-,,MAMA – izvorul liniştii şi al împăcării”

Ne asculta cu atenţie. Ştia să asculte. Nu pentru a-ţi face plăcere. Aşa simţea ea că trebuie.

Trăgeam cu urechea la discuţiile cu clientele care veneau din tot satul. Sporovăiau cu spor pănă le ieşea sufletul pe gură, până dădeau afară toată răutatea din ele.

-Ai, fată, vezi că ai luat-o iar razna.

-Da’, de ce Ioană?

Mama tăcea. Femeia se oprea şi ea. Mama ştia să oprească la timp răutăţile care cloceau în om. Credeai că nu te mai ascultă.

După o pauză o auzeam:

-Şi tu atâta minte ai, să crezi că Maria îl urăşte pe Mihalache…

-Cum să nu? S-o auzi cum îl drăcuie, scoate aşchii pe gură…

-Auzi, Didino, ia las-o pe Maria, şi spune mai bine, ce faci cu George, îl dai mai departe? Asta m-ar interesa mai mult, că uite, nici noi nu ştim ce să facem cu Aurel al nostru.

-L-am da, Ioană, dar ştii că nu prea învaţă…

-Se apucă el şi de învăţat, când s-o vedea între străini…

-El zice că s-ar duce la Braşov, la fabrica de tractoare…E acolo şi şcoală, chiar lângă fabrică, acolo zice şi Vasile să-l dăm.

-Ar fi bine, de ce nu-l duceţi acolo?

-Păi, dacă nu merge bine cu şcoala, îl fac tractorist.

-Şi ce dacă, tractoriştii nu sunt şi ei tot oameni ?

-Or fi, da să-l văd eu plin de de praf şi de unsoare….Nu-i vezi pă aştia alde Stanciu, parcă sunt tăvăliţi de draci prin praf.

-Gata, Didino, destul, ştii că la mine n-are ce căuta vorba asta în casă…

Încet-încet, femeia s-a liniştit. Reuşise s-o oprească. Mama, izvorul liniştii şi al împăcării. Auzeam ţăcănitul egal al maşinii Singer, apoi începea să îngâne uşor un cântec de-al ei.

Era frumoasă mama. Se lumina imediat, o rază binecuvântată din cer lumina chipul său drag. Uneori o credeam o pasăre prinsă în colivie. Cânta cu bucurie. Cânta cu evlavie. Cântecul era scăparea ei de atâtea nevoi, care o năpădiseră.

Ionică o luase cu fuga. Nu împlinise 15 ani. La 17 ani a avut primul copil şi apoi încă 5 din doi în doi ani.

Într-o seară a stat ţaţa Leanca la ea până după miezul nopţii. Noi ne culcaserăm mai devreme. Au vorbit mult. M-am trezit din somn şi am auzit:

-Auzi, Ioană, mai opreşte-l şi tu, pă Pârnod, că ăsta n-are măsură. Uite, ai deja patru copii, câţi vrei să mai faci?

-Câţi mi-o da Dumnezeu, Leanco.

-Mai fă şi tu ceva, uite moaşa lu’ Cârnu e colea pă uliţă la noi, vorbesc eu cu ea…

-Lasă, Leanco, nu e nevoie, n-ai ce vorbi…Ce spui tu, e cel mai mare păcat.

A tras cutia de la maşina de cusut şi a scos cartea de rugăciuni. Stai să-ţi citesc.”Păcate strigătoare la cer”:

Uciderea(şi uciderea pruncilor). L-am intrebat pe părintele Brăcăcescu atunci când m-am spovedit de Paşti, de ce scrie de două ori uciderea pruncilor. Ştii ce mi-a spus?

-Pruncii sunt de două feluri, cei pe care îi facem, copii pe care îi naştem, ai noştri şi ai altora. Cei scrişi în paranteză sunt pruncii din noi. Cei nenăscuţi încă, sunt şi ei tot fiinţe omeneşti, date de Dumnezeu. Cum să-i omori? E cel mai mare păcat. După o asemenea faptă nu mai ai iertare de la Dumnezeu… La talpa iadului ajungi cu un asemenea păcat…

-Aşa o fi Ioană, dar şi să faci atâţia copii…Îţi rod urechile, nu alta.

-Are grijă Dumnezeu, Leanco şi de ei şi de urechile noastre. Nu-ţi fă tu grijă de asta.

N-o mai auzisem vorbind de cele sfinte, nu-i plăcea să vorbească.

Se închina, ţinea cu sfinţenie posturile, ne obliga şi pe noi, dar nu cu forţa, ci cu sfatul şi îndemnul cel bun, cu vorba ei dulce pe care nu puteai să o dai îndărăt niciodată.

Se ocupa cu toată dragostea de toate sărbătorile. Crăciunul şi Paştele, Sfinţii de peste an erau toţi sărbătoriţi, nu s-ar fi abătut cu nimic de la credinţa ei. O ajuta şi bunica, era tot timpul lângă ea.

La biserică se ducea mai rar. Duminica veneau femeile să-şi ia lucrul, mai avea câte ceva de terminat, trebuia să calce rochiile, cămăşile, ne punea şi pe noi s-o ajutăm după puterea fiecăruia.

-De ce mai lucrezi şi duminica, mamă, nu spui tu că e păcat?

-Aşa e, mamă, dar pentru asta mă rog la Dumnezeu să mă ierte…doar nu fac asta să ne îmbogăţim mamă, o fac să trăim, să nu-l mâniem pe Dumnezeu, să avem atât cât ne trebuie,…m-o ierta şi pe mine Dumnezeu…

Scriu acum cu gândul la ea şi la tot ce ne-a mai rămas să facem pentru ea. Lacrimi în ochi. Lacrimi şi rugi înălţate la cer. Atât mai facem.

Sâmbătă, peste câteva zile, sunt moşii de iarnă, am cumpărat cu soţia mea cele necesare, pentru împărţeală, mâncare şi colivă.

Am trecut prin piaţă. Peste tot farfurii, linguri, vase …Într-un singur loc erau străchini din lut, frumos smălţuite.

Am cumpărat o strachină şi o cană, o lingură de lemn, le voi da pentru mama. Îi plăceau cel mai mult vasele din lut, străchinile aduse de olari în prejma acestor sărbători chiar în poartă la noi.

E tot ce mai pot face pentru ea şi mă voi ruga s-o ierte Dumnezeu că uneori, duminica, nu se ducea la Sfânta Liturghie, stătea acasă şi termina ce nu reuşise într-o săptămână întreagă, lucrând din zori până noaptea târziu, până la al doilea cântat al cocoşilor.

Mama mea e acum doar un cuvânt pe care îl rostesc şi o lume, cea de demult trăitoare şi trecută dincolo şi în amintirile cele mai dragi care mi-au rămas.

Aurel Anghel

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: