakii Akakievici Bașmackin din Mantaua lui Gogol.

”Toți am ieșit din mantaua lui Gogol”, afirma un mare scriitor rus, iată și această artă împrumutând ceva din măreția funcționarului umil pentru care pierderea caftanului ponosit înseamnă sfârșitul, pierderea sensului existenței.

Tragerea pânzei de zăpadă de către spectatori e un spectacol în sine. Fiecare dorește să apuce aceste fire reale , să le întindă, unii trag și înfășoară, vor să ducă acasă o mică parte din această iluzie albă care trece prin fiecare spectator indiferent de vârstă.

Este o ”zăpăceală” interactivă, însoţită de interjecții în mai multe limbi deodată.

Specatcolul s-a încheiat apoteotic, în lumini strălucitoare, în acordurile zguduitoare și răscolitoare ale inegalabilei  cantate profane ”Carmina Burana”, toată sala se mișcă precum o singură ființă, fulgi uriași cad peste spectatorii care uitaseră pentru câteva clipe de celălalt spectacol din care veniseră aici, viața ce de toate zilele…

Simțeam în acest spectacol măreția artei, care determină omul să întindă brațele, să prindă un fulg, o fărâmă de magie. Era aici ceva din măreția regizorului Eisenstein, artă scenică, artă cinematografică, filosofie a gesturilor, adevăr și imagine de neuitat.

Îmi vine în minte un singur cuvânt. Mă întorc către cei care ne-au adus aici , le surprind cu greu privirea și cu o voce pe care nu mi-o recunosc spun:”Mulțumesc”, intr-una din clipele de grație ale vieții mele.

Aurel Anghel

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: