-RESTITUIRI.IOSIF VULCAN: “Însemnări de călătorie” -1877

“…Privită de la gară, Alba Iulia face impresiune bună.

Un oraş situat frumos, înzestrat cu biserici numeroase, încununat cu o “cetate” prea interesantă şi giur-împregir panoramele cele mai pitoreşti – iată plăcutul tablou care se înfăţişează ochilor noştri. Şi această impresiune ne pare şi mai dulce, de cumva ne revocăm în memorie suvenirile istorice însoţite de acest oraş.

Şi care român este acela carele, intrând în Alba Iulia, nu ş-ar aduce aminte de cele ce ne spune istoria din trecutul ei? Cine dintre noi n-ar simţi tresărind inima sa în momentele când zăreşte anticul oraş şi trece pragul său? Desigur nime,  nici unul… căci Alba Iulia e un monument neperitor al gloriei române.

Înfăţişarea ei parcă ne zice: “Priviţi, români, la mine! În sânul meu s-au petrecut fapte mari, zile de mărire străbună! Eu am conservat amintirea timpurilor de strălucire naţională!

Priviţi la mine, aduceţi-vă aminte de strămoşii voştri şi amintirea lor să va inspire credinţă şi

tărie!”

Alba Iulia e unul din cele mai vechi oraşe ale Transilvaniei. Originea ei se duce în epoca fabulelor neguroase.

Atâta însă e constatat că pe vremea dacilor a existat şi atuncea s-a numit Tharmis. După ce însă Roma cucerit câmpiile şi dealurile Daciei, Tharmis se şterse şi în locul său se infiinţă Apulum, după numele râului care curge nu departe de-acolo şi care  româneşte azi se numeşte Ampoi, iar atuncea latineşte se numea Apulus.

Despre acest râu a cântat odinioară şi Ovid cuvintele: “Danubi[u]sque rapax et dacicus orbe remoto Apulus…”

Ruinele vechiului Tharmis însă se văd şi astăzi. Anume, istoricii şi arheologii ne spun că ruinele cari se văd de la Alba Iulia până la Portus sunt rămăşiţele numitului oras dacic, care se afla în acele locuri.

Apulum, adica Alba Iulia, a fost mult timp un oraş de frunte al colonielor lui Traian, şi a jucat un rol mare în istoria lor, mai ales că aice conducea calea în băile cari şi astazi exist în Munţii Apuseni şi cari produceau un venit foarte mare Romei.

Dar întorcându-ne spre secoli mai apropiaţi de noi, care român nu-şi aduce aminte cu mândrie naţională că încă n-au trecut 300 de ani, de când gloria română serba triumful său între zidurile acestui oraş, când Mihai Viteazul intra învingător între murii acestei cetăţi?

Şi dacă ne vom întoarce atenţiunea şi mai aproape, care român  n-ar simţi peptul său  sângerând de durere, privind locul acela unde – încă nu este un secol – un martir al poporului român, Horia, a suferit durerile robiei şi mai târziu a fost condamnat la  moarte atât de barbară! Deşi nu întâia oară vedem acum Alba Iulia, totuşi sub impresiunea acestor morminte istorice intrai şi de astă dată în ea.

În sine oraşul este şi acum destul de interesant şi are viitor, căci  formează centrul de comunicaţiune pentru mai multe părţi. Românii sunt majoritatea poporaţiunii.

După-miazăzi ieşirăm să vedem oraşul. Apoi ne urcarăm în cetate. Intrarăm prin poarta pe unde odinioară Mihai Viteazul intra cu triumph; îmi părea că văd  figura eroului neînvins, călare în mijlocul vitejilor săi căpitani; parcă zăream naintea mea  figurile atletice ale fraţilor Buzeşti; parcă auzeam zânghenitul armelor şi sunetul trâmbiţelor; şi parcă vedeam lucirea  sabielor, fălfâitul stindardelor şi cum tot poporul strigă “Uraa!”

Oh! Ce simţire dulce era aceea!… Toată urma în care călcam era un suvenir naţional, tot firul de prav îl credeam sacru şi-o naltă fericire cuprinse tot internul meu.

Însă deodată, întocmai cum vine un nor şi ascunde soarele, aşa se întunecă şi orizontul meu. Amicul care ne conducea ne arătă în poarta căsulia în care Horia petrecu închis restul zilelor sale. Poarta de triumph a lui Mihai Viteazul a devenit temniţa lui Horia. Simţeam un cutremur. Trecui iute pragul, ca vederea acelui loc să nu îmi apase mult timp spiritul, şi intrarăm în cetate, partea cea mai interesantă a Albei Iulia. În garnizoana cetăţii se află mulţi români şi  din întâmplare şi noi convenirăm cu un domn ofiţer, care avu bunătatea a ne conduce.

Despre cetatea aceasta aş putea să scriu mult. Dar e de prisos, căci mai an unul din colaboratorii noştri s-a ocupat pe aceste coloane de ea. Amintesc numai  ca prospectul din cetate e foarte frumos în toate părţile. Era seara pe când ne rentoarserăm în oraş, unde publicul se afla  adunat în promenadă. Ocuparăm şi noi loc la o masă, unde nu peste mult se adună o mică societate românească, cu care petrecurăm până târziu”.

(Bibliografie: “Însemnări de călătorie” de Iosif Vulcan, 1877”.)

Ioan Miclau – Australia – 2008

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: