-Mihail Sadoveanu:,,Ianoş Năzdrăvan”

IANOŞ NĂZDRĂVAN

(text prescurtat)

Ianoş era un măgăruş cenuşiu, cu o cruce neagră pe spinare.

Era o fiinţă tare cumsecade, răbdătoare şi supusă. Numai câteodată îl apuca câte un gând îndărătnic. Atunci, dacă era la cărucioara lui, se oprea, punea capu-n piept şi nu voia să meargă mai departe cu nici un preţ.

Aşa a făcut într-un rând, pe când se întorcea de la ogor c-o cărucioară de cartoafe. Dintr-o dată s-a plictisit la rohatca satului. Ion, rândaşul, s-a mâniat şi a început a mormăi:

-Iar ţi-au venit hachiţele, Ianoş afurisit?

Măgarul dădu din cap de sus în jos:

-Da, mi-au venit. Şi ce treabă ai tu?

-Măi, al dracului măgar! strigă Ion, scărpinându-se în cap. Apoi îi dădu ocol, privindu-l din toate părţile, ca o arătare din altă lume.

-Hm! Măi, Ianoş, măi, începu rândaşul cu glas dulce. Măi, Ianoş măi, fii de treabă, bre. Hai să ducem mai degrabă la curte cărucioara cu cartoafe…

Ianoş îşi scutură capul la dreapta şi la stânga:

-Nu vreau!

Atunci, pe Ion îl cuprinse iar mânia:

-Ei, dacă-i vorba pe-aşa, măi, jupâne, stăi tu! Cu mine ţi-ai găsit să te pui?

Şi începu să-l plesnească cu iuşca pe Ianoş. L-a bătut, l-a bătut, până ce-a ostenit. Dar dacă a văzut, ş-a văzut că nu-i chip să-l urnească din loc, s-a tras la o parte, s-a aşezat la marginea şanţului şi s-a pus să răsucească o ţigară.

Dar pe când se odihnea şi-şi răsucea ţigara, deodată Ianoş porni repede cu cărucioara cu cartoafe după dânsul.

Iar rândaşul începu să răcnească:

-Aho! prr! ahooo!…

Când l-a ajuns, a început a învârti biciul pe deasupra capului. Dar, dintr-o dată s-a gândit: „Dacă-l bat, iar se opreşte iar nu vrea să meargă şi iar am necaz cu el.”

I-a dat pace. Şi măgăruşul a dus liniştit cărucioara până acasă.

Acolo, Ion îşi dădu pălăria pe ceafă, scuipă în palme, umflă pe rând sacii în spate şi-i duse în şură. După aceea îl deshămă pe Ianoş, îi dădu două bice şi se uită cu ură la dânsul:

-Hai, paşol! Din pricina ta n-am fost în stare să beau o ţigară de tutun! Las’ că te potrivesc eu şi din mâncare şi din adăpat! He-he! du-te şi roade gardul…Marş!…

Dar într-un târziu, din casa naltă cu stâlpi înveşmântaţi cu vie sălbatică, ieşi Mitiţă, băiatul cel mai mititel al stăpânilor lui Ianoş: numai de cinci ani, bunduc, voinic, cu păr bălai şi ochi albaştri. Era desculţ şi cu capul gol.

Se aplecă peste parmaclâcul cerdacului şi se uită prin ograda goală. Dădu cu ochii de Ianoş.

-Aha! Iaca Ianoş! zise el încet, bucuros!

Se dădu jos pe scară şi veni până la măgar. Băieţelul îl întrebă, privindu-l cu luare-aminte:

-Ce mai faci tu, Ianoş? Parcă eşti supărat.

Ianoş dădu pe rând din urechi, după aceea făcu semn de îndemnare cu capul şi porni. Ocoli grajdul şi se opri la portiţa care da spre livadă. Copilul se luă după el.

-Tare mi-i foame! zise deodată, încet, Ianoş.

Mitiţă îl privi cu mirare.

-Cum se poate, Ianoş? Tu n-ai mâncat astăzi?…

-Nu, stăpâne, n-am mâncat. Ion rândaşul are ciudă pe mine. M-a bătut pe drum; şi-a făcut râs de mine… Da-ncaltea şi eu mi-am făcut gustul. Cât m-a bătut am stat. Când a vrut să-şi facă o ţigară, am apucat-o la fugă cu cartoafele.

Amândoi tăcură un timp. După aceea, măgăruşul făcu semn cu ochii spre livadă:

-Stăpâne, tare mi-i poftă de oleacă de iarbă verde… Nu văd cu ochii de foame…

-Hai să mergem în grădină… zise Mitiţă.

Deschise băiatul portiţa şi intrară. Ianoş deodată începu a paşte cu lăcomie. Copilul se tolăni pe pajiştea înflorită. Şi începură să vorbească iar.

Mitiţă zise:

-Ia ascultă, Ianoş, spune-mi tu de ce eşti totdeauna mâhnit şi stai în umbra streşinei de la grajd?

-Stăpâne! zise el oftând. De mult voiam eu să-ţi povestesc năcazurile mele, dar n-am îndrăznit. În fiecare zi, Ion rândaşul mă chinuieşte, mă suduie, mă bate, încarcă prea tare căruciorul, nu-mi dă fân şi grăunţe, nu m-adapă.

Uită-te la mine! Vai de capul meu! Aşa de amărât sunt, de-mi vine să-mi iau câmpii. Am să mă duc în pădure, are să deie peste mine un lup şi are să mă mănânce. Atunci am să scap de suferinţi.

„Acesta este un măgăruş năzdrăvan, se gândea băieţaşul, întocmai ca-n poveşti…Dacă vreau, într-o zi, încalec pe el şi mă duc cine ştie unde…La vreo primejdie, Ianoş are să ştie să-mi deie sfat…”

Pe când se gândea el aşa, pe poartă intră Ion, cu nasul cam rumăn. Se îndreaptă spre grajd. Ianoş nu făcu nici o mişcare.

-Aha! zise rândaşul. Te-ai muiat, jupâne Ianoş! Ia să-ţi dau nişte apă… să-ţi fac cinste…

Îi aduse apă într-o căldare, de la fântâna din livadă. Ianoş se făcu că nu vede căldarea.

-Poate vrei ş-oleacă de fân? întrebă Ion. De foame nu te las eu să mori, căci mâni mergem iar în ţarnă cu cărucioara… Hai să-ţi aduc ş-oleacă de fân…

Îi aduse un braţ de fân: îl puse dinainte. Ianoş nu se clinti.

Ion începu să se mire:

-Cum? Nu vrei să mănânci? Şi asta-i încă una…Bre! bre! bre! aşa lighioaie îndărătnică încă n-am văzut!

Şi Ianoş îşi tremură o ureche, făcând semn prietenului din cerdac; iar Mitiţă râdea ascuns în verdeaţă şi nu mai putea de bucurie.

(Din cartea: MIHAIL SADOVEANU, IANOŞ NĂZDRĂVAN, (text prescurtat), Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1975)


%d blogeri au apreciat asta: