-Cezarina Adamescu: Alena, prinţesa tristeţilor albe – poveste poematică –

CUVÂNT DE-NCEPUT SPUS ÎNTR-UN MINUT

Povestea pe care vreau să ţi-o spun, copile, nu se află-n cartea de citire. Nu se află nicăieri pe pământ, decât la mine-n cuvânt.

Şi-o să rog vântul să nu mi-o zboare, fiindcă am cules-o din Soare.

Povestea mea e ca o jucărie, pe care-o găseşti într-o casă de hârtie.

E o poveste plină de lumină, ca dimineaţa aceasta senină.

Şi are o mulţime de eroi, ca mine, ca tine, ca voi.

O poveste încărcată de mistere pe la colţuri şi prin unghere. În care, pentru dezlegarea şaradei nu ţi-ar ajunge nici cele o mie şi una de nopţi ale Sheherazadei.

O poveste pe care s-o scrii cu rouă, pe lună nouă. O asemenea poveste, cum v-am mai zis, se găseşte numai în Paradis. De îngeri plină, ca un crâmpei de lumină. O imagine diafană. O icoană.

O poveste cum nimeni n-a mai scris, decât poate, în vis. Muiată-n raze de soare, să-ţi facă-n orice zi sărbătoare. Desenată cu aşchii de stele, pe pereţii inimii mele.

Mă las, aşadar, legată fedeleş de condei, să mă ducă pe sub tei, pe strada Domnească până prestigiul o să-mi mai crească.

Iar dacă vreun erou va da bir cu fugiţii jucându-mi feste, îl aşez binişor, la locul lui în poveste.

Asaltată de asemenea cor de năluci, unde poţi să te duci, să evadezi, să creezi, dacă nu găseşti măcar un loc să visezi? Fiindcă v-am zis, tot omul are nevoie de-un vis.

Un vis subţirel, cât un firicel de fum, să-l înfăşoare pe degeţel şi să-l aşeze-n album. Să-i mai ţină de-alean, încă un an. Fără escală, până mergem la şcoală.

Iar eu o să mă-ntorc pe un coridor întortocheat, de unde-am plecat, la gândul dintâi, de căpătâi.

Îmi doresc, aşadar o cărticică drăguţă pe care s-o vâre Moş Neculai în ghetuţă.

Fiindcă-i numai atâtica o va răsfoi furnica. Curios precum îi este felul, o va roade şoricelul.

Filele aripa-i scutur, când o s-o sărute-un flutur. Tuturora, vrând să fie un prilej de bucurie.

Dacă nu mă voi pricepe, alt copil o va începe.

Cum? Tot eu s-o scriu? Fie, cât nu-i prea târziu. Înc-un lucru vreau să ştiţi: în această poveste, sigur o să vă regăsiţi. Cine nu se recunoaşte pe sine, întreg sau în parte, n-are decât să citească

ACEASTĂ CARTE!

CAPITOLUL I

În care autoarea vă dă bineţe şi veţi afla câte ceva despre tristeţe.

* * *

Era pe vremea când râurile curgeau toate în sus şi soarele răsărea dinspre apus.

Când ploua din cer licurici, logodindu-se cu furnici.

Când, de luni până luni îţi ieşeau în cale numai căpcăuni, însoţiţi de Ilene Cosânzene. Când îţi intrau în cap gărgăuni printr-o supapă şi pas de mai scapă.Când existau şcoli de vrăjitoare, piraţi şi magicieni şi mulţi liceeni cu alură de marţieni preferau acest sistem de învăţătură care-ţi dădea totul mură-n gură.

După frecventarea acestor şcoli înalte, piraţii puteau trăi pe uscat, ca fraţii. Îşi schimbau domiciliul şi stilul. Nu mai jefuiau corăbii, ci tăiau frunză la câini şi dădeau mămăligă la vrăbii. Din când în când, schimbau decorul şi lucrau cu calculatorul.

Nici nu mai trebuiau să jefuiască bănci bogate, căci aveau la dispoziţie bănci de date.

Care, furate pe Internet, le aduceau îmbunătăţiri la

buget.

Ce trist, vă spun din intuiţie de accea în mările toate, piraţii erau pe cale de dispariţie.Nu mai vedeai capete de mort pe catarg, oricât de mult te-ai fi dus în larg.

Meseria asta veche, fără pereche odinioară, era acum uitată. Totuşi autorităţile se străduiau s-o reînvie, aşa ca să fie.

Nu mai vorbesc de şcoala de vrăjitoare, care avea mare căutare. Toate fetele cumsecade, de la cea mai mică la cea mai mare, voiau să se facă vrăjitoare. Îşi luau binişor caii-n spinare şi o porneau pe răzoare, să caute iarbă de fiare. Mai precis, iarbă de matostat (sau piatră de matostat, na, c-am uitat!). Învăţau să fabrice licori, care să vindece de lingori. De dor şi de alean, vindecau cu şofran, care de galben ce este, nu are loc în poveste.

Mi se pare firesc, să vă povestesc despre vremea aceea minunată, în care trăia cea mai tristă fată din câte există pe nume Alena cea tristă.

Deşi se născuse (nimeni nu-i socotea vină) în Ţara tristeţilor fără pricină, vecină cu Ţara Râsului şi a Plânsului, cădea uneori în mrejele fanteziei, ceea ce, dacă privim cu realism, îi dădea o oarecare notă de optimism.

În Ţara tristeţilor fără pricină, nici măcar

cavalerii în floarea vieţii, nu puteau alunga nălucile tristeţii.

Nimeni, nimeni pe pământ, de atunci şi până recent, nu se încumetase să le doboare, nici măcar Pelerinul Absent. Aşadar în această ţară, tristeţea era în floare. Floarea tristeţii? Mă veţi întreba ca isteţii. Unde se găsea oare, asemenea floare? Pe toţi pereţii precum iedera agăţătoare? Aş! Era mai curând floarea zânelor ceţii, a ploilor lunguieţe aşteptate de nibelungi; a umbrelor prea lungi şi subţiri, să tot vezi şi să te miri de asemenea năluciri. Năluci albe, gri, negre foarte integre, nălucile amintirii şi ale altor enigme ale firii.

Zi şi noapte norii încingeau aerul violaceu, cu un brâu cenuşiu, de aceea, din tată-n fiu, toţi erau răpuşi de gânduri sumbre, ca nişte momâi lălâi.

Într-un ţinut mai spre sud, locuia un om aprig şi hidos la înfăţişare numit Harpo cel Mare. Fire haină, el stăpânea Ţara tristeţilor fără pricină.

Îi plăcea să audă în jurul său numai oftaturi, tânguiri şi suspine, iar locuitorii de la oraşe şi sate aveau toţi inimile întristate. Nici urmă de zâmbet nu vedeai vreodată, pe vreun obraz de băiat sau de fată. Aşadar, lumea era toată încruntată.

Ca şi când ar fi fost închişi între ziduri, căpătaseră de timpuriu, numai riduri. Brazde adânci erau împlântate până şi pe obrazuri de prunci.

Toate frazele începeau cu of, ah şi vai! Puteai să stai mult şi bine în ţinut şi nu ai fi ştiut să rosteşti o glumiţă, o vorbuliţă de duh, să tragi o păcăleală fără fereală, să compui o melodie hazlie, şi nici un om din popor nu auzise de cuvântul: umor.

În cercurile înalte, auzeai numai plânsete înăbuşite şi văicăreli fără noimă, de-ai fi zis că e interzis cu desăvârşire să dai frâu liber râsului sănătos sau măcar vreunui zâmbet misterios. Muzicanţii umblau abătuţi ca-n sala paşilor pierduţi, pentru că prinţeselor şi domniţelor nu le plăceau cântecele de voie bună, sub clar de lună. S-au trimis chiar iscoade la palat şi s-a constatat că toate cântecele aveau tonuri elegiace, încât în inimă simţeai numai ace, de o vreme încoace.

De alminteri, nimeni nu a mai scris poeme fiindcă nu mai era vreme. Se făceau picto-poezii pentru copii, adică poezii pictate, schiţate, crochiuri gravate, care aveau toate câte ceva lipsă, de parcă fusese eclipsă.

Cam aceasta era atmosfera, în emisfera tristeţii. Nici ciulinii, nici scăişorii nici măcar scaieţii nu mai puteau mângâia pe cineva, fără să lase o zgârietură în natură.

Asemenea viaţă nu mai era de trăit şi negreşit trebuia să se schimbe ceva; alminteri, până şi ţâncii, tot făcând de plâns feţe-feţe, s-ar fi îmbolnăvit de tristeţe.

S-au chemat vrăjitoare, de la Şcoala ajutătoare, călare pe mături sau învelite în pături, care mai de care, tristeţile să le doboare.

Acestea au stat ce-au stat la sfat şi până şi feţele lor s-au întunecat, de nu mai puteau râde hi! hi! când voiau să-i sperie pe copii.

Şi, ceea ce nu se întâmplase cât veacul, acum erau pe cale să-şi piardă şi leacul şi începuseră să plângă ca la mort. Fără amuletele şi talismanele lor, rămăseseră sărmanele,fără ajutor. Degeaba au adus ofrande şi au dansat sub clar de lună, sau în plină furtună pe coji de nucă, tristeţile nici vorbă să se ducă.

Fachiri vestiţi dansau rep şi rock, de-a dreptul în foc. Şi fiindcă deveniseră imuni, dansau cu tălpile chiar pe tăciuni. Apoi băteau step într-o lumină verzuie, pe cioburi de sticlă şi cuie.

Au chemat-o chiar şi pe Alena, să danseze cu ei macarena. Dar fata, asta-i nostimada, ştia să danseze numai lambada. O mie şi una de nopţi a dansat-o ca-n Sheherazada, dar n-a fost chip nălucile să le-îmblânzească şi să le facă să-i părăsească.

Alena era foarte frumoasă. Avea un păr negru corb şi orb să fi fost tot vedeai cu câtă graţie păşea din odaie-n odaie. Iar la lumina stropilor de ploaie îi observai lujeri de lacrimi pe faţa bălaie.

De ce oare avea inima sfâşiată de doruri, această serafică fată? Ei bine, ştia orişicine, logodnicul ei, viteazul Atar, deşi-i adusese în dar un elixir ca să-i mai alunge tristeţea amară, plecase la luptă cu Raf, hrăpăreţul cel fără de ţară. Şi fata ofta şi se ofilea de dorul acestui viteaz cu palid obraz.

Harpo cel crud împreună cu Raf, făceau deseori jaf în ţară, furând fete frumoase din case. Se lăudaseră că ar s-o răpească şi pe biata Alena într-o zi ţinând-o ostatecă în pădurea sălbatecă şi uscată, de toate fiarele abandonată. Toată lumea era îngrozită de această ştire nemaipomenită. Plângea şi se temea ca de piază rea.

Aşa cum spuneam, o mie şi una de nopţi a dansat din zori până pe-nserat, dar lumea nu-nceta din oftat. Ofta şi ofta şi tot suspina întreaga suflare de la oameni la păsări şi animale. Ba chiar şi peştii cât sunt ei de taciturni şi de uzi, rămăseseră, de tristeţe, mofluzi!

O armată de năluci înveşmântate în giulgiu cernit, o vizitau necontenit şi ea căzuse în mrejele lor. Suspinând de dor îşi aştepta cavalerul sortit să se întoarcă, viu şi nevătămat din acel aprig război blestemat.

Doica Luna, cea care-o crescuse din leagăn, ca şi când tristeţea ei n-ar fi fost de ajuns, îl chema deseori pe vestitul Bob de Plâns, un menestrel de la castel care, cu lyra măiastră, îi cânta Alenei pe sub fereastră:

Fată dragă, preafrumoasă,

mâine-poimâine mireasă,

spune-mi cum să te alin,

însumi, dacă eu suspin?

Şi mi-e vocea înecată

de-o tristeţe-adevărată,

şi mi-e glasul tot mai strâns,

căci mă cheamă Bob de Plâns.

Lyra mea cea cristalină,

de melancolie-i plină,

şi m-apasă grea mâhnire,

fiindcă-s fără de iubire;

şi degeaba cânt la lună

căci nu aflu voie bună,

elixir de bucurie

să ţi-l dăruiesc şi ţie.

Hai, alungă-ţi întristarea

şi priveşte iarăşi zarea,

poate ţi-o veni sorocul

să-ţi găseşti curând norocul.

Astfel îi cânta Bob de Plâns frumoasei Alena, care suspina şi mai tare de-ţi era mai mare mila şi trebuia numaidecât să întorci fila, altfel te apuca melancolia şi pe tine.

În fine, arlechini şi pitici se adunau prin pieţe să găsească un antidot la nespusa tristeţe.

În centrul oraşului de Ametist, exista un club în stil cubist sub terasa împodobită cu glicine. De acolo se auzea o orchestră de bocete şi suspine, pe tonuri diverse: şterse, acute sau abătute.

Cum se distrau locuitorii, sau ce făceau ca să alunge norii?

Citeau hărţi şi scheme şi învăţau teoreme. Teorema beţelor de chibrit, a timpului oprit, a nervilor tociţi în zadar şi, foarte rar, teorema turnării gazului peste jar, şi a fluturatului din batistă într-o gară tristă.

Cărţile, şi-aşa lipsă, erau citite numai cu ochelari de eclipsă.

La bal, mergeau cu ochelari de cal şi dansau după sarabandele ploii, până la ziuă, când plecau să bată apa în piuă.

§ § §

CAPITOLUL II

În care facem cunoştinţă cu Jupân Catastif, despre Piticul cel Spân, care se va declara stăpân peste timp, şi cum s-a zvonit, în faldurile dimineţii, despre maşina infernală a tristeţii.

* * *

În ţinutul despre care v-am povestit, trăia un am vestit, ca un calif, pe care-l chema Jupân Catastif.

El avea un registru imens, cu scoarţe jerpelite şi aproape mucegăite, în care nota cu meticulozitate, toate poveştile aflate de o vreme încoace. Registrul avea multe intrări şi ieşiri în care pătrundeau amintiri, încât, nu se putea să nu te rătăceşti colindând printre atâtea poveşti. Pentru cei ce mint, registrul era un adevărat labirint, prin care colindai printre perdele şi văluri, ca în serai. Vai de cel ce nu putea continua povestirea, căci nu mai găsea niciodată ieşirea. Aşadar, ca să-l întâlneşti, trebuia ştii o mulţime de poveşti, să călătoreşti în caleşti, pe cai năzdrăvani, fără să dai

bani, până la marginea pustiei, pe aripile fanteziei.

Pe acest născocitor neîntrerupt de poveşti, nu se putea să nu-l îndrăgeşti.

Se presupune că născocea poveşti misteri-

oase despre rombile şi babaroase, punându-i pe ascultători să trudească, să descâlcească iţele poveştilor de adormit vrăbiile şi porumbiţele.

Dacă povestea avea un final prea banal, normal că trebuia găsit unul fără egal, pe care Jupânul îl trecea repede în registrul său.

Orice nătărău, spunea el, fără veste poate scorni o poveste, dar nu poate trece peste pricina tristeţei dacă nu are parte de puţină… tandreţe.

Citise el undeva, că omul e cu atât mai nefericit cu cât e mai puţin iubit.

Jupân catastif citea în bobiţe de rouă, când era lună nouă. În boabe de apă, în noduri şi semne, sau în jarul din lemne, lucruri demne de luat aminte. Încă de mic învăţase ca un năuc, scrisul pe frunze de nuc, scrisul cu tălpile, lipa-lip pe dunele de nisip. Iar când avea să îmbătrânească, dorea să ştie să citească bolta cerească.

Aşa aflase unele taine din univers după al stelelor mers, după memoria bobiţelor de rouă, când stă gata să plouă.

El tot descifra şi din când în când, murmura ca pentru sine:

– Va fi minunat! Ce bine! Curând voi descoperi pricina acestor tristeţi, pe care bieţii oameni o încearcă de la naştere şi până la moarte şi de ce nu au parte la fel ca întreaga omenire măcar de un strop, de fericire.

Aflase nu demult cele patru ceasuri ale tristeţii, corespunzătoare etapelor vieţii: tristeţea de lapte, care ţinea de la nouă la şapte şi era ca un fulg de nea, căzut pe catifea. Tristeţea de abanos care durează cât eşti tânăr, frumos şi doare până la os; tristeţea de adult care doare şi mai mult şi ţinea de la ora cometei, la ora dimineţii şi, în sfârşit, tristeţea ceţii care ţine toţi anii de humă ai bătrâneţei.

Fiecărei vârste îi corespundea un ceas astral egal cu scurgerea a şapte clepsidre de cristal. Odată descoperit acest amănunt, Jupân Catastif deveni cărunt. Vezi bine, era acum înţelept şi putea ţine piept oricărui astrolog cu renume.

Întreaga lume venea să-l consulte, sau doar să-l asculte, cum îşi depăna zecile de amănunte despre timp, sau despre cum va deveni el Stăpân în Olimp.

Într-o zi, în timp ce luna ascunsă după un copac, muşca din soare bucată cu bucată, îi pică mură-n gură vestea absolut incredibilă, că o ameninţă un vârcolac.

La megafon, o voce cam tristă şi hârâită, anunţa că toată circulaţia fusese oprită, fiindcă Piticul cel Spân care locuia într-o claie de fân, confecţionase o bombă din faldurile ceţii, care era nici mai mult nici mai puţin, maşina infernală a tristeţii.

Locuitorii speriaţi, îşi aruncau unii altora priviri neputincioase şi se refugiau cu toţii în case, ca nu cumva din nebăgare de seamă, bomba cu pricina să explodeze şi să împrăştie teamă în sufletele lor şi-aşa înegurate.

Atmosfera deveni cât se poate de apăsătoare şi mic cu mare, chibzuiau cum să scape de încurcătura fantastică.

Au hotărât să se strângă la Clubul cubist, acolo, unde se întâlnea artist cu artist, mic sau mare să ţină o adunare.

Să vedem ce va fi în capitolul următor, dragi copii.

§ § §

CAPITOLUL III

Iată că fără veste, începe adevărata poveste. Eroii noştri pleacă fiecare, cu mic cu mare, în aburii dimineţii, să găsească maşina infernală a tristeţii. Vom afla multe piedici care le vor da de furcă şi fiecare, cum se descurcă în faţa încercărilor uşoare sau grele şi cum vor scăpa de ele. Povestea aceasta ne îmbie să-i însoţim în călătorie. Ce mai tura-vura, începe aventura! Să păşim peste o ulucă, dacă ne-a apucat dorul de ducă!

* * *

Şi-acum, s-o pornim în goană, hai, ca haiducii lui Şepte-Cai. Să intrăm în adevărata poveste, că-nainte, mult mai este! Şepte-Cai logocai care te pot duce în rai. Cu şapte stele logostele în frunte ţintaţi, de parcă ar fi fraţi. Cai ce poartă numai prinţi în spinare şi scapară foc la picioare. Care, nu numai că au grai-grăurean dar şi nechează din zori până-n amiază. Au cozile împletite dintr-o mie de fire, să poftească cineva să se mire. Dragii de ei, din copite scot numai scântei. Ca nişte lei paralei zboară pe coamele vântului, cu mult deasupra pământului. Zboară ca o sfârlează fără fofează. Şi-n toate graiurile nechează şi pe toate plaiurile galopează. În galop, tropa-trop, pe lângă un plop, pe lângă un stejar, mănâncă jar.

Pe un asemenea năzdrăvan armăsar, să plutim ca pe un lac de cleştar, biciuiţi cu har. Împroşcaţi cu stele, să mai uităm de rele.

O herghelie de cai neînşeuaţi, proaspăt spălaţi şi ţesălaţi.

Să ne plouă cu rouă şi mărgăritare, din cap până-n picioare, şi soarele să ne mângâie din creştet până-n călcâie. Să fim acoperiţi cu pudră de lună nouă, să nu ne mai ningă şi plouă. Să nu mai vedem feţe pline de tristeţe. Să căutăm mult şi bine fără să dăm de suspine. Să nu ne mai fie glasul strâns, de atâta plâns şi peste plete să ningă doar cu margarete, iar peste pestelci, cu corniţe de melci.

Cu Pegasu-n frunte, să ne facem luntre şi punte şi să ne pierdem în ale poveştilor amănunte.

Să pornim cu o herghelie de telegari conduşi de un grup de ştrengari. Să ne luăm în buzunare cât mai mult aer de respirare, ca pentru o sărbătoare.

Să ne împresoare ca o nălucă dorul de ducă.

Gata. Sfârşiţi hărmălaia. Că doar nu ne jucăm de-a puia-gaia. Şi nici de-a ielele încălecaţi pe toate nuielele. Nici măcar de-a cocoarele, călare pe mătură precum vrăjitoarele.

Cât suntem noi de voinici, să pocnim din bici, să punem aripi caleştilor, măcar până-n oraşul stelar din ţara cuvintelor.

§ § §

CAPITOLUL IV

În care aflăm care şi cum, au venit de pe drum, să se sfătuiască fiecare încotro s-o pornească, pe rând, şi nu ca orbeţii, în căutarea maşinei infernale a tristeţii.

* * *

Se aflau aşadar acolo: Lăcrimel, ţinând-o de mână pe surioara sa Lăcrămioara. Doica Luna-Miruna, cea care-o legănase pe Alena , împreună cu mătuşa sa, Zena. Gândurel şi Gândurica erau şi ei pe aici, ciufuliţi ca doi arici. Bosumflea şi Văicărica cea care plângea din nimica, Mohorici, care prindea muşte cu pliciul, plici-plici. Se mai afla Prinţul Suspin care cânta din frunză doine de alin.

Ca să se afle în treabă, se învârtea pe acolo şi Mohorel, cel mai mărunţel de statură, dintre toţi cel care turuia timpul, parcă avea o sfârlează în gură. Foarte îndrăgită era Tristana-Dolofana, cea căreia, de o vreme încoace, gândurile nu-i dădeau pace.

Câţiva oaspeţi din Ţara Plictiselii fluierau în dorul lelii.

Enormito – un cetăţean diform şi plin de sine socotea că nu era fietecine.

Soriolo şi Sorileta care făceau naveta, de la munte la mare să facă băi de soare.

Aceştia doi, nimeriseră acolo ca să se afle în treabă. Formând o pereche grozavă, cu ochii lor luminoşi, erau amândoi, nespus de frumoşi.

Signor Venti –un ins tulburat şi dezorientat sufla pe nări, în patru zări.

O figură aparte, de parcă ar fi fost scoasă din carte, făcea Doamna Meta-Lioreta, visătoare delicată, ca o prinţesă adevărată; sensibilă şi cuminte, scria în munte o romanţă fiebinte.

Şi cu toate că avea imbolduri lirice, scria şi versuri satirice.

Abso, era un tânăr visător, cu chipul pierdut, însetat de absolut.

Erau, apoi, doi actori veşnic cu capul prin nori, pe nume Miorel şi Miorina şi nu ştiu care-i pricina, dar se spune că aceştia doi, într-o joi, jucaseră într-o piesă acelaşi rol de compoziţie: o bătrână ducesă care suferea de lingoare, moştenise un castel de nisip şi un labirint cu fosile de câteva sute de kile.

Un personaj interesant mai era şi Zorin, cel puţin după înfăţişare, era nervos, repezit, de parcă atunci fusese trezit din somnul cel dulce şi voia să se culce.

Lior era un tânăr fermecător; manierat şi subţire, se pregătea să devină mire. De aceea se dădea numai cu parfumuri fine care, pe logodnica sa Viorela, o fascinau.

Un tip ciudat era Domnul Relativ, care, fără nici un motiv îţi explica cum că totul e aşa şi aşa, nimic nu era sigur, nimic precis, ca şi când viaţa

s-ar petrece în vis.

În sfârşit, mai era acolo Cavalerul Amat, bărbat de vârstă mijlocie, care iubea natura, şi toate cele, având aura unui sfânt, pe pământ. Vorbea pe rând şi în acelaşi timp cu păsările, animalele şi cu peştii, trimitea veşti la zmee pe aripi de curcubee, cânta laude şi imnuri celeste tuturor creaturilor lumii aceste.

Mergea pe vârfuri de teamă să nu rănească ţărâna cu tălpile goale şi mângâia cerul moale cu mâna. El avea un telescop, pe care-l folosea cu unicul scop, de a vedea prin lunetă tot ce se petrece pe această planetă, pentru a putea interveni în caz de necaz.

În sfârşit, sosi şi Pelerinul Absent care, poposise recent în această ţară misterioasă. Dar se făcea nu-i pasă de problemele grave ce se anunţaseră.

Toţi aceşti pământeni veniseră pe jumătate împinşi de curiozitate, pe cealaltă cuprinşi de timiditate. Aduceau ofrande petale de flori,în felurite culori, lacrimi, suspine, în fine, rugăminţi fierbinţi şi dansuri pe melodii languroase.

Dansatoarele aveau la glezne legaţi clopoţei de cristal şi dansau ritual după cimbal.

Poeţii aclamau versuri elegiace, sărace-n tonuri şi tânguitoare, acompaniate la ţambale.

În continuare, veţi afla neapărat de ce s-au adunat aceştia la sfat.

§ § §

CAPITOLUL V

Facem cunoştinţă cu vestitul Cavaler Vorbă-n Vânt, care ţine un cuvânt lung şi deşirat despre ce trebuie să facă neîntârziat.

* * *

Când toţi fură strânşi laolaltă, începu sfatul. Primul luă cuvântul, cu o voce înaltă, Cavalerul Vorbă-n Vânt şi ţinu un discurs vreme de-un ceas şi ceva, care începea cam aşa:

– Stimaţi fraţi, trişti şi îngânduraţi!

Aţi auzit vai, nemaipomenita veste, despre maşina infernală a tristeţii, care a căzut peste noi.

nu credeţi e lucru de şagă! Şi oricât

v-ar fi tristeţea de dragă, fiindcă v-aţi învăţat cu ea părcă ar fi o acadea, trebuie pun capăt imediat acestei situaţii de nesuportat.

Să ne unim, aşadar, forţele, să luăm la noapte torţele şi să purcedem numaidecât să găsim maşina infernală, care, ne-a făcut viaţa din firească, anormală.

Vrem să ne întoarcem la aerul senin şi candid, propriu firilor aceste blajine, la liniştea dintâi care ne-a fost rostul de căpătâi.

Pentru acest motiv doresc ca fiecare să vină cu ce are, şi ne-ar putea fi de folos.

Nu vă daţi înapoi, răpiţi de gânduri sumbre şi de această armată de umbre, care bântuie oraşul de-a lungul şi de-a latul. Să nu mai fie nicicând zori de ceaţă şi albeaţă, zori de seară galbene de ceară sau de cenuşă strecurându-se pe fereastră, sau uşă.

Soarele să strălucească şi să tămăduiască, de această boală a tristeţii fără pricină.

Să fie lumină şi pacea în suflete, din nou să revină.

Aşa cum scrie în scripte, Harpo cel Mare

ne-a făcut destule zile fripte. E vremea unei schimbări şi a unui regim mai acătări. O vom alege pe frumoasa Alena Regină şi ţara va deveni iarăşi senină.

Zâmbetul se va înstăpâni pe buze şi o mie de muze ne vor da ghes să compunem poezii mai ales.

Vreau să aud din nou clinchete de râs cristalin, care te ameţesc ca un vin. Mi-e un dor nebun de voie bună şi să mă-nbie o plăcintă cu zâmbete şi cu mult haz, să mai uit de necaz. Reţeta am primit-o de la pistruiaţii din oraşul Azuro, care sunt neîntrecuţi în ale bucuriei.

Să pornim cu toţii, fetele şi băieţii, să găsim maşina infernală a tristeţii.

Să mergem aşadar, chiar acum, să ne pregătim pentru drum.

Mâine, la ora de fum, purcedem la drum. Fiecare să aibă costum de călătorie, cravată portocalie, pălărie, rucsac, aţă şi ac, pantofi uşori legaţi cu sfori şi ochelari de eclipsă. Nu, mai bine, lipsă!

Eclipsa, nu se anunţă, chiar dacă sunt mulţi fani, decât peste două sute de ani.

Când pregătirile vor fi gata, fixăm data plecării, cam pe la fluxul mării.

Cine are de spus ceva, să spună, numai să nu fie minciună.

Nimeni nu spune nimic?

Parcă ne-am afla în ajun de taifun, aşa sunteţi de tăcuţi.

După această cuvântare s-au despărţit fiecare, având în minte o listă cu tot ce există şi ce nu există pe lumea aceasta nespus de tristă.

§ § §

CAPITOLUL VI

În care facem cunoştinţă cu Domnul Alfabino, regele propoziţiilor şi al semnelor vii, născocite în număr de mii, un alfabet fabulos în care fiecare semn, înseamnă un îndemn.

* * *

A doua zi, s-au întâlnit pe rouă. Începeau o viaţă nouă.

Primul care sosi la întâlnire fu Domnul Alfabino. El descoperise încet-încet, întregul alfabet al tristeţii, semnele vieţii ca nişte cuvinte misterioase, deosebit de frumoase.

Ştia graiul angelic, foarte bine, şi alfabetul uimirii de sine.

Cu aceste bagaje putea călători prin gări şi triaje, ba chiar ieşi nbu vă mint din orice labirint.

Semantica descoperită de el, adică ştiinţa semnelor model, nu era grea defel. Era alcătuită din cuvinte color şi incolore.

Domnul Alfabino purta cu emfază un fuior de barbă stufoasă şi încâlcită, în care ascundea povestea unei litere fermecate.

Când ceilalţi începură să se adune, el prinse a le spune:

De prin sarici, de prin tolbe,

vă aduc cercei de vorbe,

să le puneţi la urechi,

ca pe vişine, perechi.

Vă mai scot din pălărie

Alfabetul jucărie,

să deprindeţi pe-ndelete,

literele-n cete-cete.

Şi vocale şi consoane

o duzină de bomboane

pentru când vă va fi foame,

de cunoaştere şi har,

care-i preţiosul dar

ce vi l-au lăsat părinţii,

după iscusinţa minţii.

– Domnule Alfabino, îl întrerupse cu un suspin Zorin, astăzi ce literă v-aţi hotărât să vorbiţi?

– Tinere, fiind o stare excepţională, aşa-zisă de urgenţă naţională, nu am nici o reticenţă şi voi vorbi cu toate literele alfabetului, spre bucuria tineretului, care abia aşteaptă să se uite în dicţionare. Aşadar, cu puţină ambiţie, aveţi întregul dicţionar la dispoziţie.

– Aşa mai merge, pentru că e foarte greu să fii rege printre cuvinte şi să le păstrezi pe toate în minte. Oricât ai fi de cu minte n-ai habar, cum şi când poţi ajunge, de-a dreptul în dicţionar, mai spuse Zorin şi mai trase un suspin!

– Vai, spuse Abso cufundat în taine, dar asta nu e rău, zău! Poţi ajunge celebru fără efort, chiar înainte de a fi mort. Pătrunzi în dicţionar binişor şi apoi aştepţi, post-mortem, dreptul de autor!

– Ce mai calea-valea, puse lucrurile la punct Alfabino, eu vă spun clar: fiecare trebuie să se ferească de aşa-zisa limbă păsărească.

– Ce e limba păsărească maestre, întrebă Miorina, vreo limbă străinească?

– Nu vreau să amestec vorbe, ca zarzavatul în ciorbe, răspunse înţeleptul, specialist în cuvinte. E mai cuminte ca fiecare să vorbească, vorba ce-a vorbit de la casa părintească. Limba aşa-zis păsărească nu cea de zburătoare cântătoare, ci un fel de sluţire a cuvintelor corecte. Vă mai amintiţi, fireşte, cum vorbeam noi păsăreşte în copilăria tristă, socotind că nu există un limbaj mai pitoresc?

– Vai de mine, nu glumesc, am vorbit şi eu cândva şi-mi părea, aşa-şi-aşa, spuse Domnul Relativ. Nu găsesc nici un motiv să o reluăm acum, când ne pregătim de drum.

– Eu zic, să mai aşteptăm un pic. Poate vine să ne spulbere aleanul, Alambic magicianul, cu maşina Sfârmă Gânduri, încheie discursul viu, Alfabino, grijuliu.

– Cine-i Domnul Alambic? Vreun pitic dintr-un ibric? întrebă schimbându-şi mina, Miorina.

– Am să-ncerc să vi-l descriu, fiindcă de o viaţă-l ştiu:

Are-un coif cam lunguieţ

şi o mantie de preţ

unde-a presărat, albaştri,

o puzderie de aştri.

Şi de miercuri până luni,

se ocupă de minuni.

Vâră luna într-un cufăr

şi ascunde-n sân un nufăr.

Fur-apoi un pumn de stele

să le poarte drept inele.

Nici nu-i trebuie rachetă

ci încalec-o baghetă

care-l suie şi-l coboară

parc-ar folosi o scară.

De la Venus pân’la Marte

doar un pas îl mai desparte

şi ajunge pe Saturn

unde stăpâneşte-un Turn

Pe-nserate şi în zori

el încalecă pe nori.

Precizez că e capabil

să conduc-un dirijabil.

El colind-aşa pământuri

cu maşina Sfarmă Gânduri.

Cu fierturi din alambic

te preface în pitic

şi de nu-i dai ascultare

nu creşti niciodată mare.

V-am cam speriat un pic? Nu-i nimic. Trebuia să îl cunoşteţi pe maestrul Alambic.

– Bine, dar maşina lui, nu-i de nasul orişicui, spuse Domnul Relativ.

– Aşteptaţi şi-o să vedeţi, dragi fetiţe şi băieţi, circulând fără benzină, o maşină de pomină.

§ § §

CAPITOLUL VII

În care ne este descrisă cu lux de amănunte, maşina ce poate sfărâma gândurile mari cât un munte, sau mici-mititele, cât nişte bobiţe de linte.

* * *

Într-adevăr, nici n-au apucat bine să citească o carte printre rânduri, că apăru Domnul Alambic, cu maşina Sfârmă Gânduri.

Sfarmă Gânduri era o maşină care mergea pe o singură şină. Fără benzină sau motorină, fără gaz la macaz şi fără ulei de motor. Ea nu avea nici măcar roţi ci numai o traversă de patru-cinci coţi care aluneca de-a lungul şinei subţiri. Nu pridideai să te miri, când îi vedeai forma ciudată, puţin cam curbată, cu o înfăţişare bizară, din cale-afară. Era vopsită în curcubeu, încât mi-e greu să mă decid, ce culoare strălucea mai tare.

Maşina era decapotabilă şi purta totdeauna un bidon de apă potabilă sub caroserie, capabilă să-ţi ţină de sete şi uneori chiar să te îmbete, cu toate că era chioară-chioruţă.

Un lucru absolut uimitor era că Sfarmă Gânduri avea un altfel de motor, în stare să meargă chiar şi prin nămol şi uneori, să te facă să zbori cu capul în nori şi să uiţi cele mai banale întâmplări: de pildă, ce-ai mâncat dimineaţă, ce-ai târguit mai acătări de la piaţă, dacă suferi de vreo boală reală sau închipuită, cum ar fi boala de chiulangită.

În sfârşit, te puteai baza pe ea ca să uiţi ce nu-ţi convenea, sau îţi venea anevoie să-ţi aminteşti. Pentru că, e lesne de înţeles, trebuie să te fereşti de anumite gânduri sâcâitoare care te bâzâie cât îi ziulica de mare şi nu te lasă să trăieşti liniştit.

– Oare te face să uiţi şi întristarea? suspină Tristana dolofana. Pentru că, dacă e aşa fenomenală, nu mai trebuie să căutăm maşina aceea infernală.

– E adevărat că sfarmă şi gândul trist, nici nu mai insist, dar, trebuie să găsim a răului rădăcină, ca să nu mai avem niciodată pricină de tristeţe, rosti Domnul Alfabino cu blândeţe.

Motorul acesta ciudat, de parcă ar fi fost adevărat, avea 3-4 timpi, nu ştiu prea bine, negreşit te putea duce cu închipuirea chiar la răscruce de gânduri, dacă îţi lăsai imaginaţia să zburde.

– Mare scofală! spuse Gândurici, cu sfială. Se ştie doar că goana gândurilor cere o herghelie de cai putere care te-ar putea duce cale de două emisfere.

– Eu m-am luat după urma gândurilor, într-o seară de vară, şi am ajuns într-o sală goală, unde îmi pierdusem paşii. Sala aceea goală, răsuna mai ceva ca o cală cu gura în jos. Ce folos că depistasem tot felul de urme bizare, pe pardoseala de la intrare!

Paşii mei, nicăieri, şi doar îi avusesem până mai ieri! Dincolo de sala paşilor pierduţi, am văzut herghelii de căluţi, care se antrenau în ring, pentru joking iar dacă primeau o raţie de jăratec, ar fi participat şi la concursul de echitaţie, spuse dintr-o răsuflare, Soriolo, mi se pare.

– Să nu ne îndepărtăm de subiect, spuse Domnul Relativ, aluziv.

– Cine a mai adus ceva folositor, să se prezinte deîndată, făcând un pas înainte, aproape strigă, ca să se facă auzit, Cavalerul Amat. M-am săturat de vorbit, aşa că, pentru cine întreabă, vom trece la treabă.

§ § §

CAPITOLUL VIII

Suspinica, pe care o cuprinsese frica, suspinând la fiecare cuvânt, apăru îmbujorată de vânt şi le aduse în dar – o lacrimă de chihlimbar.

* * *

Lacrima pe care o aduse Suspinica, era doar atâtica. Nu era, acum lesne vă închipuiţi, o lacrimă obişnuită, izvorâtă dintr-o stare de capriciu, supliciu, supărare sau bucurie (aşa cum mi s-a întâmplat, dăunăzi şi mie).

Izvorâtă din lumina vie-a sufletului nostru, lăcrămioara cu pricina e fantastică în felul ei, dragii mei. Deşi-i mică, abia cât e o mărgică o obţine doar acel care-a învăţat că-n viaţă totul se înşiră pe aţă. Bun sau rău, a trăit, se înţelege, e egal cu a alege.

Suspinica nu-nvăţase ce e frica: nici minciuna, nici răsfăţul, însă suspina într-una. Cum şi-n ce fel, n-am habar, ea găsise într-o vară lacrima de chihlimbar. Şi-a păstrat-o, bunăoară, ca pe-o gingaşă comoară.

– Dar, la ce-i folositoare, nu-şi putu reţine

Tristana o-ntrebare, cam sâcâitoare.

– Lacrima de chihlimbar, este una fermecată. Orice băieţaş sau fată, ce doreşte s-o obţină, are avantaj că vede, în lumină de-o aşează, ceea ce-l interesează. Cu condiţia expresă, imediat să recunoască, dacă e adevărat.

– Draga noastră Suspinică, spune-mi cum să procedez, se-ntrebă pe loc Bosumflea, cu mutriţa lui ursuză. Dacă lacrima refuză să-mi arate , tot ce vreau, cum va trebui să-i cer?

– Am să-ţi spun cum procedezi: n-ai decât, lacrima la ochi s-aşezi, cum te uiţi printr-un ochean, nici mai mare nici mai mic, ci exact cam cât un ban. Dacă-n ea priveşti atent, după încă un moment, vei putea să vezi mai clar, ca într-o apă de cleştar, în imagini vii, color, chiar ca la televizor. Ca şi când un vrăjitor, sau un ghicitor de gânduri stă şi-aşteaptă să-ţi răspundă, la-ntrebări într-o secundă, prin ocheanul de cristal.

Doar un lucru ţineţi minte: lacrima de chihlimbar nu te minte niciodată şi ca o mică oglinjoară fermecată, ea redă în chip fidel şi dezleagfă un mister. Să te recunoştio în ea, e la fel de însemnat ca şi-atunci când cineva îţi dezvăluie-n secret, adevăru-adevărat.

Mie nu mi-e de folos, stăpâneşte-o sănătos, măi Bosumfleo, căci eu ştiu cine sunt şi cum mă cheamă. N-are rost s-o iau în seamă, haideţi,

luaţi-o de aici, spune mândru Încruntici.

§ § §

CAPITOLUL IX

În care Doica Luna – Miruna ne învaţă un descântec pentru Doica Scoică.

* * *

– Doică Lună, Lună Doică, zi-ne tu mai bine, zii un descântec, cum ar fi bunăoară, chiar descântecul de scoică. Poate o înduplecăm

ne-ajute să găsim, ce dorim, spuse-avânt în glas tremolo, delicatul Soriolo.

– Fie, hai cu toţii să-nvăţăm, scoicii să îi descântăm, spuse-atunci încet preabuna, Doica Luna.

Scoică, dragă surioară,

de sidef corăbioară,

tu ascunzi în cochilie,

o poveste dintr-o mie,

haide, spune-mi-o şi mie!

Spune-mi dară, de cu seară

cine poate să ne-nveţe,

care-i leacul de tristeţe?

Te ascult şezând pe mal,

Tu pe crestele de val,

eşti purtată în aval

la castelul de cristal,

plin cu prinţi şi cu prinţese.

C-un balaur de pe plaur,

cu o babă vrăjitoare,

foarte rea, cicălitoare,

cu pitici şi cu arici,

pripăşindu-se-n urzici.

Scoică blândă ca o doică,

la ureche-o să te pun,

să aud aici, în casă,

cum pe marea furtunoasă,

izbucneşte un taifun.

Valuri, valuri nărăvaşe

cum se sparg de ţărm trufaşe,

înspumate şi ursuze.

Te poftesc la dans meduze,

încropind un vals marin,

îmbrăcate-n fulgarin

alb, de voal, cu lungă trenă,

cât o gură de balenă.

Să-mi aduci în casă sunet

e sirenă, fulger, tunet,

tropăit de cal de mare,

iar pe buze – gust de sare,

scoică albă, sidefie,

în obraz trandafirie…

Scoică, doică

tu cochilie de smalţ

află-mi tu-n adânc de mare

taina cea îngrozitoare.

Cum şi unde stă pitită

bomba cea nelegiuită,

care prin grădini şi pieţe

răspândeşte doar tristeţe.

Scoică doică,

luna iese de sub nor

şi-l destramă-ncetişor,

parcă ţese din fuior

vorbele ca borangicul.

Hai la mine în pridvor

să-ţi descânt de-alean şi dor

pân’o adormi bunicul:

Scoică Doică, tu îndură-te de noi,

Că ne trece tinereţea

şi rămâne doar tristeţea…

Toţi, deopotrivă, Alena cea tristă ca o artistă, Miorel şi Miorina, bată-i vina, Alfabino, Jupân Catastif, care visa un recif de corali, Lior străbătut de un fior, Domnul Relativ trist fără motiv, Soriolo şi Sorileta care veniseră cu bicicleta, Doamna Meta-Lioreta, Cavalerul Amat – cel mai destoinic bărbat, Signor Venti şi Abso cel absorbit de gânduri erau trişti şi suspinau pe toate vocile.

Zorin îl zorea pe Timorel cel timid, Enormito şi Pelerinul Absent se mişcau foarte lent, Tristana, Mohorel, Suspinica, Bob de Plâns izbucniră în hohote prelungi, Gândurel şi Bosumflea, Luc Năuc şi toţi ceilalţi, suspinau nevoie mare, ca la o înmormântare. Ce era de făcut, oare?

Ca din vis, se trezi jupân Catastif şi le spuse cu voce răspicată, ca la armată:

– De ajuns! Fiecare să plece în căutare pe uscat şi pe mare, cale de 99 de picioare şi să nu se întoarcă nimeni cu mâinile goale. Hai, daţi-i zor, în pas alergător!

Cu aceste cuvinte, toţi se împărtăşiseră căci se făcuse deja seară…

§ § §

CAPITOLUL X

În care dăm o raită prin Oraşul Stelar Alpha City. Vom afla despre aştri şi, când, nici nu gândiţi, ne vom pomeni cu o ploaie de meteoriţi. Vom vedea fără lunetă, chiar şi o cometă şi după unele mărturisiri vom afla ştiri despre maşina cu pricina.

* * *

Ca să dăm de capăt misterului, cutreierăm acum potecile cerului.

Poţi să juri că cerul e plin de cotituri. Şi vrei, nu vrei , te iei după alei. Pe care alei, neîndoios, îl poţi întâlni pe Făt Frumos. El se opreşte brusc din alergat şi te pofteşte pe un cal fermecat.

Acum poţi să faci oricui o demonstaţie că te simţi călare pe situaţie.

Ei bine, n-aveţi habar câte minunăţii se găsesc în oraşul stelar!

Astrele se plimbă aici duium, de zici că acum-acum, pe şosea, te vei ciocni cu o stea. Ba, fetelor, puteţi plimba la braţ cu vreun meteor, deşi nu-i uşor, fiindcă meteorul seamănă cu un bostan şi-i cam bolovan.

Iar tu, Luc-Năuc, băiete, poţi călători pe coada unei comete!

De sateliti, ca să mai vorbesc? Puz-de-ri-cesc!

Rachetele, bunăoară, te-aşteaptă la scară.

Însă, vă spun fără înconjur: feriţi-vă de găurile negre care înghit totul în jur: şi avioane şi baloane şi sateliţi. Aşa că fiţi fericiţi dacă, odată ajunşi în lună, n-aţi întâlnit nici o asemenea văgăună. Ar fi vai şi-amar de capul tău să nimereşti un asemenea hău! În care te învârteşti şi te suceşti până ameţeşti. Nu se cade să rişti. Însă fiţi optimişti. Dar ce mai încolo şi încoace, trebuie să găsiţi alte mijloace de transport, care nu necesită nici un efort. Ca să nu-ţi pierzi firea, poţi călători cu închipuirea. De pildă, stai într-un leagăn agăţat de subţiori şi te pomeneşti că zbori. Când nici nu gândeşti, pluteşti. Fără motor, pe-o aripă de dor. Ca un fulg de nea, pe un colţ de stea. Într-un cuvânt, pe o coamă de vânt. Pe-o fărâmă de vis, în paradis. Unde un îngeraş îţi arată, drumul cu un lămpaş. Cu unul fermecat, fireşte, altfel n-ar crede cine citeşte.

Dar, am vorbit vrute şi nevrute şi nu v-am spus nimic despre paraşute. Care-s un fel de umbreluţe drăguţe sau, ca nişte rochiţe cu bulinuţe.

Cu o asemenea umbreluţă drăguţă, poţi şi mătăluţă, domnişoară Văicărica să te plimbi acuşica! Lui Mohorel i s-a stricat în drum căruţa, dar se poate da cu umbreluţa, huţa huţa. Mai silit, mai împins, ca şi Mary Poppins, care zbura, draga de ea, cu o umbrelă sadea. Când apărea, când dispărea, cu umbreluţa ei, am văzut-o cu ochii mei.

Paraşuta are însă un inconvenient: nu poţi să ajungi într-un moment la destinaţie, fiindcă opreşte în fiecare staţie. Şi o staţie stelară nu se aseamănă deloc cu o gară. La fiecare peron găseşti un interfon, de unde, dacă nu te-a părăsit avântul, poţi lua legătura cu pământul.

Şi te mai miri atuncea, matale, cu suspine şi jale, de unde vin convorbirile adiţionale!

Jupân Catastif şi Domnul Alambic zicând că-s maeştri, au luat legătura imediat cu extratereştrii, direct pe celular. Care-i un telefonn fără fir, cu care poţi vorbi abitir, chiar şi o lună în şir.

Abso ceru să vorbească chiar pe Jupiter şi pe bună dreptate, o să-i vină notele telefonice încărcate.

Dar, ne întoarcem la paraşute. Atunci când le ţii în braţe, te încurci în aţe. De pe pământ,

paraşutele par nişte jupoane umflate de vânt. Îţi dai cu ele drumul şi pluteşti ca fumul. Ca fumul de ţigare sau de lumânare.

Nu-i nimic dacă aterizezi pe trotuar şi nu într-un câmp stelar, deschis în abis.

Pietrele, e lesne de închipuit, dacă nu ar fi umplute cu puf, buf! te-ai trezi buşit cu năduf de nu ţi-ar rămâne urmă de zuluf neciufulit, aşa cum au păţit Lior şi Zorin, cel puţin. S-au pomenit juliţi pe coate şi pe genunchi şi au mai căpătat şi câte un junghi în rărunchi.

Dar pietrele, ca şi stelele, sunt pufoase, precum saltelele. Fiindcă sunt umplute cu nori, uneori.

Cum să nu zbori atuncea, matale, dacă ştii că aterizezi pe moale?

Pe caldarâmul ceresc, chiar şi florile cresc. În ronduri, rondele, parcă sunt şiraguri de stele-mărgele.

Dacă rupi o stea-mărgea din şirag, formezi un arhipelag. Şi nu un arhipelag oarecare, dintr-un ocean mai mic sau mai mare, ci un arhipelag de visare.

Şi uite-aşa, din insulă-n insulă şi din arhipelag în arhipelag, pe cerul închipuirii în larg, mai cu un lucru trist, mai cu un lucru drag, cu o amintire sau cu o poezie, am călătorit în oraşul stelar din copilărie!


%d blogeri au apreciat asta: