– Cezarina Adamescu:,,CUM SĂ-ŢI CUMPERI NEMURIREA”

ISTORISIRI MORALE

Din cartea în curs de apariţie: CUM SĂ-ŢI CUMPERI NEMURIREA

FIICA MEA, BUCURIA

Într-o zi, am primit un dar care a făcut să se nască în sufletul meu o floare rară: o bucurie.

Am ajuns acasă cu sufletul înfrigurat, nerăbdător şi, lăsând la o parte anumite treburi, m-am scăldat în această bucurie, am gustat-o pe îndelete, m-am jucat cu ea, am alintat-o, am mângâiat-o, am aruncat-o din braţe şi am prins-o ca pe copiii cei mici. Am strâns-o la piept şi am lipit-o de inimă. Îmi ţinea de cald, de frig, de foame şi de sete. Îmi ţinea de lumină. Îmi ţinea de urât.

Aşa s-au scurs câteva zile în care mi-am mestecat bucuria, bucătură cu bucătură, înghiţind-o încet, cu grijă să nu se termine. Câteva zile în care sufletul meu a surâs, a fost fericit, s-a încălzit la flacăra ei. Nici foame nu mi se mai făcea, nici sete, nici somn, nici lene.

Iar când îmi aduceam aminte că e noapte târziu, un jind usturător îmi cuprindea inima, voiam să ajung mai degrabă zorii de zi, ca să-mi regăsesc comoara alcătuită din bucăţi zidite precum cărămizile prinse-n mortar. O bucurie alcătuită din cuvinte. Din cuvinte şi lacrimi. Din surâsuri înlăcrimate, o beţie fără să fi atins anafură cu buzele. O dogoare urcând din piept spre obraji, ţâşnindu-mi din ochi, o dată cu lacrimile de recunoştinţă.

Dar la un moment dat mi-am zis :

„Nu e drept să mă înfrupt singură din această bucurie. Ce-ar fi să împărtăşesc cu cineva această bucurie sfântă ţâşnind ca un izvor fermecat într-un deşert cu nisip arzător şi cu cenuşă?”

Dar, cu cine să mă bucur, căci nu aveam pe nimeni aproape? Şi am pus mâna pe telefoane, pe scrisori, pe apeluri încoace şi-ncolo.

-Vrei să te bucuri cu mine?

-Aş vrea, dar nu pot…

-Vino să ne bucurăm împreună…

-Nu pot, n-am timp, n-am chef de bucurie, n-am bani, nu pot să mă bucur…

Aşa sunau răspunsurile.

-Cine vrea să se bucure, să poftească la mine să-i dau bucurie, am mai făcut un apel disperat, în cele din urmă.

-Fugi de-acolo cu bucuria ta, de bucurie ne arde nouă?

Acestea au fost în mare parte răspunsurile celor cărora voiam să le împart bucuria mea, cel mai de preţ lucru de până atunci.

Şi totuşi, bucuria mă apăsa tot mai mult pe piept şi pe umeri, pe pleoape, pe buze, mă obseda. Nu mă gândeam decât la dânsa. Nu mai puteam s-o duc singură. Se lăsase prea greu pe sufletul meu şi se cerea împărtăşită.

-Ah, de-aş găsi măcar un suflet deschis, să primească prinosul meu de bucurie!

Dar toţi aveau foarte multe treburi urgente la serviciu, la şcoală, la o distracţie cu prietenii, acasă, la film, la plimbare, în toate locurile cu putinţă.

Bucuria mea risca să rămână neîmpărţită. Şi aşa, privind la ea, parcă se împuţinase, pălise, parcă se vestejise puţin, nici măcar nu mai era întreagă, avea un colţ sfărâmat. Devenise o povară. Îmi atârna pe umeri şi se făcea din ce în ce mai grea, mai apăsătoare, uneori îmi aluneca de pe umeri, se rostogolea şi eu trebuia s-o culeg şi s-o aşez din nou la locul ei.

Am încercat s-o ignor, să uit de ea un timp, s-o astup cu o învelitoare groasă, să o ascund sub pat, în dulap, în cămară.

Degeaba. Parcă era un făcut. Mă pândea. Stătea cu ochii pe mine. Şi când nu eram o clipă atentă, îmi sărea, ca o pisică-n spinare, apoi jos, se mângâia de picioarele mele, se prelingea pe trup, mă învăluia, devenea iar strălucitoare, neatinsă, din ce în ce mai provocatoare.

„Unde s-o azvârl? – m-am gândit exasperată. Cum să scap de ea, căci mă sufocă. Şi nu-i nimeni alături cu care s-o împart, s-o trăiesc, s-o consum. Nimeni nu are nevoie de o bucurie? De ce s-o mai am dacă nu pot s-o împart cu cineva?”

Îmi venea s-o sugrum, s-o nimicesc, s-o calc în picioare. Se insinuase atât de abil în mine, în trup, în viscere, în suflet, în minte, în inimă, eram doldora de ea, mi se aciuase ca un prunc care dădea mereu cu picioruşele incerte în pântecul vieţii. Îi simţeam pulsaţiile intime, inima bătând laolaltă cu a mea. Mă ameţea aşa de tare încât nu mai puteam merge pe stradă cu bucuria mea înăuntru.

Am vrut să uit de ea. Şi atunci am ascuns-o. Dar ea creştea în mine.

„Măcar de-aş putea s-o nasc” – mi-am spus şi în clipa aceea au început durerile facerii.

Ţipam, plângeam, mă zbăteam, clătinam capul, trupul mi se zgâlţâia în convulsii.

„Cel puţin aşa voi putea să o lepăd şi mă voi simţi mai uşurată”, mi-am zis, ceva mai liniştită. Dar oare ce se va întâmpla atunci? Voi uita de ea definitiv? Îmi va fi iarăşi dragă?

S-a născut în dureri aprige într-o dimineaţă, o dată cu aurora. Era nou-nouţă. Era frumoasă şi roză. Era mică dar creştea iar, văzând cu ochii, se rotunjea, era vioaie, zglobie, dădea din mâini şi din picioare.

„Toată lumea o va admira acum, mi-am spus, după ce s-au mai potolit durerile facerii. Vor veni la ea şi se vor uimi de frumuseţea, gingăşia şi sănătatea ei.”

Dar n-a venit nici de această dată nimeni să vadă nou-născuta. Am aşteptat o săptămână, o lună, un an. Bucuria mea creştea singură. Se juca în pătuţ, gângurea, surâdea, începuse să cunoască lucrurile din jur. Îşi ajungea sieşi.

Şi eu eram fericită. Am realizat că aveam un copil, o bucurie. Bucuria era copilul meu şi nu mai voiam să o împart cu nimeni. Voi trăi pentru ea, o voi apăra cu preţul vieţii mele, voi lupta pe baricade şi voi învinge.

Era însăşi raţiunea vieţii mele. Voi birui această nepăsare, această indiferenţă, această imensă lehamite.

Între timp bucuria crescuse, era domnişoară. Voia să se plimbe singură, în voie, pe malul lacului, la şosea, prin pădure. Învăţase trilul de păsări, freamătul frunzelor, vuietul valurilor, adierea de vânt în câmpie.

Voia să se dezlipească de mine şi să devină independentă, liberă, să trăiască pe propriile sale picioare.

Iar eu nu mai voiam s-o înstrăinez, nu voiam s-o scap din ochi, mă încăpăţânam s-o apăr, s-o protejez de privirile rele, căci mă învăţasem cu ea, ea era totul pentru mine.

Într-o zi mi-a zis :

-Plec de la tine să-mi caut norocul. Poate altundeva îmi voi găsi perechea şi voi fi fericită.

Mi-am luat rămas bun de la ea cu lacrimi şi îmbrăţişări. Mi-a mulţumit cuviincios că-i dădusem viaţă, că o crescusem aşa frumos şi că fusesem alături de ea şi, fluturându-mi o batistă prin faţa ochilor, şi-a luat rămas bun şi a plecat de la mine.

O caut de atunci neîncetat, pretutindeni. Şi parcă-mi clipoceşte-n auz râsul ei zglobiu, de făptură vioaie.

Într-o zi mi s-a părut că o văd în surâsul unui copil; altă dată a trecut chiar pe lângă mine în strălucirea din ochii unei perechi îndrăgostite.

Într-o seară am zărit-o-n tramvai lângă un proaspăt tătic, căruia i se născuse o fată.

Ştiu că n-am pierdut-o definitiv. Ea a trecut prin mine, ducându-se-n sus, mai departe, în alţii, care aveau nevoie de ea, în cei singuri, în cei care nu mai cred în nimic, în bolnavi şi săraci, în cei părăsiţi de speranţă.

Se strecoară tiptil în sufletul lor, ca o rază de soare, ca o adiere de vânt, ca o plăpândă lumină de candelă, ca un surâs, pe un obraz palid de fată…

O COMOARĂ NEPREŢUITĂ

Era odată un om care avea o comoară. Nici mare, nici mică, dar foarte preţioasă. O avea de când se născuse, copilărise cu ea şi o purtase cu grijă, de mic, toată viaţa. Comoara crescuse, cum s-ar spune, o dată cu el. Se dezvoltase frumos şi ajunsese neasemuit de gingaşă. Oriunde se ducea, omul o lua cu sine. Nici noaptea nu se despărţea de comoara lui, protejând-o, învelind-o, îngrijindu-se de ea cu multă atenţie, ca un părinte faţă de odrasla sa preaiubită, pentru că o iubea din toată inima şi trăia numai pentru dânsa.

Şi, de câte ori se mutase în alt oraş cu serviciul, bineînţeles că prima grijă era, să-şi transporte comoara, s-o aibă cât mai aproape, sub ochi, sub pieptar, lipită de inima sa.

Astfel, comoara înmulţindu-se, devenise uriaşă şi de la o vreme, omului îi venea foarte greu s-o mai care cu dânsul, căci îmbătrânise şi se simţea cam nevolnic. Dar nici n-o lăsa părăsită în ruptul capului, căci rămăsese singura lui avere, după ce pierduse totul în viaţă : şi casă şi familie şi serviciu şi prieteni şi rude.

Atâta mângâiere avea şi el când comoara se dezvăluia în faţa ochilor săi, în toată splendoarea. Omul îşi făgăduise în tinereţe să nu se despartă de ea niciodată.

De la un timp, omului îi veni o idee : „Ce-ar fi să mai dau puţin din ea, poate mi-o fi mai uşor, decât s-o duc singur?”

Zis şi făcut. Într-o zi de sărbătoare se duse omul cu comoara la un târg unde se vindeau fel de fel de minunăţii, de nu-ţi venea să crezi ochilor.

O aşeză el pe o tarabă şi-şi aştepta clienţii, îmbiindu-i cu preţioasa comoară.

Târgoveţii, fiecare cu treburile şi necazurile lor, treceau grăbiţi cu saci în spinare, cu baloturi cu paie la subsiori, cu desagi uriaşe în mâini, şi nu luară în seamă comoara care strălucea pe tarabă luminând totul în jur, deşi era o zi tare mohorâtă. Dar, fie că omul nu ştia să-şi vândă marfa, fie că nu era una din acelea care să te tragă de mânecă, ci, mai curând, era o comoară tainică, misterioasă, la prima vedere nu valora chiar nimic, ci, numai o dată dezvăluită, strălucea mai aprins decât toate pietrele preţioase adunate la un loc, omul aştepta de o jumătate de zi în zadar şi nimeni nu-i aruncase nici măcar o privire.

Se vede că această comoară era numai pentru cine avea ochi de privit, fireşte. Pentru că, una e să priveşti, alta e să vezi şi altceva să te uiţi cu luare aminte.

Însă, oamenii, de obicei, nu au vreme pentru descoperit comori ascunse. Ei vor numai ceea ce le suceşte minţile şi le aprinde simţurile. Unii care se învârteau fără nici o treabă pe acolo, din neatenţie sau chiar din rea voinţă, o călcară-n picioare, chiar încercând s-o murdărească. Alţii îl înghiontiră pe stăpânul comorii, spunându-i să plece de acolo, căci le încurcă treburile şi locul.

Omul se necăji pentru că rămăsese cu comoara plocon şi nimeni nu voia s-o compere, dar mai apoi, chibzuind, îşi spuse că aşa îi fusese dat lui, să-şi poarte comoara ascunsă, nebăgată de nimeni în seamă.

Întâlni pe drumul de întoarcere mai mulţi cunoscuţi care şi ei se îndreptau spre târg, unii să cumpere, alţii să vândă, alţii, doar să se afle în treabă.

Îi îmbie la comoară, dar pas! Oamenii nici măcar nu voiau s-o privească şi chiar refuzau să-l mai asculte, întorcându-i spatele.

Se făcuse noapte deja şi omul tot mai căuta cumpărători sau chiar oameni binevoitori cărora ar fi putut să le încredinţeze comoara ca să aibă grijă de ea, pentru când el nu va mai fi în stare, cu alte cuvinte, să le-o împărtăşească, să-i înveţe cum s-o privească şi cum s-o facă să se dezvăluie în faţa lor în toată splendoarea.

Dar nici măcar pe degeaba nu reuşi s-o dea omul nostru. Acum ar fi plătit el pe cineva care să devină stăpânul comorii şi s-o îngrijească la fel de bine, căci omului i se rupea inima de durere că nu mai era în stare s-o gospodărească.

Nimănui, dar nimănui în lumea aceasta nu-i păsa de preţioasa comoară. Nimeni n-o voia, nici măcar cu de-a sila, plecau grăbiţi şi învârtoşaţi la inimă, astupându-şi ochii şi urechile.

Omul o împachetă cu grijă, oftând şi plecă stingher, pe un drum, în noapte. Merse ce merse şi, după un timp îi răsări în cale o bisericuţă.

„Am să intru puţin să mă încălzesc şi poate voi găsi un suflet binevoitor să mă primească pe mine şi comoara mea nepreţuită”, gândi omul.

Ajuns la uşa din lemn masiv a bisericii, o împinse puţin şi se strecură înăuntru, unde ardeau câteva candele slabe.

Se îndreptă pe vârfuri ca să nu tulbure liniştea icoanelor, până la unul din altare, deasupra căruia trona o cruce de lemn şlefuit, cu Cristos răstignit.

Omul îngenunche şi plânse, spunându-şi necazul. Se rugă astfel :

-Doamne, nimeni nu vrea darul acesta al meu. Şi am trudit la el toată viaţa, l-am îmbogăţit, l-am preţuit mai mult decât orice. Toţi mă refuză. Am venit aici, la Tine. Ia Tu, primeşte această comoară, căci Tu vei şti ce să faci cu ea, mie nu-mi mai trebuie.

Şi o aşeză la piciorul crucii de lemn, printre alte podoabe, între două candele.

Deodată auzi o voce tainică :

„Dă-mi mie acea comoară. Îmi trebuie! Puţini oameni au comori asemenea ţie. Şi ei nu înţeleg asta. Încredinţeaz-o mâinilor mele şi voi şti eu ce să fac cu ea.”

Omul tresări, apoi răsuflă uşurat şi o depuse acolo.

Se mai rugă un timp, apoi, cu sufletul ca un fulg, părăsi lăcaşul.

Mergea încotro îl purtau picioarele obosite. Nici nu privea bine pe unde calcă pentru că demult se făcuse noapte afară şi-n inima sa, acum rămasă pustie, fără comoară.

Un singur gând îl mai anima pe pribeag. Poate, cineva, într-o zi, o va găsi, la picioarele crucii şi o va duce cu el mai departe.

Rătăcind aşa pe cărări neştiute, în noapte, nici nu observă că o umbră fugară se ţinea după dânsul. Omul nu era din fire fricos, dar grăbi pasul.

Din urmă, un străin ca şi el, se apropie de dânsul şi-i glăsui :

-Frate, vreau să-ţi destăinui ceva, căci nu am pe nimeni altcineva să-i vorbesc. Astă seară eram în grea cumpănă. Un necaz grozav se abătuse asupra familiei mele. Nevasta m-a trimis de îndată la biserică să mă rog şi să cer mângâiere la Domnul. Ajuns acolo, am găsit lângă cruce o comoară. Era tocmai ce-mi trebuia, căci aveam mare nevoie de dânsa, ca să pot ieşi din impas. Dintro dată s-au limpezit toate apele şi mintea mi s-a luminat. Dumnezeu îmi trimisese, chiar în astă noapte, ceva mai de preţ decât aurul : o sfântă învăţătură. O pildă amară de sfinţenie şi de dăruire sufletească. Şi am înţeles că toate comorile lumii nu valorează nimic pe lângă comoara ascunsă discret a sufletului. Mă duc repede să o împărtăşesc şi familiei mele. Te las cu bine şi îţi doresc să ai parte şi dumneata de asemenea dar, care nu ţi se dă, decât o dată în viaţă…

Şi străinul se făcu nevăzut, ca şi când n-ar fi trecut pe acolo niciodată…

Abia atunci omul nostru înţelese : dăruindu-şi comoara, dobândise ceva cu mult mai de preţ. Vă las pe voi să aflaţi ce…

PANERAŞUL CU VISE

Am un paneraş cu vise-narcise pe care le împart în fiecare noapte, cum împărţea bunicuţa castanele coapte.

Într-un vis văd un arbore uriaş-uriaş în a cărui scorbură pot să-şi afle sălaş întreg neamul de animale. El se numeşte arborele Sequoia, după voia unui trib de indieni din Sierra Nevada, cărora nu le place sfada cu americanii şi nici banii. Ei au învăţat chiar şi scrisul în limba lor indiană şi îşi văd liniştiţi de treabă, căutându-şi hrană şi fumând pipa păcii. Suntem în California, unde acest arbore este numit mamut sau gigant fiindcă ramurile lui încovoiate amintesc de colţii de mamut-elefant, străbunicul celui de azi. Iată şi un baobab, pe care africanii îl numesc şi nabab din pricina maimuţelor care se dau huţa pe crengile lui.

Păşesc în alt vis unde gărgăriţa Saveta merge cu tetracicleta pe margareta culeasă-n ajun. Un căpcăun negru ca un ceaun umblă încolo şi-ncoace fiindcă nu are cu cine să se joace. Este doar ştiut, căpcăunul e ocolit şi de nimeni nu se face iubit. El e cam plângăcios şi ursuz şi locuieşte pe ringul amenajat special pentru meciul amical cu flamingul.

Pasărea aceasta subţire-n picioare, habar n-are că trebuie să se bată în pumni cu un reprezentant al neamului de căpcăuni. Şi nici n-ar putea să-şi pună mănuşi de pugilist pe aripile-i portocalii. El e doar un artist şi, ca toţi artiştii, întotdeauna e trist.

Doi cocoşi aşteaptă cofe de moşi, prepeliţa se suie în prepeleac, găina cerne făina să-şi facă o turtă de leac.

Un cocor zboară cu capu-n nor, unui dromader îi cresc două cocoaşe-n spinare şi de-aia nu iese primul la concursul de alergare.

Coţofana se ocupă cu furtişaguri mărunte, şi-şi zbârleşte penele-n frunte ca să arate mai bine.

În fine, în visul meu apare şi primăvara încălţată-n condurii de rouă şi în rochiţa cea nouă cu o trenă străvezie din aripi de libelulă. Ea presară lumina prin livezi, trecând agale, apoi se ascunde-n petale, să-ntâlnească-n ele albina.

C-o baghetă fermecată ea desferecă izvoare, cât clipeşti trezind la viaţă, universul de verdeaţă. Şi copacii-s numai floare, dând bineţe din petale. Cărăbuşu-i cărăuş şi tot cară pe-un urcuş lemne multe pentru iarnă.

-De pe-acum? îl întreabă siderat un căpcăun.

-Chiar de-acuma îmi fac stivă, să nu vină cioara grivă să le fure iar apoi, pe toţi sfinţii să se jure că nimica n-a furat. Eu, de cum dă firul ierbii, mă gătesc pentru iernat. Asta mi-a fost mie dat…

Iată câteva din vise. Ţi se par prea cunoscute?

Pot să vă împrumut şi vouă un vis, dar, cum v-am mai zis, e bine să vă căutaţi visele fiecare, pe unde puteţi, altfel nu veţi şti mai nimic. Eu pot doar să vă ajut un picuţ să vă spun ce-a visat un pisicuţ. Dar pentru asta, trebuie, vorba aia, să întoarceţi foaia…Dar, tot mai bine e să vă spun, dragii mei, ce-a visat într-o noapte Grivei…

CEA VISAT ÎNTRO NOAPTE GRIVEI

Întâi şi-ntâi a visat nişte lei fioroşi şi flămânzi care nechezau ca nişte mânji. Apoi leilor le-au crescut aripi verzi, precum ochii la berzi. Până să zboare un zbor de acomodare, a venit un cocor, sus pe cuşcă şi se prefăcea că-l împuşcă. Avea un cioc mare şi roşu şi semăna cu creasta lui Gogu cocoşu’. Suratele berze se ascunseseră printre verze. Nu voiau nicicând să mai plece, deşi se făcuse vreme rece.

Pe urmă a visat raţe cu ciuf, perne şi saltele de puf pe care-şi odihnea mădularele Buldogul Ilie, maimarele mahalalei. Apoi, o turmă de oi şi de miei şi un câine ciobănesc care tot învârtea un retevei să le facă s-asculte, fiindcă se ştie, oile nu sunt prea culte şi pot cădea dintr-o dată, zdup! drept în gura cumătrului lup.

În grădină năpădiseră nişte mâţe de pe maidanul vecin şi toate voiau să-l jefuiască de ciolanul rămas din ajun, la festin. Atunci el s-a zvârcolit puternic în cuşcă de-ai fi zis că şi pe tine te muşcă. A mârâit de trei ori la cârdul de ciori pripăşit peste noapte, a mirosit din nou gutuile coapte şi puse să lumineze-n pridvor, l-a mârâit pe motanul cel chior care pândea la uşă, poate-poate îi pica ceva în guşă. A clempăit, cleamp-cleamp de câteva ori din castronul cu apă, cât să încapă în jumătate de burtă. Şi-a ascuns în pământ bucătura de turtă zvârlită de gospodină, a mai tras o lătrătură fără surdină, până din nou a aţipit, că era ostenit.

Nu se făcuse încă dimineaţă, când a visat că i-au crescut aripi de ceaţă. Şi că încearcă dinadins să se ridice peste arbuştii din pădurice. Numai că, fie că blana-i era prea udă (deoarece el când doarme, asudă, fie că-i atârna ciolanul în burtă sau aripa din stânga îi era foarte scurtă, se trezi că se prăvăleşte în gol, de-a dreptul în nămol, lângă răstoacă unde tocmai se formase o băltoacă de la ploi şi care era plină cu noroi.

Când se privi printr-un ciob de oglindă, o luă la fugă spre tindă fiindcă nu se mai recunoştea aproape deloc : era negru, unsuros şi murdar încât ar fi speriat şi-un măgar.

Atunci se gândi să alerge de-a dreptul spre iaz, să scape de-un asemenea necaz. Se azvârli cu mânie-n vâltoare şi se scutură tare. Dintr-un asemenea şoc, toţi puricii din blană o luară din loc. Grivei se scăldă circa o jumătate de oră, fiindcă, este ştiut, el adoră duşurile reci, dimineaţa, când astrul răsare, apoi se duse liniştit, din nou la culcare.

Ce-a mai urmat, nu mai ştiu, fiindcă m-am culcat şi imediat m-am apucat de visat. Şi ce credeţi? L-am visat pe Grivei care se lupta cu nişte lei fioroşi şi flămânzi nechezând ca nişte mânji.

Şi tot aşa, visul poate continua la infinit, dacă nu mă grăbesc să-i pun un SFÂRŞIT.

EU ŞI CERUL

Sunt un copil singur. N-am fraţi, n-am surori, n-am veri şi verişoare. Într-o zi, părinţii mei au plecat întro călătorie îndepărtată. Undeva sus, mi s-a spus mai târziu. La Tatăl nostru, al tuturor. Am aflat că tot acolo sus, trăieşte şi Maica noastră cea bună. Cândva. Mă voi duce şi eu la Tata. Poate-i voi întâlni pe ai mei. Dar pentru aceasta, trebuie mai întâi să cresc, să mă fac foarte mare şi să nu pierd nicio clipă legătura cu Cerul.

Cerul e ca şi Părintele meu. Ies adeseori în curte şi-l privesc. Eu şi cerul. Cerul e prietenul meu cel mai bun. Din totdeauna. Noi doi facem o pereche grozavă.

Cerul îmi seamănă, cu toate că el e mult mai mare ca mine. E populat de soare ziua, de stele şi lună noaptea, aşa cum mintea mea e populată cu gânduri cuminţi ori năstruşnice.

Vorbesc adeseori cu prietenul meu. Îl rog să-mi povestească despre ai mei. Mama e bine. tata e şi el undeva, pe acolo. Se vede că are multă treabă dacă nu mai dă pe acasă. Cerul îmi vorbeşte în felul său, de bună seamă. Atunci dau iama pe neaşteptate norii cei mereu schimbători şi-mi apar ca pe un ecran uriaş, felurite arătări, cu aripioare, îngeri suavi cântând la harpă şi flaute, măicuţe cu prunci în braţe, balerine dansând pe gheaţă făcând reverenţe graţioase.

Toţi mă salută, îmi fac semne prietenoase. Şi eu le răspund aşişderea. Acolo am eu castele, palate de ceaţă, lacuri albastre, plăpumi de vată, şarete, trăsuri cu cai înşeuaţi sau fără de şei, dar ţintuiţi neapărat cu aur în frunte.

Uneori, călătoresc departe pe spinarea unei raze de soare, care mă mângâie. Cerul îmi trimite în dar stropi de rouă, lacrimi de ploaie, care mă ajută să cresc voinic şi steluţe de gheaţă. Pe acestea, oricât mă străduiesc să le păstrez, nu reuşesc mai mult de o clipită. Toate acestea şi alte asemenea dulci nimicuri mi le dăruie cerul.

În cer îmi arunc eu mingea şi el o ţine o secundă în braţe, apoi mi-o aruncă îndărăt cu simpatie şi înţelegere. Tot el, cerul, coboară blând deasupra casei noastre ca un duh al mângâierii. Mă mângâie pe frunte. Uneori e atât de aproape, încât, dacă m-aş urca pe acoperiş l-aş atinge cu mâna. El e pământul păsărilor. Ştie cel mai bine graiul înaripatelor, altminteri, ele nu ar sta atâta cu el. Toate păsările calcă pe cer cum calc eu ţărâna ogrăzii. Ele merg altfel, parcă mai suplu, mai iute. Mersul pe aripi e mai lesne de înfăptuit, pesemne.

Odată, am rugat un lăstun să mă înveţe mersul pe boltă. Să păşeşti lin, cu braţele deschise, cu aerul din oase fluierând încetişor, asta ar fi nemaipomenit pentru oameni!

Am nevoie continuă de mângâierea cerului. E răcoroasă ca o mângâiere de mamă. Cerul mi-o oferă întotdeauna.

Acolo, am aflat încă de mic copil, locuieşte Doamne-Doamne, care e Regele Cerului şi al pământului. El vede tot. Lui nu-i putem ascunde nimic din micile noastre greşeli, fiindcă el are o mulţime de ochi. De acolo se pogoară seara, Îngerul meu păzitor lângă tăblia patului pictată cu doi iepuraşi şi cu un pisoi şi mă aşteaptă să spun rugăciunea : „Înger îngeraşul meu” şi „Tatăl nostru” şi „Bucură-te Marie”. Apoi îmi veghează visele.

Tot acolo este Casa Maicii Domnului. Maica Domnului este tare bună cu mine, îmi răspunde la salut şi mi-l arată pe Pruncul Său, pe Bunul Isus.

În cer mă oglindesc ca-ntro Dunăre. Nu par un copil mic în ochii cerului meu. El, noaptea, are ochi fosforescenţi, puzderie, cu care vede foarte bine, la fel ca motanul meu Temistocle. Ochii cerului sunt numiţi de oameni – steluţe.

De cer niciodată nu m-am putut ascunde. Apărea pe neaşteptate pe fereastră, pe uşă, în curte, în zare, chiar şi în stradă, până hăăăt! pe malul Dunării, deasupra apei, atingând cu braţele lui invizibile, mătăsoase, valurile, casele şi copacii, totul, totul.

M-am întrebat deseori, de ce iarba, copacii şi florile îşi înalţă creştetele spre cer. Poate fiindcă acolo se află Tatăl nostru şi Maica Domnului. Şi oare, oamenii de ce-şi înalţă mâinile spre cer, atunci când se roagă? Trebuie numaidecât să aflu…

Mă culc în fân. Deasupra capului meu – cerul veghează. În tăcere, ca de obicei, îl simt chiar şi prin somn, stăruindu-mi în preajmă. El îmi trimite îngerii care îşi iau chipul unor zâne ale nopţii şi ale dimineţii.

De-abia aştept să se lumineze, să fiu din nou alături de Cer, să stau pe acoperiş, de mână cu Cerul…

CUM SĂ-ŢI CUMPERI NEMURIREA

Era odată un om bogat care-şi propusese să câştige atâţia bani încât să-şi poată cumpăra viaţa şi după moarte.

Auzise el undeva că nemurirea costă foarte scump şi că toţi oamenii vor s-o dobândească, dar nimeni nu ştia cum.

Grămezi mari de argint, de aur şi platină, în plus, sumedenie de pietre preţioase, pe care le depozita întro pivniţă, încuiată cu zeci de lacăte, cu zăbrele şi drugi de fier, cu obloane la uşi şi ferestre, să-şi ferească averea de privirile pofticioase ale hoţilor.

Omul nostru însă era foarte hain la suflet. Pe numeroşii slujitori care-i munceau ogoarele şi pădurile, imensele domenii şi castele, îi trata ca vai de lume, ca pe nişte animale, îi bătea cu biciul şi îi plătea prost, dându-le ca hrană numai resturile bune de aruncat.

Pe cei care îndrăzneau să se răzvrătească, îi biciuia aspru şi îi arunca în temniţă. I se dusese vestea hapsânului de om fără inimă, căci, până şi inima, se presupune că şi-ar fi vândut-o pe un preţ bun, ca să-şi sporească averea. Şi-şi mai vânduse ceva omul, de data aceasta pe un preţ de nimic : îşi vânduse sufletul unor neguţători de suflete care trecuseră pe acolo întro zi, propunându-i târgul.

Omul n-a mai stat la tocmeală şi s-a învoit. Ce-i trebuie lui suflet, în definitiv, de vreme ce avea să-şi cumpere nemurirea?

Dacă ai nemurire, ai totul.

Mai trebuie spus că omul acesta îşi refuzase orice bucurie în viaţă, nu avea soţie, copii, nepoţi, rupsese legăturile cu celelalte rude, tocmai ca să nu fie nevoit să le acorde ajutorul. Nu avea prieteni, cunoştinţe, nu vorbea cu vecinii, nu avea chiar pe nimeni. Pentru că nici nu primea pe nimeni în casele sale, de teamă să nu-i descopere cineva taina din pivniţă.

Şi întro noapte întunecată ca şi hruba neagră care-i ţinea loc de suflet, pe o vreme ploioasă, îi bătu la poartă un drumeţ.

Nici nu se gândi la început să-i dea drumul. Dar, obosit de insistenţele pelerinului nocturn, ori poate doar din curiozitate, îi strigă din casă cu voce arţăgoasă :

-Pleacă de aici. Aici nu locuieşte nimeni.

Dar străinul bătea cu putere în poartă şi părea că n-o să mai înceteze niciodată şi că n-o să se urnească de acolo.

Atunci, supărat, stăpânul casei se duse să deschidă, nu înainte de a se înarma cu o puşcă.

-Ce vrei? se răsti el la călător.

-Vreau să-ţi vând ceva care cred că te interesează, răspunse pelerinul.

-Nu cumpăr nimic, n-am bani, sunt sărac, mai spuse hapsânul.

-Nu-i nevoie de bani, căci, ceea ce vreau eu să-ţi vând, nu costă aproape nimic.

Când auzi că poate să cumpere ceva pe degeaba, ochii stăpânului începură să strălucească pentru că dăduse peste capul său un asemenea chilipir. Şi frecându-şi palmele cu satisfacţie, se înduplecă şi deschise uşa puţin, întrebându-l pe călător prin uşă, curios şi prudent totodată :

-Ce poate fi atât de valoros încât să nu coste nimic?

-Domnule, ceea ce am eu de vândut este absolut inestimabil, nu se poate preţui, dar în acelaşi timp, poate fi dat şi pe degeaba.

Lăcomia omului nostru îşi spuse cuvântul. Cu ochii măriţi de curiozitate şi cu buzele plescăindu-i zgomotos, întrebă :

-Şi ce vrei, aşadar, pentru ca să-mi vinzi ceea ce ai tu preţios şi care nu valorează nimic?

-Nu doresc, răspunse pelerinul, decât puţină omenie, o fărâmă de bunătate şi încredere şi eu îţi voi da prilejul să-ţi câştigi veşnicia.

-Şarlatanule! Vrei să mă înşeli! Ai spus că-mi vinzi ceva ce nu costă nimic şi acum îmi ceri un preţ scump. N-am. N-am nimic de dat, pleacă imediat de aici.

-Dar, aşteaptă, mai spuse străinul. Puţină omenie nu costă nimic, iar eu am asupra mea puterea de aţi dărui nemurirea.

-Nu mă interesează nimic. Nemurirea mi-o pot cumpăra şi singur, cu aurul pe care l-am strâns şi cu nestematele pe care le-am adunat toată viaţa.

-Nesăbuitule, spuse călătorul necunoscut, plecând întristat. Ceea ce râvneşti nu poate fi cumpărat cu tot aurul din lume. Dar, uneori, e de ajuns un simplu gest şi ţi-o câştigi fără nici o para, într-o clipă.

Dar stăpânul nu-l mai auzea, căci închisese uşa cu zgomot şi trăsese oblonul, ferecându-se în vizuina lui întunecată şi friguroasă, unde doar aurul sclipea, nevăzut de nimeni, dar care acum, nu mai avea nici o valoare, căci omul chiar în acea noapte îşi dădu duhul în chinuri, suduind şi blestemându-l pe oaspetele nepoftit care-i stricase somnul în miez de noapte şi de la care nu căpătase nimic, în cele din urmă.

Şi astfel pierdu ultima şansă de a-şi dobândi nemurirea, cu un simplu gest de omenie pe care ar fi putut să-l facă pentru un biet călător în noaptea adâncă.

După el nu plânse nimeni pentru că nu mai avea cine.

Doar un greier nocturn, fiind martor la întâmplare, duse vestea în târg, care se răspândi cu repeziciune şi aşa am aflat-o şi eu şi v-am povestit-o.

***

POVESTEA LUI COSMA CĂUTĂTORUL

A fost odată un om pe nume Cosma, care era căutător. Ce căuta? mă va întreba cineva, poate chiar tu. Căuta orice, nu alegea, nu făcea mofturi. Prin faţa ochilor săi cercetători trecea totul. Prin mâinile sale energice, treceau o mulţime de lucruri cunoscute şi necunoscute. Ar fi vrut să treacă prin propriul său trup, tot ce există pe lume. Nimic nu-l împiedica să se dedice căutărilor sale. Astfel că viaţa sa se transformase întro lungă călătorie pe tărâmul neasemuit al cunoaşterii.

Când era mic căutase să afle rostul său pe pământ. Cum, de unde, cine hotărâse ca el să se ivească pe lume? Cine îi alesese părinţii şi rudele, cine îi hărăzise oraşul, strada, casa în care se născuse?

Mai târziu căută singur şcoala unde avea să înveţe, materiile pe care trebuia să le parcurgă şi să şi le însuşească perfect. Îi căută pe colegi, pe învăţători şi pe profesori. Dar mai ales, căuta prieteni. Ori, un prieten nu e atât de lesne de găsit.

La fel ca un temerar care se avântă pe cărări necunoscute şi uneori abrupte, el cerceta neobosit drumul pe care-l străbătuse şi mai ales, pe cel carte i se deschidea în faţă, plin de mistere.

O curiozitate înnăscută, de nestăpânit îl îndemna să găsească, să afle răspuns la toate întrebările puse vreodată oamenilor de către oameni.

E lesne de înţeles ce muncă obositoare era aceasta, pentru că niciodată n-ar fi reuşit să ducă la bun sfârşit acest imens efort de căutare.

De aceea el era foarte preocupat de completarea tuturor rubricilor şi chestionarelor pe care le găsea disponibile, astfel ca să nu rămână nici o întrebare fără răspuns, nici o ghicitoare sau şaradă, fără dezlegare, nici un joc fără finalitate, fără o logică anume, nici un mister neelucidat. Ei, vedeţi, aici se cam încurca. Pentru că misterele, ca orice mistere, erau de natură să rămână ascunse şi nu putea să le dea de rost, oricât s-ar fi trudit el.

Căutarea lui Cosma nu se mărginea la ştiinţele obişnuite, aplicabile în mod curent, ci se adresa până şi astrelor şi Cerului însuşi. Aşa descoperi teoria „paradoxului informaţional”, conform căreia, o mare parte din cunoştinţele omenirii s-ar pierde în aşa-numitele găuri negre din univers.

Uneori căile erau atât de încurcate şi el trebuia să descurce iţele singur, încât îl prindeau zorii în mijlocul unui ghemotoc de gânduri alambicate. Ca un hăţiş. Ca un noian imens de formule amestecate. Cum să găseşti luminişul prin ele? Dar nu se descuraja niciodată, căci era o fire temerară, înfruntând toate primejdiile, teama, oboseala, foamea şi setea.

Dar printre gorgonele de cuvinte? Cum să te descurci, cum să explorezi filonul preţios în atâtea şi atâtea cuvinte îngrămădite precum firele de nisip pe ţărmul oceanului, gata oricând de a fi luate de valurile spumegânde la ţărm, şterse întro clipă, pentru ca din nou să se alcătuie, sub alte forme, mai misterioase, care nu vor ţine nici ele o veşnicie, ci timpul dintre două valuri.

Să caute dintre fulgii de nea, steluţa anume care îi era hărăzită – era o altă ocupaţie a eroului nostru. El înfrunta astfel nămeţii, afundându-se în plapuma aceea pufoasă şi rece pe care o putea spulbera doar cu răsuflarea-i fierbinte.

Viaţa sa, aşa cum am spus, fusese o căutare continuă. Căutare a absolutului, a perfecţiunii, a adevărului veşnic, a iubirii eterne, a cunoaşterii totale şi negreşelnice.

Spera Cosma acesta al nostru, că întro zi îl va găsi pe acela pe care-l caută în tot ce caută. Voia să ajungă la izvoarele clipei când Acela „a rămas ceea ce era şi s-a făcut ceea ce nu era” – după cum spunea un mare Părinte al Bisericii. Căci, tot ce găsise până atunci, nu-l mulţumea şi voia mereu altceva, ceva care să-l facă să nu mai caute, să-i fie de ajuns, să-l împlinească pe sine ca om, să afle în sfârşit, rostul acestor căutări îndelungi şi febrile.

Nici în putere, nici în faimă nu găsise ce căuta. Nici chiar în iubirea pe care atât o visase, nici în ştiinţă, nici în prieteni, nici măcar în munca sa râvnică, dar obositoare.

„Trebuie să aflu odată şi odată ce caut” – se mângâia Cosma singur cu gândul şi-şi făcea curaj, în felul acesta putând să meargă mai departe. Căci i se părea mereu că e foarte, foarte aproape, pe lângă, în preajmă şi că în orice moment s-ar fi putut dezvălui obiectul căutării sale.

Ajunse astfel bătrân şi aproape nu mai vedea deloc, se deplasa greu, în toiag, dar chiar şi în aceste condiţii, era neobosit în căutare.

Dar iată că întro noapte, la lumina palidă a lunii, întrezări ceea ce căuta : Dumnezeu se afla în toată splendoarea Sa, la capătul căutărilor, întrun luminiş mirific, arătându-i că ajunsese la ţinta promisă şi găsise – lucru rar dat muritorilor – în această viaţă, răspunsul răspunsurilor la toate întrebările. Abia atunci îşi dădu seama ce căutase.

Căutarea lui se terminase în clipa când începea întâlnirea definitivă cu Dumnezeu, cu sine însuşi, cu adevărul şi viaţa.

Realiză întro clipă că o viaţă întreagă, aproape de când se născuse, căutase cealaltă viaţă, adevărata viaţă, mersese pas cu pas pe urmele ei. Aceasta fusese aspiraţia şi încununarea căutărilor sale.

Şi ca o supremă recompensă, Domnul îi dăruia acum, această viaţă nemuritoare, în compania îngerilor, a sfinţilor şi a lui Dumnezeu Însuşi.

***

MESAGERUL SPERANŢEI

Îl cheamă Gabriel şi este vestit printre oameni ca mesagerul veştilor bune, mesagerul speranţei. Activitatea lui, atât de frumoasă şi nobilă se întinde pretutindeni în lume, acolo unde oamenii şi-au pierdut orice nădejde şi se simt înfrânţi de oameni şi învinşi de viaţă.

E neobosit. Şi niciodată nu spune „nu” atunci când i se încredinţează o nouă misiune. Lasă totul şi porneşte la drum, indiferent dacă e zi sau e noapte, dacă e vară sau iarnă; călătoreşte pe ape, pe pământ şi în aer la fel de bine şi viteza lui nu poate fi atinsă de nici un mijloc de locomoţie. E aici şi pretutindeni, acolo unde e nevoie de el, unde cineva îl strigă.

Aţi ghicit. E un înger. Dar nu orice fel de înger, ci îngerul prin excelenţă. Un înger bun, îngerul păcii, îngerul aducător de fericire, de veşti bune, de speranţă. E împărţitorul speranţei, al încrederii.

Iată, acum a poposit întro familie unde tatăl şi mama plâng disperaţi la căpătâiul unui băieţel cu obrajii dogorând de febră. Ei imploră îngerul să-i ajute. Şi iată-l pe Gabriel înfăţişându-se la datorie, cu câteva comprese reci, înviorând fruntea micuţului, mângâindu-l cu degetele sale catifelate, diafane şi cu vorbe de-alint, aşa cum numai un înger ştie să aline. Primejdia a trecut, febra e scăzută. Îngerul nu aşteaptă, e grăbit. E chemat de urgenţă în altă parte, la o fetiţă care s-a rătăcit pe străzile unui mare oraş, printre maşini şi tramvaie, printre oameni necunoscuţi care, foarte grăbiţi, o îmbrâncesc fără voie, dar nu au timp să o întrebe cine este şi unde stă, şi cu atât mai puţin, să-i găsească părinţii.

Acum Luiza, plânge în hohote, căci nu-şi poate aminti strada pe care s-a născut, nici cartierul, nici măcar numele părinţilor, din pricina ochilor din jur şi a copiilor adunaţi lângă ea, care o privesc curios pe această mică necunoscută.

Însă Gabriel, o ia pur şi simplu de mână, cu mâna sa delicată, gingaşă, afectuoasă şi o conduce până la poarta casei ei. Fetiţa e fericită căci a recunoscut veranda cu şezlongul bunicului, grădiniţa cu flori neasemuite şi e întâmpinată de Lulu, câinele ei credincios care, văzând-o, aleargă în calea ei lătrând şi dând bucuros din codiţă. E vesel şi el că Luiza a găsit drumul spre casă singură, căci nu e nimeni în preajma ei. Când priveşte din nou la poartă, Luiza constată cu uimire şi părere de rău că însoţitorul ei dispăruse. Nici măcar nu avusese vreme să-i mulţumească, dar va povesti părinţilor şi fraţilor ei întâmplarea aceasta neobişnuită cu îngerul.

Gabriel e veşnic grăbit, preocupat, atent să nu scape vreun prilej de a sări în ajutorul celor care-l strigă.

Acum se aude din nou chemat cu disperare. Cineva are grabnic nevoie de el. E o femeie bătrână care ieşise la cumpărături şi căreia, un grup de ştrengari îi smulseseră sacoşa plină din mână, lăsând-o înlăcrimată. Ce glumă nesărată, neobrăzaţii ăştia au întrecut orice măsură! – mai are puterea bătrâna să se tânguie.

Întro clipă, Gabriel îşi face apariţia cu sacoşa bătrânei în braţe, înapoindu-i-o păgubitei care nu mai pridideşte cu mulţumirile în faţa acestui tânăr frumos, cu mers elegant, parcă plutind, care nici măcar nu vrea să primească o mică recompensă, un măr sau o portocală drept recunoştinţă. Bătrâna a rămas cu fructele-n mână, fluturându-le în aer în urma lui Gabriel care se grăbeşte şi chiar aleargă, căci pe strada vecină, un copil al nimănui caută adăpost pentru o noapte pe o băncuţă, încropindu-şi un culcuş din cartoane. Nu mai are pe nimeni şi de multă vreme colindă pe străzi mâncând pe apucate, de azi pe mâine.

Gabriel îl ia de mână şi îi spune încet : „Nu te teme. Vino cu mine.”

Şi copilul acceptă imediat căci, ceva din vocea acestui tânăr îl face să aibă încredere deplină şi-l linişteşte. E o persoană bună, fără doar şi poate, nu cum a întâlnit el până acum, băieţi mai mari şi chiar bărbaţi care-l jefuiau de puţinele lucruri şi de hrana agonisită. Cei doi se îndreaptă pe o străduţă unde se află o casă albă cu geamuri mari, luminate feeric, pe frontispiciul căreia scrie : Casa Prieteniei.

Bate la uşă şi o femeie în alb, o măicuţă, fireşte, deschide zâmbindu-le şi le spune :

-Intraţi. Sunteţi aşteptaţi. Tocmai suntem la cină şi am mai pus câteva tacâmuri pentru oaspeţii neanunţaţi.

Mario va găsi aici copii aidoma lui, fără părinţi, fără nici o rudă, dar dornici de a lega prietenii sincere.

Gabriel însă e departe acum. S-a suit întrun tren, tocmai la timp pentru a-i ajuta unui bătrân să-şi urce bagajul imens, peste puterile sale.

Bătrânul merge la târg să-şi vândă şi bruma de avere care i-a mai rămas, căci nevastă-sa e bolnavă şi n-au bani de medicamente. Şi târgul e foarte departe, va ajunge abia a doua zi, dar n-are încotro şi trebuie să facă ceva.

Gabriel îl ascultă, căci el ştie ca nimeni altul să asculte durerile oamenilor. E un confesor minunat şi dă dovadă de răbdare, înţelegere şi compasiune. Când povestea e pe terminate, strecoară în bagajul bătrânului un portofel cu suma necesară pentru a-şi salva soţia. Nu uită să-i spună acest lucru cu modestie, în timp ce-şi ia rămas bun, pentru ca bătrânul să nu creadă cumva că a visat sau a găsit ceva ce pierduse un altul, să se grăbească să restituie banii.

-Bunicule, iată, acolo ai suma pe care adeseori, în rugăciunile dumitale, ai cerut-o cu insistenţă. Apoi dispare cu un zâmbet fericit spre nedumerirea bătrânului care nu mai vede pe nimeni cui să-i mulţumească.

A adus şi de data aceasta speranţa întrun suflet. În sufletul omului necăjit, gol, întristat, bolnav, rătăcit, al nimănui.

Şi tu, copile, poţi să-l chemi uneori, când simţi că ai nevoie de ajutor.

Dar pentru aceasta îţi trebuie multă încredere şi multă speranţă. Nu uita să nu te laşi niciodată înfrânt de boală, de tristeţe, de disperare şi îngerul, negreşit va veni să te ajute. Printrun om, printro întâmplare fericită, printro şansă, chiar dacă n-ai să-l vezi la înfăţişare, chiar dacă n-ai să-i auzi glasul, căci nu întotdeauna se arată, vei şti însă că el este cel care ţi-a sărit în ajutor, pentru că el este pentru toţi, deopotrivă, îngerul luminos, mesagerul speranţei.

***

Cezarina ADAMESCU

Galaţi, 25 iulie 2008


%d blogeri au apreciat asta: