-Nichita Stănescu:,,De dor de sufletul lui Andersen”

SCURTĂ PIERDERE A MINŢILOR

Biatul îi spuse iepurelui:

-Nu-mi prea vine să mă întorc acasă, că de atâta alergătură mi-am pierdut minţile!

-Pe unde ţi-ai pierdut minţile, spuse iepurele foarte galanton, că mă duc eu să ţi le caut, că eu tocmai sunt în alergare şi ţi le găsesc şi ţi le aduc înapoi.

-Păi, nu prea ştiu pe unde mi le-am pierdut, zise băiatul.

-Păi, zise iepurele, oi fi şi tu zăbăuc, dar spune-mi şi mie cum arată minţile tale ca să le recunosc şi să ţi le aduc înapoi.

-Nu prea ştiu cum arată minţile mele, spuse băiatul.

-Ca nişte coacăze? – încercă iepurele să-l ademenească; ca nişte căpşuni? – încercă iepurele, uitându-se mirat la băiat.

-În nici un caz ca nişte căpşuni, că ele sunt sâmburoase şi rămân în strungăreaţă şi în nici un caz ca nişte coacăze, zise băiatul.

-Atunci, întrebă iepurele, nu cumva seamănă cu altceva?

-Ele nu seamănă cu nimica zise băiatul, cum să semene ele cu altceva când sunt minţile mele.

-Da? – a întrebat iepurele.

-Da, a răspuns băiatul.

-Ştii ce? – i-a răspuns iepurele, să ştii că eşti un mincinos.

-Nu sunt mincinos, i-a răspuns băiatul, cum o să fiu eu mincinos?!

Iepurele a căzut pe gânduri, după care a zis:

-Aşa o fi cum zici tu, poate că nu eşti mincinos, dar să ştii că în orice caz, mie îmi este foarte clar ca lumina zilei, că tu eşti un repetent patentat.

-Ba nu, a zis băiatul!

-Ba da, a zis iepurele.

BLÂNDĂ POVESTE DESPRE LUMINĂ

Din singurătate îl apucase mâncărimea şi începu să se scarpine. S-a scărpinat atât de tare, c-a făcut ghimpi.

Eu nu sunt în nici un fel prieten cu trandafirul. Nici culoarea lui nu-mi place, nici mirosul lui nu-mi place, şi nici faptul că are ghimpi nu-mi place.

Şi eu sunt la fel de singur ca şi el, dar eu nu mă scarpin. Mă tem că sunt cu mult mai singur decât el, de aceea spun de el cum se scarpină şi spun de el că nu suntem prieteni cu el şi zic de mirosul lui că nu-mi place şi zic de el că nu e singur, pentru că are ghimpi.

Să nu-l mai văd în ochi pentru că-mi aminteşte de mine!

Care ochi, ce, parcă eu am ochi?!

SOLDATUL FĂRĂ ARMATĂ

A fost odată ca niciodată, un soldat fără armată şi fără de război, pentru că era atâta pace pe lumea aceea, încât gogonelele erau roşii sau verzi, după cum li se întâmpla lor să fie, iar ţăranul nu-şi mai iubea pământul ca pe o nevastă ci numai ca pe o amintire din copilărie.

Munca devenise bucurie, iar pacea tristeţe.

A fost odată ca niciodată, un soldat fără de armată şi fără de războaie, pentru că era singur şi de plumb.

LUAREA OBICEIULUI

În ceea ce mă priveşte, eu mi-am luat obiceiurile după o ghindă, pe care am încercat să o muşc şi am rămas fără doi dinţi din această pricină.

-Obiceiuri ca obiceiuri, mi-a zis mătuşa mea ursoaica, dar tu nu crezi că ar trebui să faci şi un pic de omor pe la albine ca să te înfrupţi din fagurele de miere?

Pe mine mă dureau încă dinţii rupţi în ghindă, aşa că puţin îmi păsa de fagurele de miere, aşa că gemând, ridicându-mi botul în sus, am zărit un stejar, şi pe o ramură a lui, o pasăre cu şapte capete, cu cinci aripi, cu un singur picior, şi pe deasupra, am zărit şi pe cer o cometă al cărei cap semăna întocmai cu chipul verişoarei mele Safta şi care avea o coadă atât de lungă, încât de multă vreme s-a terminat această poveste, iar coada ei, încă este, încă este, încă este.

LA SFÂRŞITUL UNUI CAMPIONAT

Eram cât se poate de supărat că echipa mea favorită, Petrolul Ploieşti retrogradase în divizia B, încât în noaptea aceea foarte călduroasă, îmi scosesem maieul pe care era desenată o sondă şi-l azvârlisem pe fereastră.

Ce-i drept, mingea o ţineam în pat, pentru ca la o nevoie să am şi eu în ce şuta, când deodată, m-am trezit pe pieptul meu, nici mai mult, nici mai puţin, cu un şoarece care, nici mai mult, nici mai puţin, voia să sugă lapte din sânul meu de fotbalist.

-Ce faci nenorocitule? – i-am zis?

-Eu nu sunt nenorocit, eu sunt nenorocită, iar tu eşti mama mea, spuse şi izbucni în lacrimi.

Am sărit fiert, mi-am sculat vecinii, pe dragii de Nalbanţi, din somn, ţipând ca un apucat şi le-am zis:

-Unde este motanul vostru căruia-i zicem cu toţii Prostu, că am nevoie grabnică de el ca să mănânce un şoarece.

-Pe calorifer, mi-au spus ei. Ia-l de acolo şi lasă-ne şi pe noi să dormim.

L-am luat pe Prostu la subsuoară, care încă mai sforăia, l-am dus vis-a-vis în apartamentul meu, şi l-am trântit în patul meu tare ca piatra ca să se trezească şi i-am zis:

-Mănâncă-l imediat pe şoarecele acesta de sex feminin şi care mă dă drept mama lui deşi eu sunt fotbalist.

Motanul cel galben, numit şi Prostu, a deschis un singur ochi şi s-a uitat la şoarece, care stătea pe perna mea şi mi-o umpluse toată cu lacrimile lui de şoarece, şi care striga ca un apucat:

-Mamă, mamă, unde eşti tu mamă? – deci motanul cel galben numit şi Prostu, a deschis un ochi şi văzând toate acestea a zis:

-Eu nu mănânc din principiu şoareci care plâng. Lacrimile lor îmi fac extrem de rău la stomac.

După care a plecat demn şi cu coada în sus direct spre caloriferul de reşedinţă.

Vecina mea, doamna Nalbantu, îmi spusese că este un motan baptist, dar eu uitasem treaba asta. De furie am vrut să şutez mingea în zid, dar am nimerit cu piciorul direct în zid, de m-a durut piciorul de m-a făcut să urlu.

-Unde eşti, fă? – am strigat la minge.

-Nu mai sunt, m-am dezumflat de atâta aşteptare ca să fiu şi eu şutată vreodată.

Şoarecele plângea în hohote şi mă striga cu numele de mamă nepăsătoare, în timp ce eu mă ţineam cu mâinile de picior şi urlam ca un leu săgetat de asirocaldeeni, şchiopătând prin cameră ca lordul Byron.

TATĂL MEU ŞI LIBELULA LUI

Era o libelulă, pe atunci, prin părţile noastre, mai spre deal, – era o libelulă verde cu doi ochi negri.

Tata, rezemat pe cotorul coasei lui şi foarte năduşit, mai zâmbind, mai nezâmbind, a întrebat-o:

-Mă, Safto, tu eşti şurub?

-De ce să fiu şurub, când eu sunt libelulă?!

-Mă Safto, atunci tu eşti şurubelniţă.

-Cum o să fiu eu şurubelniţă, când eu sunt libelulă?!

Tata a tăcut, şi şi-a şters în trecere fruntea cu cămeşoiul de in, şi-a pus mâinile pe coasă, şi a înţepenit deodată strigând la coasă:

-Fă, Safto, tu eşti coasă?

-Ce-oi fi vrând să fiu eu bă, libelulă? Ce, ai dat în orbul găinilor de nu vezi că sunt coasă?

Tata s-a rezemat de cotorul coasei şi-a mai întrebat din nou pe libelulă:

-Fă Safto, tu eşti libelulă, fă?

-Mă, dacă tot mă strigi Safta, ce mă mai întrebi dacă sunt libelulă sau nu?

-Eu sunt Safta, blegule.

În rest nu-mi mai aduc aminte de acele vremuri de odinioară.

DE CE HIBERNEAZĂ MARMOTA DE MUNTE

Marmota de munte, care este o ronţăitoare şi de care eram îndrăgostit în acea toamnă până la plâns şi până la gelozie, – şi – care era păroasă şi nemaipomenit de dulce, – şi – care avea doi ochi de marmotă negri şi strălucitori cărora le lipseau numai stelele ca să nu-i confund cu cerul însuşi, – da, ce zic eu, – cu două ceruri ele însele.

Marmota de munte nu mă iubea, – şi, – în consecinţă nici nu mă gelozea, – şi, – din această pricină nici nu mă băga în seamă , – şi, – mă făcea să sufăr nespus de mult, – şi, – să număr plopii mei canadieni, ca să mă asigur de faptul că sunt fără de soţ în ciuda faptului că toţi vecinii ştiu că plâng din pricina ei, – şi, – ea, care este o marmotă lipsită de suflet şi de munte, adică de mine, – şi, nici faptul că fără ea nu mai pot trăi de fel.

Atunci am întrebat-o:

-De ce hibernezi când eu te iubesc?

-Treaba mea, mi-a răspuns marmota, şi, în genere, vezi-ţi de treaza dumitale!

De supărare mi-am ras părul şi sprâncenele, codrul şi poienele, iar din barba pe care o aveam, mi-am lăsat un singur fir de păr, de capătul căruia am agăţat o bilă de plumb, ca să bălăngăn, ba la dreapta, ba la stânga.

Un cuc mi-a spus:

-Nu mai sta să suferi atâta pentru indiferenta asta de marmotă! Am şi eu o verişoară care tocmai s-a despărţit de bărbatul ei, şi care este singură cucă.

Poate, dacă vă fac cunoştinţă, o să vă îndrăgostiţi unul de altul, şi tu ai să uiţi de marmotă, şi ea o să uite ce are de uitat şi o să fiţi numai voi doi şi o să fiţi fericiţi că timpul trece.

-Eu fără marmora de munte nu mai pot trăi de fel, i-am răspuns, şi, – de supărare şi de inimă neagră, am început să dau din firul meu de barbă cel care are la capăt o bilă de plumb, măsurând trecerea timpului.

SCROAFA CEA MICĂ ŞI MARELE FLUTURE

(O tristă poveste de dragoste, care smulge lacrimi până şi din pietre, precum şi descrierea amănunţită a polenului care uneori este folosit pentru zborul în zigzag, cât şi descrierea amănunţită a guiţului, care uneori este folosit drept rugăciune şi rugăminte de iertare.)

A fost odată ca niciodată, un prinţ nespus de palid, şi o prinţesă nespus de palidă, încât prin ei se putea vedea ca printr-un geam tot restul lumii (dacă te sculai de dimineaţă şi nu-ţi era prea somn).

Aşa s-a făcut, că, într-o bună dimineaţă, sculându-mă cu noaptea în cap şi alunecându-mi ultimele stele pe şira spinării, care mă şi gâdilau dealtfel, încercând să-mi apun pe după centura mea cea lată de şerif, deci, aşa se face că, în acea dimineaţă, când tocmai mă sculasem cu noaptea în cap şi cu ochii în mâini căci şi până în ziua de astăzi nu ştiu dacă ochii mei îmi scărpinau pălmile sau pălmile mele, sprâncenele stufoase, aşa se face deci, dacă îmi aduc eu bine aminte, că, în acea dimineaţă, m-am uitat prin prinţul cel palid i prin prinţesa cea palidă, ca printr-un geam, în tot restul lumii.

Nu m-aş mai fi uitat!

Să vedeţi ce-am putut s văd, şi, vă sfătuiesc mai degrabă să rupeţi pagina acestei cărţi, decât să citiţi îngrozitoare vedenie pe care am văzut-o, şi pe care nu doresc decât în silă să v-o spun, şi silit de umbra norilor sprâncenaţi, care, tocmai atuncea se încruntau pe cer care era la fel de somnoros ca şi mine, şi nu vroia să-şi deschidă ochiul.

Ehe!…

MUCEA LUI FLAIMUCEA

Biatul a venit la mine şi m-a pironit în ochii lui ascuţiţi ca două piroane şi a oftat şi dat să plece.

-Un’te duci Mucea? am strigat eu după el.

-Mă duc să mor de foame.

-Stai bă, că-ţi dau o pară mălăiaţă, de te saturi, şi laşi şi dâră la plecare după tine, şi, şi muzică de fanfară din trompeta maţelor.

-Mă, a oftat băiatul, eu sunt pe ducă şi urmează să mor în curând de foame.

-Bă Mucea, i-am zis, cum o să mori de foame, uită-te şi tu la mine ce gustos sunt. Mănâncă-mi nasul şi roade-mi urechile şi satură-te şi du-te-n praştie sătul.

Mucea s-a întors palid şi m-a ţintuit drept în ochi cu ochii lui ca două ciuperci plânse de ploaie şi a murmurat:

-Mă Nichita, eu nu mă mai pot sătura niciodată în viaţa mea, pentru că sunt plin până la gură.

-Haidade bă, m-am mirat.

-Care haidade, a zis Mucea smiorcăind, tu nu mă înţelegi că sunt plin până-n vârf şi din pricina asta nu mai am ce să mănânc şi în curând o să leşin şi după aceea n-o să mă mai trezesc şi o să mor de o cruntă şi jalnică foame?

-Haidade, bre Mucea, cum o să mori tu, că mă pun în locul tău atunci, şi mor eu în locul tău, de o să-ţi pară atâta de rău că mor în locul tău, încât ca să mă reînvii n-o să mai ai nici un chef să mori, fiind deosebit de ocupat şi în treabă cu reînvierea mea. Bă, golaşule, ce-i cu tine, bă?

-Păi ce să fie Nichita cu mine, dac-ai şti, mi-ai plânge de milă.

-Şotron mai joi?

-Şotron nu mai joc.

-Coarda o mai sări?

-Coarda nu mai săr.

-Nici măcar gioale plumbuite nu mai tragi?

-Nici măcar.

-Mucea, ori eşti bolnav, ori eşti mincinos, ori ai devenit peste noapte înger. Din ce cucurig ţi s-a tras, bă Mucea? Spune bă, că nu zic la nimeni, promit. Ţi s-au tras toate astea din vreun cucurig?

-Nu mi s-a tras din nici un fel de cucurig, pentru că mama a tăiat cocoşul şi eu am refuzat să mănânc din el, pentru că eu îl botezasem Jorj şi pentru că cocoşii care au nume, după cum bine se ştie, acresc ciorba cu înţelesuri mistuitoare.

Nu, a strigat Mucea, toate acestea mi se trag de la o păpuşă de cauciuc, adică dintr-un băieţel de cauciuc, adică dintr-un băieţel de cauciuc care ţinea cu mâna lui dreaptă, lipit de pântec, un mic avion de cauciuc, şi care dacă-l apăsai pe pântec, scotea un sunet, zi-zi-zi-zi, sau dacă-l apăsai foarte tare pe aripa din dreapta a avionului, scotea sunetul de vi-vi-vi-vi, vi-vi-vi-vi. Eu m-am plictisit de biatul de cauciuc care ţinea avionul lipit de pântec şi am şterpelit foarfeca de croitorie a lui babacu şi l-am tăiat cu ea în două ca să iau avionul.

-Ei, ai luat până la urmă avionul?

-Care avion? Băiatul de cauciuc era gol pe dinăuntru exact cum sunt şi eu, deşi n-am avion lipit de pântec.

-Şi?

-De atunci refuz mâncarea. Supa de găluşte îmi cade la piciorul drept, cartofii prăjiţi îmi cad în piciorul stâng, roşiile şi vinetele mi-au umplut toată burta. Iar ultima dată când am mâncat un copan de pui, mi s-a urcat până la gât şi până la omuşor.

-Şi?

-Cum şi? Tu nu înţelegi că eu sunt plin de mâncare până la cerul gurii, tu nu înţelegi că sunt mort de foame şi nu mai am unde să pun în mine mâncare că m-am umplut? Nici chiar tu nu înţelegi ce foame-mi este, deşi sunt plin de mâncare.

-Nici chiar eu nu înţeleg, şi ştii de ce? Ia adu tu repede foarfeca aia de croitorie a lui tac’tu ca să vedem noi.

-Păi eu nu am avion pe burtă, ce să vezi?!

-Adu repede foarfeca aia de croitorie a lui tac-to. Ca să văd eu.

-N-o aduc.

-Adu-o!

-N-o aduc.

-Adu-o!

-N-o aduc.

DESPRE NĂRĂTĂUL DE IOHANNES SEBASTIAN

Un fluture mare şi trist şi tulburat în sinea lui, – noi dragi copii nu avem de unde să ştim că de ce el era aşa, – deci, un fluture s-a gândit deodată că ar zbura cu mult mai sus dacă ar fi înghiţit de un vulture, şi, – chiar dacă n-ar vedea nimic de acolo din burta lui, totuşi ar simţi că norii sunt departe şi jos sub el, iar nu departe şi sus deasupra lui.

Fluturele se numea Iohannes Sebastian căci aşa îl botezase fluturoiul, tatăl său şi fluturiţa, mă-sa, – ca să-şi aleagă după voie unul dintre cele două nume, dacă nu-i place celălalt.

Iohannes Sebastian, cu mare greutate şi cu lacrimi, s-a dus la vulturul pe numele său de război numit Adler, iar pe numele lui de numele lui de pace numit Dler, şi i-a zis:

-Mult stimate principe consort, te conjur să mă înghiţi pe loc!

Dler, care nu era în toane bune, şi-a întors scârbit pliscul său alpin, tăcând măreţ.

-Mărite Dler, îi zise Iohannes Sebastian cu dezaprobare, lasă-mă să merg şi eu în burta sa, spre insulele Pinguine.

Se lăsă tăcere, încât se puteau auzi cuvintele, citindu-se singure pe ele însele.

În fine, Iohannes Sebastian, ocolind florile, încercă să zboare în linie dreaptă, lăsându-şi umbra fugitivă peste: un cărăbuş profesionist, o omidă oranj de blondă, un nasture de la blugii vărului meu Gigi, o piatră rotundă şi galeşă, cu un singur ochi de peruzea şi fără de rost, un ac de cusut ruginit, peste şoarecele de câmp şi necăjit, descris în una din poveştile mai dinainte, peste un morcov, şi, în cele din urmă, peste un pistrui.

-O, a strigat speriat pistruiul care era galben şi nu avea alt nume decât acela de Pistrui.

-O, a strigat palid şi deznădăjduit Iohannes Sebastian, mort de frică.

După o tăcere melancolică din care reieşea clar faptul că toate vieţuitoarele urmau să apună de pe faţa inimii mele, într-o desăvârşită solemnitate.

Iohannes Sebastian şopti Pistruiului:

-Cred că te cunosc de undeva?!

-Şi eu cred că te cunosc de undeva,, nu cumva te cheamă Iohannes Sebastian?

-Chiar aşa mă cheamă, a răspuns Iohannes Sebastian.

– Astăzi ai nimerit greşit, dragă Iohannes, spuse Pistruiatul.

Fetiţa numită Marta şi care mişcă tot timpul nemulţumită din nas, şi pe vârful căruia m-am ales Pistrui-şef, acum doarme dusă. Mai înainte mi-a dat poruncă:

-Dorm dusă şi nu mai mişc din nas şi să nu te mai prind că în absenţa mea mai vinzi pe nimic nătărăului ăla de Iohannes Sebastian zig-zag-uri.

-Asta este!

(Text selectat din volumul: NICHITA STĂNESCU şi GHEORGHE TOMOZEI, CARTE DE CITIRE, CARTE DE IUBIRE, Editura Facla, Timişoara, 1980)


%d blogeri au apreciat asta: