►Cezarina Adamescu:,,Poveste pribeagă”

Am cules de pe drum o poveste pribeagă. Nici cap, nici coadă n-avea. Cine s-o dreagă? Vreun spiriduş? Vreo mătuşă sau vreun mătuş?

M-am uitat bine la ea. Se poticnea, şchiopăta, Mârâia. Se văieta. Gemea. Se clătina pe picioare. Şi mai avea şi o mulţime de semne de întrebare.

Ce să fac cu ea? S-o duc la mine acasă? Puşchea!… Că n-o să mai scap de belea. O să se ţină scai de mine, fără pic de ruşine.

Să mă leg s-o dreg şi tainele să-i dezleg?

Trebuie să fac ceva cât nu-i prea târziu şi vine altul şi-o ia, ca pe-o acadea.

Avea sărmana un ochi închis şi altul deschis. Spre Paradis.

O fi venit dintr-un vis?

O fi venit dintr-o dorinţă?

Cu neputinţă. Ce, dorinţele le iei aşa, de unde vrei, de unde nu vrei? Ca pe puişorii de lei? Eheiii!…

Staţi să vă spun cum începea, cam de pe la sfert. Cam aşa.

E cert, în natură există, lucru ciudat, o formă cubistă numită pătrat. Ce să fie, nici acum n-am aflat. Are laturi egale, cum sunt vorbele dumitale.

Pe o muchie destul de ascuţită şade nada asta plictisită. Când nu mai poate sta cocoţată, sare-n picioare ca la armată, în poziţie dreaptă şi stă aşa până la Sfântul Aşteaptă.

Care, vine-nu vine, ca pe ape line.

Oarecum scurtă şi lată, nada parcă era fermecată. Atrăgea. Ispitea, convingea şi te supunea.

Un iepure şchiop sosi în galop (un galop ţopăit în trei picioare şi coadă, mai bine zis, noadă). Mustăcea şi urechile îşi lungea şi dinţii şi-i ascuţea într-o carotă. Dulce şi zemoasă şi portocalie. Cam fistichie, luată dintr-o livadă pe veresie. Adică pe datorie. Mai avea un căpeţel între dinţi, când apăru un viţel.

Stătuse ce stătuse bălţatul la poarta cea nouă până începuse să plouă. Atunci o porni la plimbare să mai facă o schimbare.

-Hei, salutare! strigă viţelul la iepuraşul care nu contenea cu rosul morcovelului portocaliu.

-Vă ştiu…nu vă ştiu, domnule viţeluş, nu-mi aduc aminte acuş, fiindcă mă doare un dinte din faţă…

-Hai să ţi-l leg cu o aţă de un arbor pitic. Şi cât ai zice: „tic-tic!” îţi zboară direct în guşă de cioară. Ea-ţi va aduce unul de-oţel, bietul meu iepurel, să poţi roade carota cu el.

Zis şi făcut. Într-o clipită, Ronţăilă rămase ştirb şi peltic. Nu mai putea pronunţa nici cuvântul morcov măcar, iar Lelu-Bălţătelu, viţelul plecase cu pas rar, fără să privească în urmă măcar.

Dădea din coada plină de scaieţi şi de bălegar peste care, câteva muşte se aşezau cu obrăznicie. Măi să fie! Făcea din coadă „plici-plici” şi băga muştele-n frici.

-Hau-hau, se auzi dintr-un tufiş, un fel de lătrat cam nervos.

Era Laţi, căţeluşul sârmos şi lăţos care ascunsese acolo un os. Şi acum scormonea, scormonea şi nu-l mai găsea.

Îi venea să latre la lună de supărare. Dar tocmai atunci apăru pe cărare, o jună căţea, care se lingea pe botic.

Laţi nu mai zise nimic, să nu-l creadă lumea calic. Clefăi, mormăi, căscă, se scărpină de parcă ar fi cântat la chitară un cântec de inimă amară. Şi apoi se pregăti să-şi ia coada la spinare după splendida arătare. Voia să-i arate că-i galant, căţelandru-berbant şi nu se caliceşte la un os, oricât ar fi fost acesta de gustos.

Tot atunci apăru pe neaşteptate un şoricel.

Dar în poveste nu mai e loc şi de el.

Cum v-am mai spus, n-are coadă, nici cap şi nu toate lighioanele încap.

Să ne descotorosim de mişel.

Şi cum Laţi plecă după căţea, să ne lipsim şi de el şi de ea.

Rămâne iepurelul – minus morcovelul. L-o fi mâncat, l-o fi păstrat pentru când i-o creşte dinţişorul la loc?

Cui îi pasă?

Pun mâna-n foc că nu ştiţi ce s-a mai întâmplat.

Adevărat?

Gata. Am plecat că sunt şi eu aşteptat.

Imaginaţi-vă acum, că pe mine m-a lăsat căruţa cu muze în drum.

Şi povestea s-a evaporat ca un fum….

Galaţi, 20 noiembrie 2008

Cezarina ADAMESCU


%d blogeri au apreciat asta: