-Cezarina Adamescu -Povești cu tâlc pentru clasele V-VI

CHIPEL

Această poveste, în chip neobişnuit, începe de la sfârşit. Negreşit mă veţi întreba, de ce aşa? De ce să nu înceapă cu începutul, făcându-şi debutul în carte pentru ca fiecare în parte să înţeleagă ceva?

Uite-aşa.

Eu voi începe de la sfârşit şi voi o să vă îndreptaţi pe îndelete, spre început. Aţi priceput?

…Şi au trăit băiatul şi fata până la adânci bătrâneţi, îndreptându-se, de fapt, spre tinereţe.

„Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”… unde am mai auzit eu aşa ceva? Cred că într-o carte.

Cum? Au descoperit un elixir să-i întinerească, să-i facă vrednici, frumoşi şi viguroşi? Vreun fir de Ariadnă să iasă din labirintul lui Tezeu? Cred şi eu…

Vreo poţiune fiartă în alambic care te face mai mic? Vreo fiertură de ierburi dulci-amărui care să te întoarcă din valurile vieţii în barcă? Ia mai pune-ţi pofta-n cui!

Nimic din toate aceste, altfel n-ar fi această poveste, poveste.

Cei doi bătrâni gârboviţi erau nespus de fericiţi! Fiindcă băbuţa nu ştiu cum şi-n ce fel, îi născuse moşneagului un nepoţel.

Ce-ntâmplare! Parcă nu are, cu nici o alta, asemănare!

Ei, şi cum să-l boteze? Ce nume să-i dea, să nu egaleze nici unul din cele până atunci cunoscute.

Până la urmă i-au pus numele Chipel, fiindcă era de fel arătos şi sănătos. Şi acest băieţel nepoţel, născut la o vârstă înaintată, fără mamă şi tată, ci doar cu bunic şi bunică, avea o statură cât o furnică. Sau un furnicel, bietul de el! Mereu îl pierdeau din ochi de drag şi se-nvăţaseră cu el, aşa mititel cum era. Auzi mata!

Le era teamă ca din greşeală, să nu-l mănânce pisica Şorica sau, fiind o făptură aşa mică, să nu-l ronţăie şoricelul Costică. Să nu-l ciugulească vreo găinuşă şi să-i rămână în guşă. Sau mai curând, să nu-l sufle vântul pe sub uşă şi să-l zboare-n grădină, căci acolo, în iarbă şi floricele, s-ar fi rătăcit, păcatele mele!

Cel mai mult îl plăcea lui Chipel să doarmă în barba moşului. Se tolănea ori se ghemuia şi imediat sforăia, căci moşul, mândru peste poate, îi spunea :

-Aşa, somn uşor, puişor, dragă copile-nepoate! Somn lin şi cu vise plăcute. Tăticul-bunic o să-ţi cânte de stea, comoara mea.

Şi tot aşa, Chipel sforăia în barba bunicului-tată, de fiecare dată. Dar nici mămica-bunica nu voia să scape vreo clipă fără să-şi ţină odrasla sub aripă. Îi spunea bunicului o sudalmă şi-i fura copilul ţinându-l în palmă şi mângâindu-l în aşa fel încât Chipel, nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Parcă era Neghiniţă, dintr-o altă poveste, a cărei iţă s-a încurcat într-o jurubiţă şi s-a uitat. Sau acea făptură micuţă, numită Găvănuţă. Mare păcat că poveştile mor aşa uşor ! Ori nu mai există bunici pe aici să le spună, ori lumea e de-a dreptul absurdă, nebună… Cum să trăieşti, fără basme, fără poveşti şi fantasme? Tare, tare săraci am deveni dacă poveştile nu s-ar mai povesti, de parcă pe lume nimic valoros n-ar mai fi!

Fiindcă poveştile, vorba unui autor, au rostul lor.

De pildă, toate zânele, unde-au pierit? Zmeii, vrăjitoarele şi piticii, unde-s? Unde-s voinicii cu buzdugane, Feţi-Frumoşii cu iatagane, împăraţii, crăiesele vesele ori prinţesele triste? S-or fi făcut toate artiste? Fiindcă se ştie, un artist, e mai totdeauna trist.

Cu ce se hrănesc copiii înainte să doarmă? Cu vreo armă, cu roboţi sau cu bombe pe calculator? Vai de sufletul lor!

Chipel nici vorbă să vrea altceva decât poveştile vechi, şoptite la urechi, când de tata-bunic când de măicuţa-bunică. De aceea creştea fără frică şi luminat de virtuţile cele mai înalte şi sfinte. Şi dobândea învăţăminte cât zece, încât părea că nimeni nu-l va întrece.

Ajunsese un model de băieţel, frumosul Chipel.

Povestea fiind cam pe la jumătate, vă las pe voi să continuaţi, până la început, fiindcă la uşă îmi bate cineva!

Poate mata, sau altcineva să-mi poveşteşti, ce-a mai făcut Chipel că mi s-a făcut dor de el!

DESAGA CU SUFLETE

A fost odată un om care cumpăra suflete. La ce-i trebuia şi unde le ducea, numai Dumnezeu ştia. El făcea doar atât : umbla pe străzi şi pe uliţi desculţ, cu o desagă peticită-n spinare, strigând cât îl ţineau rărunchii de tare :

-Cine are un suflet de vânzare?

Sătenii sau orăşenii, auzind de acest negoţ neobişnuit, care le dădea de gândit, începură să dea buzna în jurul lui, întrebând fiecare, cât poate lua pe sufletul de vânzare.

Ei vezi, aici, să deschid o paranteză vreau, fiindcă tarifele se deosebeau.

Sufletele curate erau cele mai căutate.

Odată, cică ar fi găsit un suflet răstignit. Altul – într-atât de risipit că deloc nu l-a mai găsit.

Nici cele fericite nu erau ocolite. Urmau apoi sufletele răbdătoare, care aveau şi ele căutare. Sufletele sărace, simple, oneste erau ca o zestre. Acestea valorau o avere şi-ţi făcea plăcere să le priveşti dar mai ales, să le iubeşti.

De sufletele mici şi meschine, neguţătorului i se făcea puţină ruşine. Dar le accepta şi aşa, în nădejdea că se vor îndrepta.

Sufletele pierdute şi regăsite erau cele mai des întâlnite.

Mai avea în desagă suflete slute ale unor brute.

Un suflet bucăţele valora parale bunicele.

Vai, niciodată n-ar fi vrut să cumpere un suflet vândut. Sau altul, vai, alungat din Rai. Mai avea suflete neşlefuite, rudimentare şi chiar suflete barbare.

Dar cel mai mult preţuia sufletele de aur pe care foarte rar le găsea.

Apoi, ale celor care, după vorba cea veche, se unesc – sufletele-pereche – fiindc aidoma-n simţire şi asemuire.

Un suflet zgârcit, foarte puţin era preţuit. Unul zgândărit trebuia imediat liniştit. Făcea pace în el încât devenea mieluşel.

Niciodată, niciodată n-ar fi acceptat un suflet sfărâmat, dimpotrivă, cel generos îi aducea mare folos şi nu numai lui, ci oricui.

Sufletele trufaşe se asemuiau cu nişte păsări cu gâturi golaşe.

Tare, tare îi era drag câte un suflet pribeag, câte un suflet hai-hui, îl căuta, dar, ia-l de unde nu-i!

Sufletele roase de îndoială, covârşite de oboseală, de plictiseală, neînţelese ori abătute, din pricini complet neştiute şi câte şi mai câte : sufletele căldicele, nehotărâte, care i se păreau grozav de urâte.

Cu asemenea avere, neguţătorul de suflete zilnic creştea în putere şi avea grijă nespus, să nu uite, pe fiecare unde le-a pus.

De-aia omul cumpăra suflete cu nemiluita. Fiindcă el cunoştea la Curtea Împărătească aflată-n tării, pe Acela care trebuia să le miluiască.

O fi adevărat, mai ştii? Pe Regele-Creator care avea rolul de Mântuitor.

Acolo trebuia cu desaga s-ajungă, dar până la acea Împărăţie mai era hăt! cale

lungă!

Unele suflete costau mai mult, altele mai puţin, unele, cu eforturi intense, erau cumpărate pe sume imense.

Îţi spun un secret, dar nu plânge : toate sufletele acestea erau plătite cu lacrimi de sânge. De cine? De cine? De un miel Nevinovat, care astfel, le-a răscumpărat.

Neguţătorul prefera, fiindu-i cele mai iubite, sufletele nepreţuite. Sufletul care nu se putea cumpăra cu nimic şi care, orice-ai întreprinde, cu tot aurul lumii nu se vinde. Cele ce, necontenit se dăruiesc, persoanelor pe care le iubesc, dar şi, fiind destul de încăpătoare, lumii înconjurătoare.

Nu era desigur, lucru de şagă, să porţi atâtea suflete în desagă. Dar cum le selecta, cum ştia să le-mpartă, că doar nu era mână-spartă! Să nu se încurce, tot umblând din poartă în poartă. Că doar sufletul n-are toartă să-l apuci şi nici mâner să poţi călători lesne cu el. N-are nici roţi, altfel l-ar da dura toţi. Nici tălpici sau şenile ca săniuţele ori tancurile, nu are, sufletul fiecare. Atunci, cum să transporte atâtea cohorte de suflete, mai fată? Desigur, numai într-o desagă sau traistă fermecată. Ceea ce şi avea, neguţătorul nostru, pe onoarea mea.

Din ce material era, cui îi păsa? Cert e că le cuprindea pe toate, nepoate.

Cred că şi al tău e pe-acolo, pe undeva, mi-a spus cineva.

Ăsta da, zic şi eu meşteşug foarte greu : de suflete să ai grijă necontenit, din tinereţe până la bătrâneţe.

Aici se pune o întrebare firească : unde mergea omul cu asemenea povară nefirească?

Ei bine, le curăţa, le alnea, le îm-bu-nă-tă-ţea.

Sunt dator să vă spun : apoi le ducea să le sfinţească în asemenea stil, până se făceau ca şi sufletul de copil!

Căci e scris : Dacă sufletul – ca al unui copil o să-ţi fie -, sigur vei ajunge în Împărăţie!”

Deci, ce făcea, ce dregea, de le făcea curate, iluminate, cu lacrimi de rouă splălate, împodobite cu toate harurile ce le-au fost date.

Astfel erau prezentate mai departe, dincolo de viaţă şi de moarte.

*

Tu ce fel de suflet ai şi cu cât îl dai ca să ajungi în Rai?

De-ar veni într-o zi şi te-ar ispiti omul cu desaga-n spinare, l-ai trimite urgent la plimbare, te-ai târgui, te-ai codi sau l-ai da imediat la curăţat şi spălat? Sau preferi un suflet murdar, lipsit de har?

Bună-ntrebare, care-mi dă de gândit, de oftat.

O să-ţi dau un răspuns negreşit, când va ajunge soarele la scăpătat…

STROP DE NIMIC

A fost odată un strop de nimic. Cântărea mai puţin decât un pic şi era mult mai mic. Mai era şi peltic. Şi avea o amică, puţintel mai mică şi mai nimică. Ea nu era peltică. Dar acest irmilic putea face lucruri grozave. Călătorea pe nave de croazieră în cămaşă cu lavalieră iar când se urca în poştalion purta papillon. Când călărea, odată urcat în şa, nu se oprea decât pe o stea. Ce stea? O stea logostea precum altele mii, aşa să ştii. Părerea mea.

Strop de nimic era un om şi jumătate, avea personalitate. Nu făcea nimic pe nemâncate. Pe nebăute vorbea vrute şi nevrute. De nu dormea, urzea. Ce urzea? Planuri de pace, căci de război se temea.

Nimic nu făcea fără stăruinţă, căci avea mare credinţă. Şi bună cuviinţă avea cu prisosinţă.

Şi fiindcă locuia la hotar îşi cumpără un far. Nu cumva cineva graniţele să le depăşească fără să plătească.

Aşadar, Strop de Nimic se făcuse grăniţar sau grănicer. Şi nimeni nu mai văzuse aşa harnic hotarnic. Căci punea pretutindeni borne şi bârne şi inscripţii pe piatră. Nu piatră acră ascunsă în lacră de bunica, ci piatră de hotar. Ce bizar! Până şi câinii lătrau auzind o asemenea inscripţie cum sună:

„Nimeni nu are voie să pună hotar pe lună fără să aducă la mine petiţie.”

Auzi ambiţie! Să fie stăpân pe lună. Ce lume nebună, nebună, nebună! Sau, cei timizi, pe asteroizi. Cei fără gologani voiau să călătorească pe bolovani care sunt nişte meteoriţi mai chirciţi.

Alţii, chiar şi pe sori, că te şi înfiori când îi vezi. E adevărat că sunt cam obezi şi vor să-şi topească osânza la soare. Ba visează să le crească într-o zi aripioare şi să zboare taman ca-n aeroplan, pe alte planete, mai luxoase, mai cochete.

Nişte persoane mai discrete, care nu au atâtea secrete, s-au dus cete-cete să caute pete pe Marte. Dar fiind prea departe, au făcut o haltă pe o creastă numită Marele Zid Chinezesc. Ce să vă mai povestesc că în-măr-mu-resc!

Zidul era atât de lung de se părea că nu mai ajung. Şi nici n-au ajuns la capătul lui, aşa că şi-au pus pofta-n cui!

Strop de Nimic s-a-ntors necăjit că i-a însoţit. Trebuia să stea de veghe la hotar, măcar ar fi văzut cine trece. Cel puţin unul din zece, dacă ar fi trecut, s-ar fi dat bătut.

Dar el îi oprea şi-i vămuia. Unei fete i-a cerut un cercel din ureche. Alteia, chiar coada unei comete. Iar unui băiat, nici mai mult nici mai puţin decât un limuzin. Sau o limuzină că-i mai plină de lumină. Năstruşnicul acesta de ins care se bucura de un prestigiu deosebit a rămas vestit prin faptul că nimic nu era, nimic nu făcea, nimic nu vorbea, nu mânca, nici bea, dar cu nimic trăia. Cum se poate aşa ceva? Iaca, nepoate, în poveste, totul se poate. Altfel n-ai da tu din coate să-ţi spui despre acest personaj ututui. Uite-l,

MINCIUNEL

Nu era de pe-aici, nici nu se trăgea dintr-un neam de calici. Venea de departe. (Poate dintr-un film, dintr-o carte?) Poate din altă parte, din viaţă, din moarte… Fiindcă, se ştie, la noi, copiii sunt învăţaţi de bunici şi mămici să spună doar adevărul goluţ, nu să umble cu cioara vopsită şi să spună că-i papagal. Nu-i normal ! Sau să treacă vorbele printr-o sită, să le scuture, să le vânture, fluture, până încep să sune şi cad prin ochiuri, doar cuvintele bune. Cele (ne)bune se opresc până se adeveresc.

Minciunel era un personaj mititel, ca vai de el. O zvârlugă care mintea-ţi înjugă. Cam rebel, nu asculta defel decât de alţii ca el. Însă putea creşte ca un aluat, devenea iute bărbat, cogea Minciunoi, mai dihai decât ciobanul la oi. Se umfla, creştea, se inflama iar uneori exploda. Şi-atunci să te ţii, năzdrăvănii. Bucăţele de minciunele se lipeau ici-colo de trecători şi nu mai scăpau de ele din noapte în zori. Nici gând să mai devină din nou mititel, pacostea de Minciunel. Şi se-nmulţea, măi frate, mai repede decât microbii prin sciziparitate. Adică se-mpărţea în două, în şapte, în nouă, în nouăzeci şi nouă, fără să mai fie nevoie de ouă. Neamul lor era numeros şi păgubos.

Venea deci, de pe întunecate poteci, din hăţişuri de minţi, unde spiriduşi ghiduşi te învaţă să minţi. Să minţi chiar sfruntat, gogonat, exagerat, de la început până la sfârşit. Să minţi de cu noapte şi până dimineaţă până apele-ngheaţă. Sau de dimineaţă până seara, până curge în sus Niagara.

O minciună adevărată e cât se poate de căutată. Pe cât e de lungă, pe atât e de lată. Aproape pătrată. De-ar fi rotundă ar putea chiar s-o tundă la vale.Şi pe-aici ţi-e calea-cărare!

Ei şi acel pătrăţel mărunţel se numea Minciunel. Şi câte pozne nu făcea, dragul de el! Se vâra în ureche la fiecare şi debita, de pielea ţi se încreţea. Dar nu de floarea la ureche ţi se făcea pielea de găină, ci de năzdrăvăniile pe care Minciunel ţi le strecura în surdină! Dar cum făcea?

Se căţăra din pavilion pe scăriţă şi de-acolo ţuşti! În trompiţă. Care trompiţă? A lui Eustache, măi Lefterache, că doar nu a ta sau a mea, et caetera.

Mare belea, Minciunel se cocoţa pe scăriţe şi încurca iţe, de ziceai că eşti la război. Război de ţesut cu zbaturi şi cozi. Şi iţe pe care le-nnozi de nu le mai dezleagă nimeni o viaţă întreagă.

Le-ncâlcea în zeci de noduri şi semne, pesemne din asta trăia şi cu aşa ceva se îndeletnicea. Aşa a încâlcit iţele şi-n povestea mea.

Dar, cu ce folos, mă va întreba unul mai arţăgos. Uite-aşa, ca să se afle în treabă, sau, şi mai important, să pară mai interesant. Decât să taie frunză la câini, mai bine minţea de rupea. Apoi se spăla pe mâini şi nici nu mai privea la câini, dacă şi-au mâncat tocătura. Ce mai tura-vura,i-a strecurat unuia o minciună că ar putea să-şi cumpere o parcelă pe lună. Pe loc viran; ca-n satul lui, pe tăpşan. Să fie unicul proprietar selenar. Şi ce să cultive? Andive. Movile şi stive, grămezi de andive-gulii ar cultiva pe teren marţian, într-un an. Sau într-o lună, seminţe de baobab. Şi-ar răsări de n-ar izbuti Micul Prinţ să smulgă baaobabii din rădăcină până pe planeta vecină. Fiindcă baobabii, ca şi nababii, sug toate sevele din solul lunar, de n-ar mai putea un biet trandafiraş să se hrănească şi să trăiască, chiar dacă ar avea patru spini. Şi de unde-ar lua apă, dacă nu sunt vecini?

Dar să revenim la andive. Proprietarul le-ar duce dis-de-dimineaţă la piaţă. Două-trei roabe să le aşeze pe tarabe. Fiindcă vă spun taină mare : andivele au mare căutare pe Lună. (Nu cumva şi asta e o minciună?)

Le-ar cumpăra marţieni (indigeni?) sau vreun muşteriu mai taciturn de pe Saturn. Vă-nchipuiţi ce comerţ ar face! Şi ce şperţ ar aduna, că monezile ar suna în buzunarul său ca un zurgălău !

Dar omul nu voia şi pace, aşa că i-a zis lui Minciunel să-l mai lase în pace. Mai bine ar face comerţ cu dobitoace. C-a auzit el de-o oaie bălaie, a unui Prinţ. I-ar face atâţia mieluşei încât ar deveni cioban într-un an-doi-trei.

Prinţul, venit de pe un asterioid, încuiase oaia-ntr-o ladă până la prima zăpadă. Şi oaia behăia, biata de ea, că sufletul ţi se înmuia, de cât se jeluia. Căci lăsase acasă un mieluţ orfan, luat cu arcan de cioban şi trecut pe la strungă deşi blana lui nu era deloc lungă, ci scurtă şi creaţă. Şi-l cheamă Neaţă sau Niţă, nici nu mai ştiu şi să-l chem pe Minciunel, deja e târziu.

Ce crezi că i-au spus Minciunel unei fetiţe cam mironosiţe? Să nu se mai îmbete cu vorbele meşteşugite scrise sau auzite!

Fiindcă vorbele astea, ehei! Nu-s de nasul ei. Nu-s nici de nasul tău, oricât ai fi de nătărău! Ele-s doar pentru poeţi. Care-s chiar nişte fleţi, dacă nu le rostesc, nu le declamă, ori nu le aşază de-a dreptul în ramă!

Cu poeţii, nu-i bai, Minciunel duce un adevărat trai pe vătrai. Se întrec să viseze, să inventeze de-ţi stă mintea în loc şi-ţi ia părul foc. Sau îţi face creierul : poc! Şi-ţi crapă bostanul. Nici măcar sărmanul Minciunel nu se pune cu ei. Zice că-s menestrei şi de menestreii cu liră, lumea se cam miră. N-au ei ceva mai bun de făcut? Să facă ulcioare de lut sau scăunele de lemn, de artizanat, îi îndemn. Nu să zdrăngăne întruna la mandolină şi să umble din poartă în poartă pe la castele după domniţe îndrăgostite şi ele, de câte-un oştean sau curtean, să le cânte de-alean.

Aici Minciunel cam are de furcă şi nu se încurcă! Fiindcă la curte trăiesc saltimbanci, arlechini, măscărici, beduini şi mai ales pitici. Şi ei toarnă gogoşi şi minciunele de crapă capra-n patru cu ele!

Într-un sat, Minciunel şi-a găsit naşul cu Păcală, poznaşul, vărul lui Tândală şi frate cu altul numit Cănuţă om sucit, că de n-ar fi fost nu s-ar mai fi povestit!

Au făcut un concurs de scornit minciuni, de luni până luni şi de marţi până poimarţi. Şi mai să-l întreacă pe Păcală acest pişicher numit Minciunel!

Mai întâi li s-a părut o joacă; dar nu se mai opreau nici când bătea de toacă. Se duelau în rime, după ureche aceşti mincinoşi fără pereche. Turnau rimele pe calapod, apoi le urcau în pod.

Când un pici se ducea să răscolească după niscaiva jucării, atunci să te ţii! Găseau minciunile rimate şi le foloseau pe apucate. Dacă printre ele era şi-un adevăr mai golaş, ţuşti cu el pe făraş.

Una din cele zece porunci spune să nu ascunzi adevărul, ci să-l scoţi la iveală, fără tocmeală. Cu alte cuvinte, să nu minţi, fiindcă nu-i mai ai de prieteni pe sfinţi. De Dumnezeu, nici poveste, dacă continui să minciuneşti. Nu te mai mântuieşti. De aceea să fie cu luare aminte cine minte.

De la un timp, Minciunel s-a gândit puţintel şi cam după vreo săptălună a-ncercat să scoată bani pe minciună. Adică să deschidă un magazin prin vecini şi să le comercializeze, astfel să prospereze. Ei, dar crezi că nu s-au găsit şi nebuni care să cumpere minciuni? Destui ututui voiau să ştie cum se umblă cu minciunica la pălărie, în buzunar sau sub iie şi să-i îmbie pe alţii să facă la fel. Şi au făcut-o cu zel, ca orice mişel. Au învăţat să mintă la serviciu, acasă, pe nepusă masă, la şedinţe şi peste tot, după preferinţe. Cel mai mult le plăcea să mintă la o partidă de cărţi, care minciunea se numeşte cacealma. Tragi o cacealma cu cinci aşi şi ceilalţi se lasă păgubaşi. Cu cinci popi poţi pe toţi jucătorii să-i îngropi, să le iei banii adică, cum a făcut Minciunică.

Într-o zi, lui Minciunel i s-a înfundat fiindcă a întâlnit Adevărul-adevărat. Care nu e de lepădat, ci e un bărbat cum fiecare ar vrea. Pe onoarea mea.

Ce-au făcut, ce-au dres, e greu de înţeles. Cert e că au luptat bărbăteşte, care pe care, fără supărare, să răzbată cine-i mai tare. S-au răpus unul pe altul, cât ai zice: Peşte! Fiindcă îţi spun, chiar de nu-s întrebată: ei nu pot fi prieteni absolut niciodată.

Am aflat că mai luptă şi azi uneori, şi, am presupus, când unul, când altu-i răpus, ori supus.

Asta-i tot ce-am avut de spus.

Cât despre Minciun, unii-l preferă, alţii nu. Dar tu, băieţaş? Te foloseşti de el uneori, sau îţi iei Adevărul drept unic chezaş? Ei aş!

Dar tu,fetiţă? Pe cine chemi în ajutor la grădiniţă? Pe Minciunel sau pe Minciuniţă?

La asemenea întrebare cu tâlc, toţi tac mâlc. Spune, tu, băieţelul mai mititel. Îl cunoşti şi tu pe Minciunel? Sau pe prietena lui Minciunica? Fiindcă din atâtica, ea se face cogea minciună. Nu-i a bună!

Pe viitor, te rog să renunţi la serviciile lor.

Hai acum, somn uşor! La culcărică, fără Minciunel sau Minciunică!

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: