-Cezarina Adamescu:,,Pistruiaţii din oraşul Azuro”

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale

pistruiatii-din-orasul-azuroADAMESCU, CEZARINApistruiatii-spate

Pistruiaţii din oraşul Azuro/ Cezarina Adamescu.-

Galaţi: Istru, 1999

148 p.; 21 cm.

ISBN 973-99245-1-4

821.135-1-32

******************************************************************************************************

CEZARINA ADAMESCU

P I S T R U I A Ţ I I

din oraşul Azuro

POVESTE FEERICĂ PENTRU TOATE VÂRSTELE

DEASUPRA unui fluviu lung şi întortocheat se înălţa pe nişte piloni uriaşi, un oraş neasemuit: Azuro.

Cetăţenii acestui oraş erau la fel ca-n toate oraşele lumii: deştepţi, strălucitori, geniali sau pur şi simplu normali. Toţi, dar absolut toţi locuitorii se bucurau de privilegiul unei bogate şi rafinate fantezii care se manifesta în cele mai felurite chipuri.

Fiind un oraş suspendat, e lesne de închipuit că toate clădirile care-l alcătuiau, copacii, spaţiile verzi, trenurile de joc, şcoli, cinematografe, se înălţau şi ele pe temelii solide, cât mai la cucurigu. Totul părea ca-ntr-o competiţie sportivă: cel care se ridica la cea mai mare înălţime era văzut foarte bine şi niciodată nu era privit „de sus”.

Pentru aceasta, azurienii depuneau eforturi uriaşe, zidind, înălţând pe trepte numeroase şi istovitoare, aşezările de locuit sau spaţiile de distracţii.

Se zice că totul ar fi avut o explicaţie: oamenii fiind orgolioşi din fire, doreau să se înalţe ca să pară în felul acesta serioşi şi importanţi, deoarece ei creşteau foarte puţin.

Printr-o stranie şi paradoxală întâmplare, lor le era dat să atingă rareori performanţa de jumătate de metru sau, în limbaj azurian, doi ini şi încă un pic.

Pentru acest fapt ei invidiau uneori până şi florile care, parcă dinadins îşi uitau măsura bunei cuviinţe, înălţându-se zvelte cu mult deasupra capetelor omeneşti.

Ce problemă era pentru bărbaţi să culeagă bucheţele de flori şi să le ofere prietenelor sau soţiilor lor! Un fir de lalea sau o crizantemă, un crin alb, abia dacă putea fi dus în spate sau în braţe.

În oraşul Azuro, totul era, aşadar, clădit pe contraste. Casele, de pildă, erau construite conform aspiraţiilor lor spre înalt, sun formă de turnuri de câteva zorini fiecare, ţuguiate la vârf şi cu ferestre ogivale, în stil irotic. Arcurile, formau osatura bolţii închipuind crugul Luceafărului care putea fi văzut în fiecare noapte pe cer.

Mobilele erau şi ele foarte înalte, se foloseau scăriţe pentru divane, scrinuri, biblioteci şi fotolii. Da, asta era ambiţia azurienilor: tot ceea ce făceau, să fie la înălţime. Că ei înşişi nu creşteau pe măsură era un fapt de natură să-i întristeze, însă nu-şi pierdeau firea optimistă şi veselă.

E adevărat că unii umblau în vârful picioarelor sau îşi confecţionau încălţările din talpă şi tocuri foarte înalte, pălăriile sau căciulile erau ţuguiate, încât greu îţi puteai închipui un cap de bebeluş tuns chilug, de forma unei bile strălucitoare. Pe bună dreptate, îţi venea să crezi că pruncii azurienilor aveau încă de la naştere, capetele ascuţite şi lunguieţe.

Femeile se coafau totdeauna cu nişte cocuri în vârful capului. Cele căsătorite îşi făceau conciuri de lemn învelite în pânză sau într-o împletitură de păr, purtate în creştet sub beretă, ceea ce le conferea un aer de prestanţă şi distincţie deosebită.

Un amănunt important e faptul că Azuro era un oraş fără nici o stradă. Uite-aşa! Casele, alungite şi ţuguiate, în forme dintre cele mai bizare se aflau presărate, una cu faţa spre răsărit, cealaltă spre apus, una vând ferestrele ovale spre miazăzi şu una spre miazănoapte înaintând majestuos până în mijlocul a ceea ce ar fi trebuit să devină un drum de acces, şosea sau alee. De autostrăzi, nici pomeneală. Azurienii foloseau vehicule aeriene cu aterizare la punct fix, extrem de convenabile pentru că puteai ajunge la destinaţie într-o clipită.

N plus, era evitată aglomeraţia din autobuze, metrouri sau troleibuze, prin simplul fapt că fiecare cetăţean deţinea vehiculul său propriu, pe care-l conducea cu măiestrie şi care avea locuri suficiente pentru întreaga familie. Ei învăţau de mici mânuirea lui, ceea ce era extrem de agreabil şi cu rezultate dintre cele mai strălucite.

Garduri nu existau şi nici un fel de ziduri împrejmuitoare. Puteai foarte bine să păşeşti în curtea fiecărui cetăţean, fără să fii atenţionat că te afli pe proprietatea cuiva şi nimănui nu-i trecea prin minte să rupă florile din peluze, glastre, livezi sau din faţa ferestrelor.

Şi, să vă mai spun un secret oraşul nu avea nici un hoţ, casele erau în permanenţă deschise, nu existau zăvoare, lacăte, chei, yale, ivăre. De obloane cu drugi de fier, nici pomeneală!

În istoria oraşului nu se reclamase nici măcar un furt şi oamenii trăiau în armonie şi bună înţelegere.

Azurienii se obişnuiseră până şi cu statura lor. Câte un omuleţ, mai vanitos îşi procura ghete înalte iar câte un tânăr îndrăgostit, spre a se înălţa în ochii iubitei, îşi confecţiona picioroange, care, desigur, aveau inconvenientele lor, nu permiteau tânărului să alerge, să îngenuncheze sau să se caţere în copaci. Ce să mai vorbim de tumbe, puteau să-şi dea duhul de bucurie toţi copiii, fără a putea să facă măcar o tumbuşoară.

Platoul acesta uriaş pe care fusese amplasat oraşul Azuro se oglindea limpede în întreaga lui splendoare în undele fluviului, plin de meandre, urmând sinuoase cărări de ape, de parcă cineva ar fi vrut să-i compenseze pe locuitori pentru lipsa străzilor şi a bulevardelor. Valurile foşneau totdeauna cu neastâmpăr jos, la gleznele pilonului, adunând năluci de spumă, plămădite cu mare fineţe, în rochii dantelate. Pe undele fluviului se plimbau desigur, vaporaşe, iole, iahturi, schifuri lungi şi înguste, cu rame subţiri şi uşoare şi cu scăunaşe mobile, şi alte ambarcaţiuni. În portul Azuro aşteptau ancorate navele de transport mărfuri sau de agrement. Hidrobuzele erau de asemenea foarte solicitate. Nimic nu lipsea aşadar, orăşenilor spre a trăi în tihnă şi fericiţi.

Azurienii erau oameni calmi, nu-şi pierdeau uşor cumpătul, nu cunoşteau ura şi violenţa, iar de înjurături şi cuvinte urâte, nici nu auziseră. Ele lipseau cu desăvârşire din dicţionarul azuro, iar dacă, din întâmplare, vreun cuvânt străin în argou era prins din zbor şi circula pe buzele azurienilor, fără a se înţelege sensul exact, după puţin timp, experţii în lingvistică erau nevoiţi să constate că, vorba cu pricina, nu avea câtuşi de puţin corespondent în limba lor şi astfel, semnificaţiile urâte se pierdeau.

Limba azuriană veche – suna la urechile oamenilor puţin straniu, e adevărat, iar cei care încă o întrebuinţau, erau socotiţi depăşiţi – în şcoli, predându-se, de câteva generaţii, o azuriană modernă, care se înnoia pe zi ce trecea, primenindu-şi veşmintele cu expresii noi, cu nuanţe şi rezonanţe deosebite.

La reuniuni şi serate, se vorbea o limbă agreabilă, rafinată, cultivată cu gust de către cercurile cele mai selecte, care nu admiteau dialectul şi formele vechi ale limbii şi totuşi, aveau mare grijă de acurateţea şi tradiţiile limbii lor!

Un lucru extrem de important era faptul că toate vietăţile în oraşul Azuro cunoşteau un limbaj comun: limbajul azuro, care le era transmis prin ereditate, nu se trudeau bebeluşii să silabisească primele cuvinte: Ma-ma! Ta-ta! Pa-pa! ci, din primele clipe ale vieţii ştiau să vorbească normal şi chiar cu oarecare dexteritate, astfel încât se înţelegeau de minune. Limbajul acesta miraculos conţinea o sumedenie de cuvinte, expresii, citate, interjecţii, proverbe şi zicători.

Bunăoară: „uri, uri” însemna pentru toate fiinţele vii: „Îmi e foame”; „haru” – Îmi e somn: „Peca” – însemna Vino! Iar „Ufe” – Pleacă!

Limbile miau-miau, ham. Mor-mor, cronc sau cirip, se contopiseră într-una, înţeleasă de toţi.

Legislaţia acestei ţări minunate prevedea o sumă de legi (pravile) şi decrete împotriva celor care se făceau vinovaţi de tristeţi inutile, de temeri şi spaime, de îndoieli şi posomorâre. Plânsul era cu desăvârşire interzis, smiorcăiala dispreţuită, bosumflarea considerată obrăznicie curată şi pusă la colţ ca pungaşii de rând. Se dădea amenzi serioase pentru văicăreli şi tânguiri de tot felul, considerate incompatibile cu felul de a fi al azurienilor. Exista şi o Proclamaţie în acest sens, pe puncte distincte, în care era aşezată la stâlpul infamiei – durerea; ura între semeni era abolită; întristarea – batjocorită şi plânsul, condamnat la muncă silnică pe viaţă.

Dacă vreun bebeluş azurian se năştea, Doamne fereşte! Cu vreo indispoziţie care-şl făcea să scâncească, atunci, doctorii făceau sfat, ce vaccin să-i administreze, ce hapuri să-i dea, ba-i inoculau, în laptele mamei substanţe euforice şi astfel, micuţul depăşea orice fază critică, învingea boala şi creştea voinic şi foarte vesel.

Azurienii deţineau, de fapt, cel mai mare secret în materie de medicină: descoperiseră leacul tuturor bolilor şi aplicau o terapie prin râs sau ridendoterapie, astfel încât nu mai erau necesare injecţii, operaţii, pastile. Vindecarea se producea instantaneu şi era definitivă.

Astfel se face că rţsul şi voia bună prosperau şi se simţeau în largul lor. Se ţineau întreceri sportive de râs: care râde mai mult, mai tare, mai vesel, mai nostim, mai chicotit, mai ascuţit, ş.a.m.d.

Veselia ajunsese la rang de regină, se organizau în cinstea ei, serii întregi de ceremonii şi rânduieli, gale şi zile record în care, toată suflarea avea obligaţia să se distreze şi să petreacă.

Existau enciclopedii, istorii întregi, compendii, repertoare şi breviare ale râsului, în care se găseau din belşug glume, anecdote, jocuri hazlii, distracţii dintre cele mai fanteziste. Sursele păreau inepuizabile pentru că azurienii făceau din orice situaţie, una hazlie. S-ar putea spune, pe bună dreptate, că ei luau totul în râs.

Dar nici pe departe nu era vorba despre aşa ceva, asta ţinând de firea, antecedentele, obiceiurile, moravurile azurienilor.

Hotarele oraşului Azuro, nefiind strict delimitate, ci numai imaginare, e lesne de închipuit că mulţi curioşi, cu gânduri mai mult sau mai puţin bine intenţionate, le încălcau sistematic. Ba se aşezau pe câte o piatră, ba îşi zideau câte o casă, jumătate în oraş, jumătate în suburbie, astfel ca să împrumute din obiceiuri şi, la rândul lor să transmită din propriile lor tradiţii.

Trebuie să vă spun că azurienii, fiind înzestraţi de la natură cu firi fanteziste, credeau de mici în poveşti.

Numai că, o dată cu trecerea anilor, nimic nu se schimbase în credinţa lor, ci dimpotrivă. Deseori, fantasticul depăşea hotarele şi, fără efort, azurienii se trezeau în mijlocul poveştilor îndrăgite, confundându-se cu eroii lor. Azurienii erau nişte născocitori de basme nemaipomeniţi, fantezia lor, stimulată de modul de trai întrecerea orice închipuire.

Ei bine, în această urbe tihnită, trăia de câteva zeci de ani, un savant renumit care avea un nume întortocheat: Larduf Septin Madkibi. El născocise atâtea lucruri utile oraşului, încât, concetăţenii lui veneau în pelerinaj la dânsul, pentru a-l consulta în problemele grele sau pentru a le da cheia unei întâmplări, căreia, singuri, nu-i puteau da de rost. I se dusese faima ca om de ştiinţă, astrolog, filozof, matematician, fizician, alchimist şi vraci ilustru.

Rareori în faţa unei probleme mai încâlcite, cădea pe gânduri preţ de câteva secunde, în timp ce mintea îi lucra de zor la dezlegarea enigmei. De obicei, dădea răspunsul pe loc.

Citea uşor în aştri şi cunoştea pe e rost constelaţiile. Rezolva ecuaţii dificile, experimenta fierturi în alambicuri misterioase, bolborosind formule şi expresii intraductibile până ce obţinea leacul misterios pentru fiecare om care-i cerea ajutorul.

Era, în fine, un om deosebit de amabil, cu trup firav şi micuţ, poate cel mai mic din oraş, cu nişte ochi pătrunzători li ageri. Avea, desigur, puterea de a-ţi ghici gândurile. Se zice că în faţa lui, nimeni nu putea avea gânduri ascunse. Degeaba închideai ochii, el ştia să citească şi îndărătul pleoapelor care te mistuie şi dacă erai cumva pus pe făcut rău cuiva, răul nu avea putere şi se întorcea, de-a dreptul în bine. Astfel, orice intrigă, duşmănie, invidie, ură – piereau, ca şi când n-ar fi fost niciodată.

Nimeni nu ştia ce puteri miraculoase poseda Larduf Septin Madkibi, dar el avea putinţa de a transforma oamenii, din răi în buni, din urâţi în frumoşi, din avari şi hrăpăreţi, în generoşi peste măsură.

De la o vreme, nu mai existau săraci şi bogaţi, oamenii deţineau aceleaşi cantităţi de bunuri şi se întreceau în a-şi dărui, unul altuia, fel de fel de lucruri, primind în schimb îndoit, de la alţii. Nimeni, dar absolut nimeni nu mai râvnea bunătăţile vecinului fiindcă le avea şi el în aceeaşi măsură.

Astfel, oraşul prospera, tuturor le prisosea câte jun lucru pe care se pregăteau deîndată să-l dăruie.

Lighioanele trăiau şi ele în frăţie firească. Nici juna nu râvnea la carnea gustoasă a celeilalte. Se legau prietenii spontane, dar trainice între căţei şi mâţe, iezi şi lupi, vulpi şi găini, ulii şi puişori. Îşi dădeau bineţe unul altuia şi se respectau reciproc. Politeţea înflorea la orice oră din zi şi din noapte.

Desigur, contribuţie la starea de bine trebuie să fi avut şi Larduf Septin Madkibi, cu ochii săi pătrunzători şi magnetici, care-ţi ghiceau toate ascunzişurile, dar nu se ştie în ce măsură. Un lucru e sigur: multe, multe taine ascundea el sub mantia largă şi înstelată sau sub coiful ascuţit purtând o stea în vârf.

În oraşul Azuro, nimic nu era imposibil, pentru că era un oraş fantastic, ne-mai-po-me-nit! De-a dreptul miraculos, cum extrem de puţine oraşe mai existau pe vremea aceea în lume.

Eh! Toate ar fi fost bune, dacă oraşul Azuro care ajunsese vestit în întreaga lume, n-ar fi fost vizitat zilnic de turişti care se perindau necontenit printre casele bizare şi fanteziste. Veneau aici de pretutindeni: din Ţara Violenţei, din cea a Plictiselii, din Ţara Fricii, a Melancoliei, din Ţara Oamenilor cu Inimi de Gheaţă, a Egoiştilor, ş.a.m.d.

Ei bine, când ajungeau aici, fiecare turist voia să lase ceva ca amintire: câte u firicel de plictiseală, câte un grăunte de ură, o sămânţă de duşmănie, un bob de melancolie.

Vă închipuiţi că poliţia azuriană făcea eforturi considerabile să descopere de îndată intrusul, să taie răul din rădăcină pentru a nu se contamina întregul oraş, ceea ce ar fi dus, neîndoielnic, la o adevărată catastrofă. Şi asta, numai şi numai pentru că oraşul era invidiat de întreaga planetă fiind considerat o adevărată oază de prosperitate, linişte şi sănătate.

Uneori, germenul plictiselii şi al tristeţii putea fi transmis chiar şi prin poştă în vreo scrisoare sau telegramă de felicitare trimise e ambasadorii altor ţări, ori chiar prin cablu telefonic.

Imediat se dădea alarma, cel infestat era fără întârziere trimis în carantină, era supus la teste complicate până se înlătura pericolul. Azurienii respectau regulile oraşului şi bunăstarea lui ca pe propriile reguli de igienă. Dar cum nu există regulă fără excepţie, aşa s-a întâmplat nu demult, când un turist insolent din Ţara Plictiselii, numit Vigu cel Blazat, le-a lăsat în dar câteva seminţe de lene şi plictiseală.

Astfel că, de la o vreme, în viaţa oamenilor, s-a insinuat lent, dar sigur, plictiseala. Se săturaseră de atâta amabilitate, politeţe, candoare, virtute şi doreau să încerce sentimente noi, cum sunt lenea sau plictiseala. Aceste două stări, surveniră în acelaşi timp şi cu aceeaşi putere de transmisie. Azurienii îl neglijară pe bătrânul Larduf Septin Madkibi şi se hotărâră să nu-i mai asculte poveţele, să trăiască pur şi simplu, fiecare de capul său. Trebuie să vă spun că până atunci, în oraşul Azuro, nu fusese niciodată vreme mohorâtă, negură, brumă, zăpadă sau ger, dimpotrivă, soarele strălucea mereu pe cerul azuriu şi numai din când în când, cădea câte o ploaie scurtă, doar atât cât să împrospăteze culorile în natură şi să ude grădinile.

Poate şi din această pricină, azurienii erau mereu senini şi voioşi, nu întâlneau picior de persoană încruntată şi mohorâtă. Toată ziulica fredonau şlagăre sau dansau tambu, jucau felurite jocuri vesele, printre care, cel cu pietricele numit ubu, jocul de cărţi oxa sau jocul almo precum şi un joc cu o mică minge de tenis, numită pongo.

***

În dimineaţa când primii germeni ai plictiselii îşi făcură simţită prezenţa insidioasă, grupul celor şase năzdrăvani de aceeaşi vârstă, Lora, Dipo, Dia, Veli, Beri şi Pito se hotărâră să chiulească pur şi simplu de la şcoala azuriană şi să încerce voluptăţile fără de seamăn, cum li se părea lor, ale lenei şi ale plictiselii. Erau nişte sentimente noi şi s-au lăsat încet în voia lor. Dând frâu liber imaginaţiei, de care nu duceau niciodată lipsă, ştrengarii îşi aruncară cât acolo ghiozdanele, vărsară călimările cu cerneală portocalie (fiindcă cerneala în oraşul Azuro era cum e coaja de portocală), rupseră vârfurile creioanelor, filele cărţilor şi ale caietelor şi deciseră că nu mai au nevoie de şcoală şi că e mai bine să se facă navigatori pe fluviul Udipo.

Pistruii de pe feţele lor se înmulţiră şi se colorară intens în mai multe culori deodată, semn că le veniseră gânduri năstruşnice.

Aici ar trebui să deschid o paranteză şi să spun că toţi copiii din oraşul Azuro aveau pistrui pe obraji şi năsuc. Numai că pistruii nu erau cafenii, ca toţi pistruii. Fiecărui sentiment îi corespundea o culoare. Pe copiii îi puteai lesne ghici dacă sunt sfioşi, obraznici, tăcuţi, liniştiţi, dacă ştiai codul acestor culori.

De pildă, nişte pistrui azurii îţi puneau în faţă un băieţel sau o fetiţă timizi, nişte puncte de culoarea safirelor trădau copiii mincinoşi, pistruii roşii îi desemnau pe copiii îndrăzneţi, curajoşi. Existau pistrui turcoaz, mov, lila, carmin, cinabru, stacojii şi aşa mai departe. Pistruii erau oglinda fiecărui copil. Uneori se mai amestecau culorile şi atunci trebuie să ştii că puştii erau animaţi de mai multe simţăminte deodată. Ca în dimineaţa aceea când, din cauza nerăbdării, bucuriei, fricii şi îndrăznelii, amestecate, obrajii tuturor se umplură cu mici puncte divers colorate, după sentimentele care predominau. Erau foarte amuzanţi şi nostimi în acelaşi timp, fiecare dorind să-şi ascundă simţămintele cât mai bine şi nereuşind decât să sporească numărul şi intensitatea pistruilor.

Asemenea fapte fără precedent nu puteau trece neobservate prin faţa ochilor curioşi ai locuitorilor oraşului Azuro. Presimţeau ei din ajun că se întâmplă ceva neobişnuit în oraş, dar, cine să-şi închipuie ce avea să urmeze?…

După ce chibzuiră cam ce le-ar trebui pentru drum, puştii alergară într-un suflet la magazinul general din centru, unde erau supraetajate o mulţime de mărfuri de toate felurile:

Elixiruri,

glass-papiruri,

licori pentru feciori,

huşte pentru muşte,

tăciuni pentru cai bruni,

case pentru ţestoase.

Portocale, gogoşi, seminţe

pentru botgroşi

plante rare, care mai de care,

pentru mic şi mare,

precum şi alte delicatese

pentru conţi şi contese.

Pastă de dinţi pentru prinţi,

miere de albine

pentru regi şi regine,

plici pentru furnici,

prăjini pentru arlechini,

doage pentru pisălogi şi pisăloage

mantouri, stilouri,

şi alte cadouri pentru părinţi

plicticos de cuminţi,

gata să te scoată din minţi…

Teribil de uimiţi şi încântaţi în acelaşi timp de aventura lor care promitea a fi extrem de interesantă, puştii cei veseli poposiră la raionul sportiv, unde o vânzătoare amabilă îi servi cu truse de pescuit, costume de baie, colaci de salvare, bărci pneumatice, scorpioni şi broscuţi din material plastic drept nadă, ca pentru nişte navigatori adevăraţi, plute şi alte accesorii.

Nu uitară, fireşte, de pelerine de vânt li de ploaie în caz de furtună sau vreme rea. Şi astfel se îmbarcară în Vaporul Bleu, car tocmai se pregătea să părăsească cheiul.

Vaporul era condus de căpitanul Ginar cel Flecar şi de ajutorul său, Matelotul Cicălici, un adevărat lup de mare, deşi el călătorise numai şi numai pe fluvii şi care nu-şi dezminţea de fel numele.

Tocmai făcuseră cunoştinţă, în timp ce Lora, cea luminoasă ca aurora, îi înmâna oficial din partea tuturor, lui Ginar – o cutie de trabucuri pentru făpturile uituce, iar lui Cicălici, o lulea de fildeş încrustată fin, ca o acadea, când, sirena vaporului a sunat lung, semn că se desprindea de pe chei.

Aşa au decurs primele minute de călătorie, într-o veselie şi bună dispoziţie firească.

***


În acest timp, Doica Luna dăduse alarma în oraş cum că Piticul cel Spân descoperise maşina infernală a plictiselii, pitită la picioarele podului. Alam cel iute de picior, dădu fuga pe urma ştrengarilor să-i oprească din năstruşnica lor aventură, dar totul se dovedi de prisos.

Se iscă un vacarm nemaipomenit pe chei unde se adunaseră derutaţi, părinţii copiilor, vecinii şi rudele, îngrijoraţi peste măsură de întorsătura pe care ar fi putut-o lua lucrurile. Vestea căzu ca o grindină peste capetele tuturor azurienilor. A fost chemat la faţa locului însuşi bătrânul Larduf Septin Madkibi, care le recomandă azurienilor să-şi ţină cumpătul şi să nu-şi piardă nădejdea.

Când ajunseră cu toţii la mal, Vaporaşul Bleu e zărea abia cât un punct în depărtare, printre valurile azurii ale fluviului, mergând spre o ţintă necunoscută.

-Lasă că se reîntorc plimbăreţii noştri curând, prevesti Larduf Septin Madkibi, n-or să aibă încotro, nicăieri nu-i mai bine ca în acest oraş, or să-i ducă dorul cât se poate de repede. Mergeţi acasă şi staţi liniştiţi, încercă să-i potolească pe grijuliii părinţi. Poate că li-e dor şi de-o aventură, de aceea au zbughit-o aşa de repede. Fiecare are dreptul, măcar o dată în viaţă să-şi încerce norocul, să înfrunte primejdia, să cutreiere meleaguri noi. Numai aşa vor preţui la justa valoare ţara şi meleagul în care s-au născut şi în care au dus-o cât se poate de bine.

Cu aceste cuvinte, bătându-i încurajator pe umeri, bătrânul Larduf Septin Madkibi părăsi cheiul. Pe malul fluviului Udipo mai rămseră mamee, mătuşile, bunicii, fraţii mai mici şi toate rudele neastâmpăraţilor temerari.

Priveau cu ochii pierduţi în zare, până când vaporaşul nu se mai zări deloc, pierind parcă înghiţit de undele fluviului…

GRUPUL ŞTRENGARILOR se afla pe covertă. Toţi fluierau nepăsători, urmărind stâlpii de telegraf înşiraţi de-a lungul falezei. Foşnete şi clipocit de valuri, le aduceau la urechi zvonuri stranii despre ţări îndepărtate, tărâmuri ale făgăduinţei, unde puteau să facă tot ce pofteau, fără să le ceară nimeni socoteală.

-Ce bine că ne-am hotărât s-o ştergem! se grozăvi Beri. Altfel, ne zahariseam de tot atâtea dulcegării şi inutilă politeţe. Puah! M-am săturat până peste cap de cicălelile bunicii care, în fiecare dimineaţă, îmi spunea câte o glumiţă cu nişte copii peste măsură de veseli.

-Le-am făcut-o! se alintă Lora, cu un zâmbet copilăros, arătându-şi dinţişorii ascuţiţi şi albi. Ah, ce plăcere, să ne caute şi să nu ne mai găsească!

-Eu nu mă mai întorc niciodată acasă, se răsti Dipo, după o pauză.

-Lăudărosule! Lăudărosule! se înfoie ca un curcan Pito. Parcă te văd cum ai să plângi după mămica!…

-Eu?…Niciodată!…Dacă vfrei să ştii, eu mi-am dorit totdeauna să trăiesc singur, de capul meu.

-Halal ispravă! făcu Pito, cel mai voinic dintre toţi, căruia îi mersese vestea de bătăuş.

Ştrengarii se agitau, se contraziceau, pufnind des în râs, mai nerăbdători ca niciodată. Trecea pe lângă oraşe necunoscute, pe lângă păduri şi câmpii, munţi şi văi, depresiuni minunate, tărâmuri miraculoase unde şuvoaie şi torente de apă se învolburau cu repeziciune. Puştii abia îşi ţineau respiraţia de uimire şi încântare. Ar fi vrut să cutreiere peste tot, să cunoască zone geografice nelocuite, să smulgă tainele naturii juna câte una, dăruindu-le semenilor. Trecură pe lângă un turn de piatră ăn formă tronconică şi îşi făgăduiră ca negreşit să-i afle rostul. Fluviul, purtător de taine îi însoţea cu apele lui bolborosite de valuri. Se îndreptau spre Soare-Apune, plutind lin peste întinderea de apă. Spre seară, vaporul încetini, parcă să-şi tragă răsuflarea. În dreptul pontonului din lemn cenuşiu, cu pete unsuroase de păcură, în întâmpinară doi marinari peste măsură de înalţi şi slabi. Unul, binevoitor, le întinse fiecăruia câte o mână, sprijinindu-i pe rând să treacă pasarela.

Din câţiva paşi erau la mal. Aici avură parte de o privelişte insolită. Case scunde, paralelipipedice, adevărate chiţimii, erau presărate ici-acolo. Uneori se îngrămădeau una într-alta, pe câte o străduţă, fel de fel de dughene şi magherniţe.

Primul care puse piciorul pe sol a fost Dipo, care de îndată îşi simţi trupuşorul mai greu, mişcările mai lente, o greutate ciudată îl apăsa peste pleoape. Rucsacul i se păru ca un bolovan şi-şi încetini paşii. Simţea o moleşeală plăcută în încheieturi, o apăsare stranie în toată fiinţa şi ar fi vrut să se aşeze. Dar prietenii lui s-ar fi amuzat nespus din această pricină, fiindcă mai adineauri se ridicaseră cu toţii de pe banchetele vaporului. Se ruşină un pic şi-şi impuse să nu se dea bătut, dar, în cele din urmă, moleşeala îl învinse.

-Ia te uită cum s-a turtit Dipko, strigă pe un ponton Beri, mirându-se peste poate că, în vreme ce vorbele îi zburau din gură, simţea o lene dulce în tot trupul.

-Ba, câtuşi de puţin, nu se lăsă Dipo. O să vedeţi voi, imediat de ce sunt în stare.

Dar n-apucă să-şi termine fraza, că picioarele i se făcură ca de plumb şi fu nevoit să se lase pe vine. În cele din urmă, se aşeză de-a binelea, în mijlocul trotuarului, puse rucsacul alături şi se rezemă de el.

-Lenevilă, Lenevilă! auzi ca de pe altă planetă corul prietenilor si, rămaşi pe vapor.

Beri nici nu apucă să ajungă până la el, că se aşeză chiar lângă mal, aţipind imediat.

-Ia te uită şi a Aţipici acesta!… Şi până acum făcea pe grozavul, ţipă aproape Veli, care se obicei era mai tăcut, dar imediat îl seceră nevoia se a-şi aşeza capul pe o pernă moale.

Ceilalţi copii, abia îşi ţineau răsuflarea. Curioşi ca toţi puştii, rămăseseră cu gurile deschise şi cu ochii rotunjiţi de uimire.

Pesemne că tărâmul pe care călcau acum prima oară, era fermecat, de vreme ce, cum puneai piciorul pe el, te cuprindea moleşeala.

-Parcă am fi în Pădurea Adormită, abia mai avu timp să murmure Lora şi îndată i se împleticiră picioarele.

-Lora Moţăica, Lora Moţăica, se auziră ca printr-un perete de vată, glasurile amuzante ale celor care rămăseseră pe ponton.

Dipo începu să caşte pe neaşteptate de-i trosneau fălcile.

-Ce faci, Căscăţilă, dormi ce-a-mpicioarelea? îl somă Pito, care se străduia din răsputeri să nu aţipească.

Parcă era un făcut. Lenea îi molipsise pe toţi. Deveniseră dintr-o dată apatici, simţind o dorinţă nestăpânită de a se aşeza undeva, fie şi pe pontonul murdar de unsoare pe care cei doi marinari tocmai se pregăteau să-l părăsească.

-Dar unde am ajuns? Întrebă curioasă Dia-Plictisica, învingându-şi un căscat iscret.

-Cum, nu ştiţi?… În Ţara Lenei şi a Plictiselii. Aici nimeni nu face nimic, răspunse un marinar alene. Se doarme pe rupte. Cu foarte scurte pauze când ne plictisim împreună.

-Şi altceva nu ştiţi să mai faceţi? Întrebă Veli buimăcit, mergând de-a buşilea, cu picioarele ca de plumb.

-Nu, Buimăcel, ne mulţumim să moţăim, să căscăm şi să tragem la aghioase. Va trebui, ca oaspeţi ce sunteţi, să vă încadraţi şi voi în specificul ţării acesteia. Dacă nu, treaba voastră. Eu vă spun de pe acum: Somn uşor! Se îndepărtă marinalul fredonând alene:

Noi urăm

fiecărui călător

să adoarmă acum

cu spor,

sforăind cu toţii-n cor…

Sfor, sfor, sfor.

Somn uşor! Somn uşor!

Şi acestea fiind zise, îi părăsi dormind din picioare.

În câteva clipe, aventurierii noştri: Lora-Moţăica, Dipo-Picotici, Dia-Plictisica; Beri-Aţipici; Veli-Buimăcel şi Pito-Căscăţilă, dormeau ca duşi din această lume. Ba sforăiau de se cutremura aerul, pontonul trepida şi se iscau mici vălurele, pe care vţntul le împrăştia într-o mişcare ondulatorie.

***

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: