-George Topîrceanu:,,Rapsodii…rapsodii”

RAPSODII DE PRIMĂVARĂ

I

Sus, prin crângul adormit,

A trecut în taină mare,

De cu noapte, risipind

Şiruri de mărgăritare

Din pahare de argint,

Stol bălai

De îngeraşi

Cu alai

De toporaşi.

Primăvară, cui le dai?

Primăvară, cui le laşi?

II

Se-nalţă abur moale din grădină.

Pe jos, pornesc furnicile la drum.

Acoperişuri veştede-n lumină

Întind spre cer ogeacuri fără fum.

.

Pe lângă garduri s-a zvântat pământul

Şi ies gândacii-Domnului pe zid.

Ferestre amorţite se deschid

Să intre-n casă soarele şi vântul.

.

De prin balcoane

Şi coridoare

Albe tulpane

Fâlfâie-n soare.

Ies gospodinele

Iuţi ca albinele,

Părul le flutură,

Toate dau zor.

Unele mătură,

Altele scutură

Colbul din pătură

Şi din covor.

.

Un zarzăr mic, în mijlocul grădinii,

Şi-a răsfirat crenguţele ca spinii

De frică să nu-i cadă la picioare,

Din creştet, vălul subţirel de floare.

.

Că s-a trezit aşa de dimineaţă,

Cu ramuri albe – şi se poate spune

Că-i pentru-ntâia oară-n viaţă

Când i se-ntâmplă-asemenea minune.

.

Un nor sihastru

Şi-adună-n poală

Argintul tot.

Cerul e-albastru

Ca o petală

De miozot.

III

Soare crud de liliac,

Zbor subţire de gândac,

Glasuri mici

De rândunici,

Viorele şi urzici…

Primăvară, din ce rai

Nevisat de pământeni,

Vii cu mândrul tău alai

Peste crânguri şi poieni?

Pogorâtă pe pământ

În mătăsuri lungi de vânt,

Laşi în urmă, pe câmpii,

Galbeni vii

De păpădii,

Bălţi albastre şi-nsorite

De omăt topit abia,

Şi pe dealuri mucezite

Arături de catifea.

.

Şi porneşti departe-n sus

După iarna ce s-a dus,

După trena-i de ninsori

Aşternută pe colini…

Drumuri nalte de cocori,

Călăuzii cei străini,

Îţi îndreaptă an cu an

Pasul tainic şi te mint

Spre ţinutul diafan

Al câmpiilor de-argint.

Iar acolo te opreşti

Şi doar pasul tău uşor

În omăt strălucitor,

Lasă urme viorii

De conduri împărăteşti

Peste albele stihii…

.

Primăvară, unde eşti?

CÂNTEC

Frumoasă eşti, pădurea mea

Când umbra-i încă rară

Şi printre crengi adie-abia

Un vânt de primăvară.

.

Când de subt frunze moarte ies

În umbră viorele,

Iar eu străbat hugeacul des

Cu gândurile mele…

.

Când strălucesc subt rouă grea

Cărări de soare pline,

Frumoasă eşti, pădurea mea,

Şi singură ca mine…

.

PRIMĂVARĂ

După-atâta frig şi ceaţă,

Iar se-arată soarele.

De-acum nu ne mai îngheaţă

Nasul şi picioarele.

.

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,

Timpul cald se-apropie.

Primăvara asta totuşi

Nu-i decât o copie.

.

Sub cerdac, pe lăuruscă

Cum trecură Babele,

A ieşit un oui de muscă

Să-şi usuce labele.

.

Păsările migratoare

Se rentorc din tropice.

Gâzele depun la soare

Ouă microscopice.

.

Toată lumea din ogradă

Cântă fără pauză.

Doi cocoşi se iau la sfadă

Nu ştiu din ce cauză.

.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,

Nu vrea să se bucure.

Moţul roşu îi atârnă

Moale ca un ciucure.

.

Doar Grivei, bătrânul, n-are

Cu ce roade oasele,

Că de când cu postul mare,

Toate-i merg de-a-ndoasele.

Pentru câte-a tras sărmanul,

Cui să-i ceară daune?…

Drept sub nasul lui, motanul,

A venit să miaune.

.

Dar acum l-a prins potaia

Şi-a-nceput să-l scuture…

Peste toată hărmălaia

Trece-n zbor un fluture.

.

Pe trotuar alături saltă

Două fetele vesele…

Zău că-mi vine să las baltă

Toate interesele!

.

BALADA MUNŢILOR

I

S-au ivit pe rând în soare,

Jos, la capătul potecii,

Turma albă de mioare,

Noatinele şi berbecii.

.

Sunet de tălăngi se-ngână.

Subt poiana din Fruntarii,

Zăboveşte-n deal la stână

Baciul Toma cu măgarii.

.

El se pleacă din cărare

Şi tot leagă şi dezleagă,

Cumpăneşte pe samare

O gospodărie-ntreagă:

Maldăr de tărhaturi grele

Cu dăsăgi, căldări şi pături,

Că de-abia pot sta subt ele

Doi măgari voinici alături.

.

Gata!…Baciul stă pe gânduri,

Peste frunte mâna-şi duce.

Se ridică-n două rânduri

Şi domol îşi face cruce.

.

Apoi cată lung spre creste

Şi spre ţarcurile goale…

Şi convoiul, fără veste,

A pornit încet la vale.

*

Cerul şi-a schimbat veşmântul.

Ploaia parcă stă să-nceapă.

Printre brazi coboară vântul

Ca un foşnet lung de apă.

Adâncit în gânduri multe

Baciul stă şi nu-şi dă seamă

C-a rămas în loc s-asculte…

.

După el, călcând cu teamă,

Merg tăcuţii lui prieteni

Prin sălbatice pripoare,

Pe subt ploaie verzi de cetini,

Pe potecă fără soare,

Ori străbat în pas alene

Luminişuri fără flori,

Singuratice poiene

Cu mesteceni visători…

Rar trezesc în a lor cale

Câte-o piatră subt copită.

Iar când drumul se prăvale

Jos, la coasta povârnită,

Calcă baciul ca pe gratii

Şi-i struneşte blând cu gura:

-Cătinel, feciorii tatii,

Ca să n-o pornim de-a dura!…

II

Astfel, turmă după turmă

Pleacă toamna de la stâni,

De rămân pustii în urmă

Munţii singuri şi bătrâni.

.

Astăzi ca şi-odinioară,

Cât s-afundă-n vreme anii,

Ei văzură cum coboară

Pe cărări de plai ciobanii,

Când pe soare, când pe ploaie,

Vreme multă, fără număr,

Cu căciula lor de oaie

Şi cu sarica pe umăr.

A’ trecutului vii moaşte

Peste care vremea creşte, –

Culmea verde mi-i cunoaşte,

Stânca sură mi-i iubeşte…

.

Iar în urma lor, pe sară,

Astăzi ca şi-n alte dăţi,

Lungă linişte coboară

Peste mari singurătăţi.

.

Toamna cu-a ei albă frunte

Şi cu galbenii conduri

A lăsat argint pe munte

Şi rugină pe păduri.

.

La răspântii creşte stogul

De foi moarte de curând.

Strigă-n vale Topologul,

Şi-a lui larmă, când şi când,

Ca o voce omenească

Până sus pe culmi tresare

Preajma mută s-o trezească

Din senina ei visare.

.

Tot mai jos apoi se lasă

Poala norilor pe munte.

Vin din iarna-ntunecoasă

Zile lungi cu ploi mărunte.

Neguri dese-ncep să cadă,

Se târăsc în jos pe plai.

Pe păduri se strâng grămadă

Falduri albe de buhai.

Brazii stau în nemişcare,

Printre ramuri ploaia pică, –

Nici o creangă nu tresare,

Nici un zbor de păsărică.

Numai ferigele ude,

Putregaiul şi bureţii

Îţi trimet mirezme crude

În desimea groasă-a ceţii.

Trunchiuri strâmbe, răsturnate,

Scorburile şi buştenii

Cu-a lor cioturi, pe-nserate

Umplu codrii de vedenii.

.

Sihla neagră se-nfioară.

Speriat, dintr-un hăţiş,

Pui sfios de căprioară

A ieşit la luminiş…

Cu blăniţa zgribulită

Stă şi-ascultă nemişcat…

Vremea pare-ncremenită…

Brazii fruntea şi-au plecat,

Spăimântaţi, ca pentru rugă:

Colo-n fundul curmăturii,

Dormitând pe-o buturugă

S-a ivit Muma Pădurii…

Dar nu-i nimeni să-i zărească

Trupul hâd şi deşirat,

Faţa galbenă de iască,

Nasul – ciot de brad uscat.

Nici nu vede, nici n-aude,

Doar îşi scutură pe-o mână

Părul ei de vreascuri ude,

Fruntea plină de ţărână.

Şi cum stă cu ceaţa-n spate

Istovită lângă trunchi,

Rădăcini şi crengi uscate

Îi atârnă pe genunchi.

Negurile-i sug puterea.

Ochii-i nemişcaţi şi suri

Cheamă noaptea şi tăcerea

Din adâncuri de păduri…

III

Şi se duc pe nesimţite

Nopţi pustii şi zile reci,

Cum s-adună, putrezite,

Frunze moarte pe poteci.

Colo sus, culcat pe-o rână,

Stă Negoiul mohorât

Cu-a lui negură bătrână

Care-i ţine de urât.

Fulgii-ncep apoi să cadă.

Firea-şi doarme somnul ei

Amorţită sub zăpadă.

.

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,

Când cobori de la povarnă

Printre plopi subţiri şi rari,

În senină zi de iarnă

Vezi departe munţii mari

Cum îşi zugrăvesc în soare

Piscuri vinete spre cer,

Povârnişuri sclipitoare,

Brazi împodobiţi de ger,

Atârnând ca nişte salbe

Pe grumajii lor de stânci,

Peste plaiurile albe

Şi prăpăstiile-adânci.

.

ACCELERATUL

Peste fagi cu vârfuri sure

A căzut amurgul rece.

Înserarea mută trece

Furişată prin pădure.

Spre apus abia s-arată

Printre crengi, întunecată,

O văpaie de rubin…

Din frunzişurile grele

De-nnoptare, tot mai vin

Glasuri mici de păsărele…

.

Reci şi palide-n senin

Se ivesc deasupra stele.

*

Şi deodată, dintre dealuri

Se desprinde larg un zvon

Depărtat şi monoton,

Ca un murmur lung de ape

Revărsate peste maluri…

.

Creşte-n luncă, mai aproape,

Umple văile vecine

De răsunet mare…

Vine!…

.

Fulger negru…trăsnet lung

Dus pe aripi de furtună,

Zguduind de-abia-i ajung…

Parcă zboară,

Parcă-noată,

Scuipă foc, înghite drum,

Şi-ntr-un valvârtej de fum

Taie-n lung pădurea toată…

.

A trecut…

Dinspre câmpie,

Vuiet greu de fierărie

Se distramă în tăcere…

Scade-n depărtare…

Piere…

*

Iar în urmă-i, din tufişuri,

De prin tainice-ascunzişuri,

Se ivesc pe jumătate

Păsările ciufulite,

Alarmate

Şi-ngrozite:

-Cine-i?…Ce-i?… Ce-a fost pe-aici?…

Ciripesc cu glasuri mici

Cinteze şi pitulici.

Doar un pui de piţigoi,

Într-un vârf de fag pitic,

Stă cu penele vulvoi

Şi făcând pe supăratul:

-Ce să fie? Nu-i nimic.

A trecut Acceleratul…

RAPSODII DE TOAMNĂ

I

A trecut întâi o boare

Pe deasupra viilor,

Şi-a furat de prin ponoare

Puful păpădiilor.

.

Cu acorduri lungi de liră

I-au răspuns fâneţele.

Toate florile şoptiră,

Întorcându-şi feţele.

.

Un salcâm privi spre munte

Mândru ca o flamură.

Solzii frunzelor mărunte

S-au zburlit pe-o ramură.

.

Mai târziu, o coţofană

Fără ocupaţie

A adus o veste-n goană

Şi-a făcut senzaţie:

.

Cică-n munte, la povarnă,

Plopii şi răsurile

Spun că vine-un vânt de iarnă

Răscolind pădurile,

.

Şi-auzind din depărtare

Vocea lui tiranică,

Toţi ciulinii pe cărare

Fug, cuprinşi de panică…

.

Zvonul prin livezi coboară.

Colo, jos, pe mlaştină,

S-a-ntâlnit un pui de cioară

C-un bâtlan de baştină.

.

Şi din treacăt îi aruncă

Altă veste stranie,

C-au pornit-o peste luncă

Frunzele-n bejanie!

II

Într-o clipă, alarmate,

Ies din şanţuri vrăbiile.

Papura pe lac se zbate

Legănându-şi săbiile.

.

Un lăstun, în frac, apare

Sus pe-un vârf de trestie

Ca să ţie-o cuvântare

În această chestie.

.

Dar broscoii din răstoacă

Îl insultă-n pauze

Şi din papură-l provoacă

Cu prelungi aplauze.

.

Lişiţele-ncep să strige

Ca de mama focului.

Cocostârci pe catalige

Vin la faţa locului.

.

Un ţânţar nervos şi foarte

Slab de constituţie,

În zadar vrea să ia parte

Şi el la discuţie.

.

Când deodată un erete,

Poliţai din naştere,

Peste baltă şi boschete

Vine-n recunoaştere

.

Cu poruncă de la centru

Contra vinovatului,

Ca să-l aresteze pentru

Siguranţa statului…

.

De emoţie, în surdină

Subt un snop de bozie,

O păstaie de sulfină

A făcut explozie.

.

Florile-n grădini s-agită.

Peste straturi, dalia,

Ca o doamnă din elită

Îşi îndreaptă talia.

.

Trei petunii subţirele,

Farmec dând regretelor,

Stau de vorbă între ele:

„Ce ne facem, fetelor?…”

.

Floarea-soarelui, bătrână,

De pe-acum se sperie

C-au să-i cadă în ţărână

Dinţii de mizerie.

.

Şi cu galbena ei zdreanţă

Stă-n lumina matură,

Ca un talger de balanţă

Aplecat pe-o latură…

.

Între gâze, fără frică

Se rencep idilele.

Doar o gărgăriţă mică,

Blestemându-şi zilele,

.

Necăjită cere sfatul

Unei molii tinere,

Că i-a dispărut bărbatul

În costum de ginere.

.

Împrejur îi cântă-n şagă

Greierii din flaute.

„Uf, ce lume, soro dragă,

Unde să-l mai caute?

.

L-a găsit sub trei grăunţe

Mort de inaniţie.

Şi-acum pleacă să anunţe

Cazul la poliţie.

IV

Buruienile-ngrozite

De-aşa vremi potrivnice

Se vorbiră pe şoptite

Să se facă schivnice.

.

Şi cum ştie-o rugăciune

Doamna măsălariţă,

Tot soborul îi propune

S-o aleagă stariţă.

.

Numai acolo sus, prin vie,

Rumenele lobode

Vor de-acuma-n văduvie

Să trăiască slobode.

.

Vezi! de-aceea mătrăguna

A-nvăţat un brusture

Să le spuie-n faţă una

Care să le usture!…

.

Jos, pe-un vârf de campanulă

Pururea-n vibraţie

Şi-a oprit o libelulă

Zborul plin de graţie.

.

Mic, cu solzi ca de balaur,

Trupu-i fin se clatină,

Giuvaer de smalţ şi aur

Cu sclipiri de platină.

V

Dar deodată, pe coline

Scade animaţia…

De mirare parcă-ţi ţine

Vântul respiraţia.

.

Zboară veşti contradictorii,

Se-ntretaie ştirile…

Ce e?… Ce e?… Spre podgorii

Toţi întorc privirile.

.

Iat-o!… Sur pe deal, la strungă,

Aşternând pământului

Haina ei cu trenă lungă

De culoarea vântului,

.

S-a ivit pe culme Toamna,

Zâna melopeelor,

Spaima florilor şi Doamna

Cucurbitaceelor…

.

Lung îşi flutură spre vale,

Ca-ntr-un nimb de glorie,

Peste şolduri triumfale

Haina iluzorie.

.

Apoi pleacă mai departe

Pustiind cărările,

Cu alai de frunze moarte

Să colinde zările.

.

………………………………

………………………………

Gâze, flori întârziate!

Muza mea satirică

V-a-nchinat de drag la toate

Câte-o strofă lirică.

.

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe

Iarna mizerabilă,

Mă cuprinde o tristeţe

Iremediabilă…

BALADA UNUI GREIER MIC

Peste dealuri zgribulite,

Peste ţarini zdrenţuite,

A venit aşa, deodată,

Toamna cea întunecată.

.

Lungă, slabă şi zăludă,

Botezând natura udă

C-un mănunchi de ciumafai, –

Când se scutură de ciudă,

Împrejurul ei departe

Risipeşte-n evantai

Ploi mărunte,

Frunze moarte,

Stropi de tină,

Guturai…

.

Şi cum vine de la munte,

Blestemând

Şi lăcrămând,

Toţi ciulinii de pe vale

Se pitesc prin văgăuni,

Iar măceşii de pe câmpuri

O întâmpină în cale

Cu grăbite plecăciuni…

.

Doar pe coastă, la urcuş,

Din căsuţa lui de humă

A ieşit un greieruş,

Negru, mic, muiat în tuş

Şi pe-aripi pudrat cu brumă.

.

-Cri-cri-cri,

Toamnă gri,

Nu credeam c-o să mai vii

Înainte de Crăciun,

Că puteam şi eu s-adun

O grăunte cât de mică,

Ca să nu cer împrumut

La vecina mea furnică,

Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,

Şi-apoi umple lumea toată

Că m-am dus şi i-am cerut..

.

Dar de-acuş,

Zise el cu glas sfârşit

Ridicând un picioruş,

Dar de-acuş s-a isprăvit…

.

Cri-cri-cri,

Toamnă gri,

Tare-s mic şi necăjit!

.

AEROPLANUL

Spre apusul de jăratic

Cu livezi scăldate-n aur,

Trece-un nor singuratic

Alb şi mare cât un taur.

.

Iar în urma lui s-abate,

Gata-gata să-l ajungă,

Un ţânţar cu coada lungă

Şi cu aripi nemişcate.

.

Creşte-n asfinţit pojarul.

Dealurile stau s-adoarmă.

Norul tace, dar ţânţarul

Umple liniştea de larmă…

LA PAŞTI

Astăzi în sufragerie,

Dormitau pe-o farfurie,

Necăjite şi mânjite,

Zece ouă înroşite.

.

Un ou alb, abia ouat,

Cu mirare le-a-ntrebat:

-Ce vă este, frăţioare,

Ce vă doare?

Nu vă ninge, nu vă plouă,

Staţi gătite-n haină nouă,

Parcă, Dumnezeu mă ierte,

N-aţi fi ouă…

-Suntem fierte!

Zise-un ou rotund şi fraise

Lângă pasca cu orez.

Şi schimbându-şi brusc alura,

Toate-au început cu gura:

.

-Pân’ la urmă tot nu scap!

-Ne găteşte de paradă.

-Ne ciocneşte cap în cap

Şi ne zvârle coaja-n stradă…

-Ce ruşine!

Ce dezastru!

-Preferam să fiu omlet!

Eu, de m-ar fi dat la cloşcă,

Aş fi scos un pui albastru…

-Şi eu unul violet…

-Eu, mai bine-ar fi să tac:

Aşa galben sunt, că-mi vine

Să-mi închipui că pe mine

M-a ouat un cozonac!..

UN DUEL

Eroii mei sunt doi cocoşi

De rasă, pintenaţi, frumoşi

Ca ofiţerii la paradă.

Doi cavaleri aristocraţi.

Dintr-o privire ofensaţi

Încep duelul fără spadă.

Au martori puii speriaţi.

Teren – o parte din ogradă,

Dar n-au motiv de sfadă,

Căci nu se ştie-a cui a vina –

Misteru-nvăluie pricina, –

Deci: căutaţi găina…

.

Din amândouă părţile,

Se-ncep ostilităţile.

Ei stau o clipă faţă-n faţă

Cu ciocurile la pământ,

Apoi deodată-şi iau avânt

Şi lupta-ncepe săltăreaţă:

.

Sar deodată.

Dau cu ciocul.

Cad alături.

Schimbă locul.

Bat din aripi,

Dau din gheare.

Unul cade,

Altul sare…

Iar s-atacă,

Iar se pişcă…

Dar deodată nu mai mişcă…

Faţă-n faţă, multă vreme,

Stau aşa, ca două gheme

Neclintite

Şi zburlite,

Până când, pe nesimţite,

Unul părăseşte sfada,

Întorcându-se cu coada…

*

Atunci ieşi de sub şopron

Un filozof clapon,

Urât

Şi-atâta de bătrân încât

A dat în mintea puilor…

El s-a oprit în faţa lor

Cotcodăcind cu glas sonor:

-Eu dezaprob acest conflict.

E o ruşine, un delict

Nedemn de vremi civilizate.

Dar aşteptăm un viitor

Când, mândri de chemarea lor,

Cocoşii nu se vor mai bate…

Voi vă certaţi pentru-o găină,

Dar nu vedeţi? E curtea plină!

Ba treceţi gardul la vecini,

Că şi p-acolo sunt găini…

De ce vă puneţi gheara-n gât?

Să lase unul, cât de cât,

Să dea şi celălalt ceva, –

Eu, cât de cât, socot c-o da!

MARTIE

I.SINGURĂTATE

Prin luminişul crângului tăcut,

De-atâta vreme nimeni n-a trecut.

.

Copacii goi, în lungă nemişcare,

Pe umbra lor ce stă-nălţată în picioare.

Arar ajunge până-aici

O pasăre cu aripile mici,

Şi glasul ei răsună în linişte prea tare.

.

Dar Primăvara, care ştie tot,

Va risipi prin iarba dimprejur

Scântei de-azur –

Albastru miozot.

Şi dintre foi tivite cu argint,

Vor creşte ciucuri albi de mărgărint.

*

Pe-aici, o zână mică coboară dintre stele,

Şi-n fiecare noapte culege viorele.

Dar nimănui pe lume nu-i e dat s-o vadă

Cum vine pe cărările din mladă,

Făcând în taină îndelung popas,

Din loc în loc pe unde-a mai rămas

Zăpadă…

II.VIN ŢIGĂNCILE LA CRÂNG…

Vin ţigăncile la crâng

Să culeagă viorele,

Vin cu fustele-n parâng

Şi cu dancii după ele.

.

Şi e soare

Pe ponoare,

Şi miroase-n vânt a floare

Pe cărări pustii,

Prin stufişurile goale

Năpădite de basmale

Şi de zdrenţe stacojii…

.

Vin ţigăncile grăbit,

Să culeagă pe subt mladă

Flori de mâzgă de zăpadă

Din hugeacul adormit,

Şi s-aruncă-n paneraş

Primăvara la oraş:

.

-Urzicele, urzicele!

Ghiocei şi viorele,

Albăstriţe de suhat!

-Iarbă-mare, iarbă-mare,

Să şi-o puie-n scăldătoare

Fetele de măritat….

APRILIE

Baloane mari de spumă prin grădini

(şi zarzărul, şi vişinul, şi perii)

Stau gata să se-nalţe din tulpini

Spre cerul primăverii…

.

Caisul nostru s-a gătit la poartă

Cu panglici albe, ca-n tablouri vechi,

Şi cu zulufi de floare la urechi,

Cum astăzi nicăieri nu se mai poartă.

.

Pe strada mare,

Ies flori înalte la plimbare

În rochii de sezon, uşoare,

Cu toate că-i o vreme aşa de schimbătoare.

.

Ah, fetele – şi mai ales cucoanele –

Când vine primăvara

Sunt dulci şi colorate ca bomboanele!

.

Pe cea care-a trecut o cheamă Clara.

Fiindcă are

Ochişori albaştri tare,

Şi gura ei cu rouge ca de coral

Surâde vertical…

.

Un mic vârtej, copil al Nefiinţii,

De-a curmezişul străzii rătăcit,

Nebun în jurul lui s-a răsucit

Să-şi prindă coada galbenă cu dinţii.

.

Departe, în azurul dintre nori,

S-arată bifurcat pe cer

Un şir subţire de cocori, –

O escadrilă de pe vremea lui Homer…

.

CÂŢI VA VOI!

Sus, pe gardul dinspre vie,

O găină cenuşie

Şi-un cocoş împintenat

S-au suit şi stau la sfat:

.

-Ia te uită, mă rog ţie,

Cât de sus ne-am înălţat!…

.

Şi deodată, cu glas mare,

Începură amândoi,

Să cotcodăcească-n soare:

-Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…

-Nimeni-nu-mai-e-ca-noi!…

.

Dar de sus, din corcoduş,

Pitulându-se-ntre foi,

Mititel şi jucăuş

Le-a răspuns un piţigoi:

-Câţi-ca-voi! Câţi-ca-voi!…

.

(Selecţie din volumul GEORGE TOPÎRCEANU, Poezii, Cu o prefaţă de Al. Săndulescu. Bucureşti, Editura EMINESCU, 1972, Biblioteca „Eminescu”)

N.R. În redactarea acestor texte s-a păstrat grafia vremii.


%d blogeri au apreciat asta: