-,,În fapt de toamnă”

M-A-NTREBAT UN FLUTURAŞ

„Ce e Iarna?” mă întreabă

Lin plutind, un fluturaş.

I-a spus lui un om de treabă

Că de-i iarnă, la oraş

Vin doar fluturi albi de nea

Ce se-aşează peste tot,

Şi oricât ar încerca

Iar să zboare…nu mai pot!

Mii de fluturi el cunoaşte!

Dar de ei, n-a auzit!…

Cum îi poate recunoaşte?

Unde s-au adăpostit?

Nu-nţelege ce e Iarna,

Nici n-a auzit de Ger!…

L-am luat încet, în palmă,

Şi l-am dus…la frigider!

A-nţeles acum ce-i gerul

Şi „zăpadă” a văzut!

Tare-i vesel fluturelul,

Că el vara s-a născut!

Să se bucure de soare,

De nectarul florilor

Cu măiestre aripioare

Spre-ncântarea tuturor!

POVESTEA UNUI STROP DE PLOAIE

Căzut din cer în pragul serii,

O floare mică m-a aflat

Şi m-a ascuns de vântul verii

Până ce noaptea a plecat.

Era frumoasă mica floare!

Şi-aş fi rămas la nesfârşit

Ascuns aşa, între petale,

De mica floare-ndrăgostit.

Dar soarele a prins să ardă…

Şi fost-am astfel ofilit,

Plutind apoi în mici fărâme

De nimenea văzut, simţit.

Doar Vântul pare să mă ştie

Şi suferinţa să-mi priceapă,

Că nu mai sunt un strop pe floare,

Ci-s doar în zbor…vapor de apă!

Dar iute eu făcut-am cunoştinţă

Cu Gerul aspru care va să vie

Schimbându-mă-n steluţă, cu priinţă

Recunoscută parcă dintre alte-o mie!

Iubită de copii, steluţă rece,

Eu cad pe nas, pe-obraz, pe-ntoarse gene,

La dans prin aer nimeni nu mă-ntrece

M-aşez în palmă, mă topesc alene,

Şi iar devin micuţul strop de ploaie

O lacrimă căzând pe-o albă foaie

Pe care un Poet cu fantezie

Se nevoieşte-a scrie-o poezie…

UN NOR… CA O OIŢĂ

Pe cerul trist şi întomnat

Parcă-mpletit în jurubiţă

Apare-un nor, ca o oiţă

Ce blana nu şi-a scărmănat.

E mândru norul, căci, se ştie,

De el depinde-o-ntreagă lume,

Câmpia toată-i poezie

Desprinsă parcă din albume.

Pe tobogan de vânt acum se joacă

Visând la picurii căzuţi

Ca Domnului pe voie să îi facă

Fiind pământului plăcuţi.

Dar s-a-ntristat că-n loc de lacrimi mute

În recii stropi ţărâna s-o sărute

Nu reuşeşte decât flori s-atingă

Mai bine zis… doar fulgi de nea să ningă.

Se vede că-i micuţ şi că nu ştie

Că glia poartă iarna pălărie

Din frunze, îndesată-n jos, pe frunţi

Pufoasă, albă, că-i din fulgi cărunţi.

Se scutură noruţul, de uimire,

Cu astfel de podoabă, nu-i de şagă.

Apoi, ca nimeni, nimeni să se mire,

Îmbrăţişează-a lui câmpie dragă…

LUCRAREA ÎNGERILOR, BUCURIA COPIILOR

Exist-un timp când îngerii deretică prin ceruri!

Atunci când florile se înmulţesc pe cale

Şi transferându-le… în alte ceruri,

Cad pe pământ…mulţime de petale.

Sunt albe! Se-nţelege! Cum e Raiul!

Şi de Lumina Sfântă încălzite.

Dar coborând către pământ cu-alaiul,

De vânturi şi de geruri, sunt răcite.

În ceruri florile sunt altfel rostuite,

Având petalele…steluţe lucitoare

Şi stând numai pe nouri aranjate,

Se înţelege cât sunt de uşoare.

Copii-s cei care se bucură mai tare!

Din Primăvară până-n toamnă, la povarnă

Aşteapt-a îngeraşilor lucrare

Ca fulgii cei ştrengari din cer să cearnă.


%d blogeri au apreciat asta: