-Cezarina ADAMESCU:,,UNIVERSUL COPILĂRESC RĂSFRÂNT ÎN MUGURI DE ETERNITATE”

VIOREL MARTIN, ALFABETUL, poezii pentru copii, Editura Semne, Bucureşti, 2010

Cartea de faţă, intitulată fără echivoc, „Alfabetul” – cuprinde o suită generoasă de poezii interactive care-i antrenează în discuţii şi la joc pe copiii de vârstă preşcolară şi pe micii şcolari, punându-le atenţia  şi perspicacitatea la lucru, amuzându-i şi în acelaşi timp, ceea ce e cu mult mai important decât jocurile pe calculator în care aceştia-şi solicită prea mult ochii şi organismul, îi deprind pe copii cu cea mai frumoasă îndeletnicire din lume: lectura. O carte a fost (oare mai este?) cea mai frumoasă jucărie pentru copii, pentru că le dă acestora posibilitatea de a călători în lumi necunoscute, închipuite, cu ajutorul fanteziei. Şi-n plus,  precum celebrul – cunoscut de noi – Hopa Mitică – aceasta nu se sparge, nu se strică. Ea poate fi citită, răscitită, uitată şi regăsită, îmbrăţişată, mângâiată cu ochii şi cu sufletul, „căci nu este alta şi mai frumoasă şi mai cu folos în toată viaţa omului zăbavă decît cetitul cărţilor”, aşa cum bine a spus cronicarul Miron Costin.

Întrebare: Care altă jucărie a ţinut sute şi sute de ani, încă de pe când, străbunicul Guttenberg a inventat acea maşinărie fermecată numită tipar?

Arătaţi-mi un copil care să moştenească o jucărie de la străbunici, jucărie care ţine 500 de ani?

Ei bine, această venerabilă doamnă: Cartea, atât de veche şi mereu nouă,  a oferit şi continuă să ofere, în pofida mijloacelor ultramoderne de comunicare, prilejuri binecuvântate de tihnă sufletească, de recreere a minţii, de confort spiritual, de distracţie şi de învăţătură.

Cartea e un nesfîrşit izvor de taine care oferă flori de har, flori de învăţăminte. Ea este sălaşul poveştii unde intri ca-ntr-un palat fermecat.

Cartea îţi dezvoltă fantezia, îţi îmbogăţeşte vocabularul, te face să vorbeşti corect, e o sursă minunată de cunoaştere şi autocunoaştere, bucurie, surpriză, fascinaţie şi umor.

Faptul că autorul de faţă scrie cărţi pentru copii este o dovadă superbă de generozitate şi de iubire faţă de cei mici, un dar binecuvântat care cucereşte inimi şi minţi, nu numai ale preşcolarilor şi şcolarilor mici şi mijlocii, dar ale tuturor oamenilor care şi-au păstrat ingenuitatea şi bucuria de a-şi regăsi, din când în când, pitit în adâncuri, pe copilul din ei înşişi care-i trage de mânecă şi-i întoarce, mai ales atunci când treburile cotidiene îi obosesc, în lumea fermecată a poveştilor şi poeziilor de care şi astăzi îşi aduc aminte cu nostalgie.

Informaţie, pedagogie, educaţie civică, morală, estetică,  strecurate aproape subliminal, astfel ca micuţii  să nu simtă efortul şi obligativitatea învăţării şi aglomerării, toate în versuri atractive, antrenante,  şi uşor de reţinut, fac din volumul “Alfabetul” – o carte pe care orice copil şi-ar dori să o aibă la dispoziţie şi să se delecteze cu ea.

Eu nu cred că există copii care să nu iubească poveştile, fie că ele vin din cărţi, filme, internet. Şi cred că nu există copil căruia să nu-i placă poeziile. Cu toate acestea, lectura a devenit în ultimii ani, aproape o corvoadă, o pedeapsă, un fel de sperietoare, uneori din pricina părinţilor care-i ameninţă pe copii, că dacă nu sunt cuminţi, sunt pedepsiţi să citească. A percepe lectura ca pe o pedeapsă este o uriaşă greşeală. Pentru generaţia noastră, lectura cărţilor era un stimulent, transformat în dorinţă acerbă,  un cadou, o recompensă şi părinţii ne spuneau că dacă suntem cuminţi, după ce ne facem lecţiile, putem citi cărţi de poveşti. Iar cititul cărţilor “pe furate” era un delict nepedepsit, exact ca furtul inimioarei. Fiecare dintre noi a citit la lumina lămpii, a veiozei sau a lanternei, pe sub plapumă, ca să nu ne descopere părinţii. Poveştile de groază care se iscau în aceste condiţii misterioase, sporeau vraja şi misterul, erau cu atât mai fascinante.

Fac parte din generaţia copiilor care nu puteau adormi fără o poveste. Povestea a însemnat, balsam, leac, legănare în glasul mamei, vis şi transpunere în acest vis, dorinţă, cunoaştere, autocunoaştere, autoinstruire, dezvoltare armonioasă, fericire, scut, protecţie.  A rămas la fel şi astăzi.

De aceea, scriitorii ar trebui să încerce pe toate căile să corecteze această percepţie greşită a lecturii drept pedeapsă şi constrângere, şi să o transforme pe toate căile în ceea ce s-a dorit ea de fapt, căci pentru aceasta a fost creată: un dar minunat din partea autorului, dovadă de generozitate şi de jertfă şi mai ales, dovadă de Iubire faţă de semeni, fie că sunt mici, fie că şi-au păstrat nepervertită, acea parte a sufletului de copil.

Cunoştinţe despre fenomene atmosferice, despre anotimpuri, despre elementele naturale: pământ, apă, aer, despre foc, despre lumină, despre floră şi faună, despre oameni şi lucruri, despre jocuri şi jucării mai vechi şi mai noi (mingea, calculatorul ş.a.) – constituie temele de interes din volumul de faţă. Copilul trage din orice o învăţătură, chiar şi dintr-un obiect mărunt cum este acul – folositor în gospodărie şi în alte domenii ale activităţii publice.

Cu har şi iscusinţă, autorul versifică universul mic al copilului, familiarizându-l cu obiecte, fiinţe, făpturi necuvântătoare, îndeletniciri uzuale, într-un mod plăcut şi atractiv: prin poezie.

Faptul că autorul şi-a intitulat poeziile după alfabet, este un atu în plus pentru cei mici de a deprinde mai uşor literele, învăţând în fiecare zi câte o poezie cu litera respectivă.

Şi, firesc, Viorel Martin începe cu “Acul” – o poezie amuzantă, drept ghicioare, în care copilul află întrebuinţările  multiple ale acestui micuţ obiect, atât de necesar în gospodărie. Ba îl şi defineşte în chip metaforic: “Cal minuscul priponit / De un fir fără sfârşit” Vechimea acului vădeşte faptul că omul îl foloseşte dintotdeauna, indiferent din ce material l-a meşterit. Autorul strecoară şi pilde şi învăţături versificate în toate poemele, învăţându-i pe copii, că nu dimensiunile unui lucru ori făpturi contează, ci utilitatea acestuia şi că orice lucru sau fiinţă îşi găseşte în natură o trebuinţă, adică un rost, pentru care a fost creat:  Când îl vezi cât e de mic, / O fărâmă de nimic, / Nici nu ştii dacă-i frumos / Să îl iei în serios.“ Şi cum, adeseori, de unul singur nu prea poţi face mare lucru, dacă-ţi iei o tovărăşie, poţi să ajungi la performanţe: „Coase lucruri fără seamăn, / E cu aţa frate geamăn / Şi nu stă deloc, săracul…/ Aţi ghicit copii: e… acul.” (Acul).

Unele poezii aduc în prim plan figuri de copii care ilustrează subiectul, fie că acesta este o făptură sau un lucru. Doar puse într-o astfel de relaţie, prin asemănări şi deosebiri, copilul poate pricepe mai bine tema şi mai ales, ţine perfect minte ceea ce i s-a întîmplat. Tactul cu care cei mari, de pildă, doctorul stomatolog asociază aparatul de reparat dantura, fără să-i sperie pe copii – cu un bondar “Care cântă ca un greier, pe-o bucată de alviţă, / Ca să ciugulească miere de pe dinţii de fetiţă.” (Bondarul), garantează reuşita şi-i deprinde pe copii cu durerea, fără să-i sperie.

Nici procedeele moderne de comunicare şi joacă nu sunt neglijate, astfel, autorul, la litera C ilustrează obiectul devenit indispensabil, atât pentru procurarea informaţiilor, pentru comunicare şi pentru jocuri electronice, îndeosebi pictograme. Copilul poate învăţa să deseneze, citeşte poveşti şi se distrează, intrând în legătură cu alţi copii.

Tot la litera C, Viorel Martin îşi propune să omagieze Cartea, atât de necesară – fără de care nu se poate concepe traiul unui om normal. Autorul vede cartea drept o făptură vie. Pe aripile ei poţi călători uşor pe orice tărâm doreşti, chiar poţi călători în timp, fie în istoria îndepărtată sau apropiată, fie în viitor, prin intermediul poveştilor ştiinţifico-fantastice. Dar cel mai minunat lucru este că îţi oferă fel de fel de poveşti care mai de care mai interesante:

Şi tot ea îţi mai spune / Câte-o poveste, / Pentru că orice carte este / Ca o minune vie.” (Cartea).

La aceeaşi literă, autorul s-a gândit să ofere copiilor şi un poem despre Circ, în care copiii văd fel şi fel de minunăţii care le provoacă hohote de râs, ori au parte de dresuri de animale care-i amuză nespus: “Copiii râd în cor/ Pe scaunele lor; / Doar circul e, să ştii, / Făcut pentru copii!” (Circul).

Cu multă gingăşie şi sensibilitate poetul, sub chipul copilului de altădată, îi oferă în semn de iubire, mamei – de ziua ei, acele firave făpturi de soare care-şi scot căpşoarele din zăpadă: ghioceii, chiar şi acum, când i-au răsărit propriii ghiocei la tâmple, dovadă a respectului infinit şi a dragostei necondiţionate pentru cea care i-a dat viaţă, dar şi un semn vestitor al primăverii sufleteşti care, în orice anotimp ne încălzeşte şi însufleţeşte  sufletele.

Despre fenomenele naturale cum sunt: ploaia, fulgerul, trăsnetul, mersul aştrilor, autorul îi învaţă pe copii cu mult tact, prin intermediul versurilor sale. De altfel, natura ocupă un rol  esenţial în lirica poeţilor şi nici Viorel Martin nu face excepţie.

Despre utilitatea hărţii şi istoricul ei, le explică cu multă răbdare spre a-i atrage la cunoaşterea naturii şi a ţării, dar şi la drumeţie, la orientare turistică pentru cunoaşterea frumuseţilor pădurii, sport foarte agreat de copii. Aici, folosirea busolei şi a hărţii sunt absolute necesare:

Oamenii se rătăceau / Munţii când cutreierau / Şi pe mări, în ceasuri grele, / Găseau drumul după stele. // Prin câmpii şi munţi, mereu, / Se orientau cu greu, / După muşchiul de copac / Sau busolele cu ac; // Dar le-a fost mult mai uşor, / Când, din zborul de cocor, / Cu migală şi cu artă, / Au făcut planetei… hartă.”(Harta). Desigur, informaţiile, o dată însuşite, vor fi folosite toată viaţa.

Anotimpurile cu toate darurile lor, sunt ilustrate în versuri foarte expressive de către autor, sub forma pastelurilor:

Iarna: Gerul înfloreşte-n geamuri flori din alte constelaţii, / Baba iarnă îşi aşterne visuri în covor de pluş / Şi miroase a vacanţă şi a schimb de generaţii; / -Hai afară, Veronica, să ne dăm pe derdeluş!// Ia canadiana groasă şi fularul la guriţă, / Ia mănuşile, legate cu un şnur de după gât, / Cizmuliţele-mblănite, ca s-arăţi ca o fetiţă / Pregătită pentru iarnă… De ce te-ai posomorât? // Sigur, pune şi păpuşa! Sania o ia tăticu’, / Peste ea, o cuvertură să aştern, să nu îngheţi / Şi-am ajuns pe derdeluşul plin cu săniuţe şi cu / Zarvă mare, nasuri roşii de fetiţe şi băieţi. // Iarnă de sfârşit de secol, fulguind cu eleganţă, / Toate grijile spălate sunt de urme de tălpici / Şi mă joc cu Veronica azi, în prima ei vacanţă; / Unde eşti, copilărie, vis de mame şi tătici? // Am piedut pe drum păpuşa şi mănuşile sunt ude, / Ne împătimeşte zborul alb al fulgilor de nea; /     Strigă mama: „Hai acasă! “, nimeni nu o mai aude / Şi mă joc cu Veronica şi mi-e dragă că-i a mea.”

Nici şcoala, nici doamna învăţătoare, atât de bună şi iubitoare, nu sunt neglijate, mai ales atunci când păşeşti pentru prima oară în clasă. Chipul frumos şi blând al învăţătoarei este precum al unei zâne, care-i sprijină copilului mâna cu care ţine creionul:  Învăţătoarea: Mă iubeşte ca o mamă / Şi încetul cu încetul / Printre litere mă cheamă / Şi mă-nvaţă alfabetul. // Când nu ţin creionul bine, / Ea cu mâna ei m-ajută; / Gândurile mele, toate, / O ating şi o sărută. // Când citeşte ea, din carte / Munţi şi ape se ivesc; / Florile prin fân departe, / Peste dealuri înfloresc. // Îmi rămâne-n amintire / Ca o floare minunată, / Ca o carte de citire, / Ca o inimă curată.”

Dar cum ar putea exista învăţătură fără joacă? După opinia autorului,

“Joaca este treaba / Cea mai serioasă!” Şi nu-l contrazicem. E o adevărată artă să ştii să te joci.

Primele noţiuni despre greutăţi, dimensiuni, măsurarea timpului cu ajutorul ceasului şi a calendarului,  copilul le află în acest fel minunat, prin intermediul versului şi le reţine în felul acesta, prin comparaţie, mult mai uşor: Kilogramul: Pentru că sunt mare, / Ştiu să socotesc,  / Ştiu să iau şi restul, / Ştiu să şi plătesc! // Când e vremea bună,  / Soare şi călduri,  / Mama mă trimite  / La cumpărături. // Am văzut cireşe / Rumene, la geam… / -Cât să-ţi dau băiete? / -Cam un kilogram!” O poezie plină de haz din această categorie tematică este şi Quintalul.

A iubi natura, a o proteja şi îngriji, precum şi pe toate făpturile care sunt  creaţii ale divinităţii – este o însuşire pe care copiii trebuie s-o înveţe de la cea mai fragedă vârstă. Modalităţile prin care se poate face acest lucru sunt multiple, una dintre ele fiind lectura.

Nici sportul nu e neglijat şi copilul învaţă cum să-şi petreacă timpul cât mai mult în aer liber, îndrăgind şi chiar practicând un sport. Imediat ne adaptăm noilor condiţii şi ajungem şi la supermarket care este un fel de Ţară a Minunilor în care te afunzi în căutarea celor mai uimitoare lucruri. Curiozitatea copiilor ajunşi aici, nu cunoaşte margini, fiindcă mărfurile expuse îţi iau ochii şi dacă părinţii îţi mai cumpără şi o jucărie, bucuria e cu atât mai mare. Mallul seamănă cu un oraş în miniatură cu străzi, alei, case (raioane) şi cu spaţii verzi şi grădini încântătoare. Dar, cel mai mult le place prichindeilor atunci când sunt plimbaţi cu acel cărucior plin cu mărfuri ispititoare, printre rafturi şi pot admira fel şi fel de mărfuri ambalate ispititor. Tuturor copiilor le place să facă aici cumpărături. Tentaţia este foarte mare şi adeseori, ei se roagă de părinţi să-i ia la mall: La supermarket: Magazin-cât vezi cu ochii, / Cu hăinuţe şi cu rochii,  / Şi, pe rafturi, cocoţate, / Jucării adevărate. / O armată de păpuşi,  / Elefanţi şi căţeluşi, / Morcovi şi cartofi frumoşi…/ Ia mamica, pune-n coş. / Ia şi lapte şi ulei / Şi mâncare la căţei / Şi un pui mai dolofan,  / Peşte şi mărar şi hrean, / Zahăr, untdelemn, năut…/ Uite, coşul s-a umplut! / Ce frumos e pe alei! / Poţi ca să alergi cât vrei; / Tatăl meu, încetişor, / M-a urcat pe cărucior!”

E interesant modul de abordare al poetului. El vede  şi descrie totul prin ochii unui copil, ceea ce e foarte important. Se face, cu alte cuvinte,  copil, ca să ne facă şi pe noi să ne copilărim, invitându-ne: – Hai să ne copilărim!

Tainele meşteşugăreşti, de obicei, se fură. Sub îndrumarea tăticului, micul meşter „drege-strică“ – învaţă cum se repară jucăriile. Dar, până să le repare, el le strică pe toate, ca să aibă ce drege. „Meşter mare:

Mi-a spus tata într-o seară: / „Orice lucru se repară. / Cât ar fi de complicat, / Cât ar fi de-ntortocheat, / Neştiut, nemaivăzut, / Tot de mâna unui om / E făcut! “ // Jucăriile şi ele / Se desfac în bucăţele. / Le priveşti minute-ntregi / Dacă vrei să le-nţelegi / Şi apoi, ca într-un joc, / Singur le îmbini la loc. // Eu aşa am tot făcut / Şi-am ajuns un priceput; / De atâta reparat… / Mai pe toate le-am stricat!“

Cine nu a cunoscut acea minunată jucărie care se rostogoleşte  – mingea? Cine nu s-a jucat cu ea? Mingea e un fel de minune rotundă care a populat zilele tuturor copiilor, fie băieţei sau fetiţe. Sporturile dar şi jocurile simple sunt din totdeauna, la mare căutare printre puştani. Dar nici cei maturi nu se dau în lături de a da cu piciorul într-o minge, din plăcere, microb sau pentru a-şi menţine forma fizică şi chiar psihică. Însă ea, voit sau nu, uneori se ţine şi de boroboaţe.  Iată cum descrie, la litera M, Viorel Martin, acest obiect îndrăgit de toţi: „Mingea: E făcută pentru joc, / Ţopăie pe loc, pe loc; / Ziua, cât ar fi de mare, / Sare, sare şi iar sare. / Ghemotoc de cauciuc, / Măr sălbatic şi năuc, / Ar sări într-un picior / Pe asfalt şi pe covor. // Chiar dacă, din întâmplare, / Mai loveşte câte-o floare, / Ea mereu ar alerga, / Cu copiii s-ar juca. // Jucăuşă e de neam / Şi… mai sparge câte-un geam!“

Este ştiut, fiecare copil  e foarte, foarte nerăbdător să ajungă cât mai iute mare, dacă se poate, peste noapte. El ar vrea să fie socotit adult şi pentru  aceasta, încearcă să facă tot ceea ce vede la oamenii mari.

Năzdrăvanul puşti care ne povesteşte isprăvile sale are de pe acum  orgoliul de a fi socotit om mare:  Pentru seriozitatea şi maturitatea lui aduce argumente forte. Cu toate acestea, învăţătura şi  joaca sunt pe primul plan.

Nu sunt mic! Să nu mai spuneţi că sunt mic! / Eu basme ştiu să povestesc; / Să nu mai spuneţi că sunt mic, / Mai am un pic, mai am un pic / Şi ştiu să scriu şi să citesc! // Mai sare mingea prin grădini, / Mai joc şotron pe trotuar, / Dar sunt mecanic de maşini, / Când jucăriile repar. // Când lecţiile-am terminat, / Pe mama o ajut la treabă; / Pe urmă, e adevărat, / La joacă o zbughesc degrabă! // Să nu mai spuneţi că sunt mic, / Acum din nou am să vă rog! / Să nu mai spuneţi că sunt mic; / Aşa cum mă vedeţi… „pitic“, / Am luat un zece-n catalog!“

Se pare că băieţelul Viorel Martin a  rezolvat dilema filozofică, privind întâietatea oului sau a găinii, problemă care i-a frământat de milenii pe filozofi: „Oul: Printre ghicitori şi glume: / Cine-a fost întâi pe lume? / Nu s-a rezolvat pricina: / A fost oul, sau găina? // Eu, cât sunt de mic, se pare, / Am găsit o rezolvare. / Mama mea a fost întâi, / Ca o rază de lumină: // Mi-a pus perna căpătâi / Şi-mi dă ou şi-mi dă găină!  / Dacă nu mănânc, mă ceartă…/Apoi uită şi mă iartă!“

Poveţe, sfaturi, cum să ne protejăm sănătatea şi să nu facem excese, sunt binevenite în poezia: „Quintalul“.

Cine vede o sanie, nu se poate stăpîni să nu dorească să meargă la derdeluş, să zboare cu ea. Seducţia acestui năstruşnic mijloc de transport, eminamente copilăresc este, din toate timpurile, irezistibilă: „Sania: Hai, tăticule, pe-afară, / Sania s-o iei cu noi; / Nu vezi cum prin aer zboară / Fulgii albi, pufoşi şi noi? // Pe sub ramuri încărcate, / Cu steluţe argintii / Trec fulare colorate / Şi năsucuri de copii. // Iarna e aşa frumoasă, / Sunt atât de fericit; / Zice tata: „Hai acasă! / E căluţul obosit!” // Degerat, de hăţuri ţin: / -Hai, mai plimbă-mă puţin!“

Şi cine, când a auzit glas de tulnic, nu a fost fermecat de sunetul lui vrăjit care a cheamat deopotrivă, şi haiducii şi  fetele frumoase în legendele care ne-au fermecat copilăria? Satul românesc fără tulnic e ca o fântână fără cumpănă. „Tulnicul:Când aud glas de tulnic sunând, / Cerbii ciulesc urechile / Şi privind înspre vechile, / Abruptele stânci neştiute, / Se scurg, rând pe rând, / Prin frunzişul cărării tăiate de ciute. / Ei ştiu că sunt / Frumuseţea acestui pământ. // Când aud glas de tulnic pe creste, / Coboară haiduci din poveste; / Pâraiele cântă din pietre, / Voinicii se-adună la vetre, / Cresc pete de maci pe câmpii, / Pe feţe şi ii. // Prin frunze, cu paşi de mătase, / Trec fete fumoase, / În nopţile cu lună…/ Când tulnicul sună!”

Un lucru admirabil pe care-l face Viorel Martin este de a sădi în sufleteţul copilului sentimentul iubirii de ţară, încă de la vârsta  grădiniţei. În cuvinte simple dar şi în metafore admirabile, pe înţelesul lor, autorul le vorbeşte sincer şi curat despre ţara în care s-au născut şi îi îndeamnă s-o iubească şi s-o poarte în inimă ca pe cel mai sfânt sentiment, ca pe iubirea de mamă: “Ţara: Pe pământul românesc / E ţăranul os domnesc; / Plugul lui ce-n brazdă cântă / Este doina cea mai sfântă. // Cresc din mâinile-i crăpate / Muguri de eternitate / Şi din truda lui amară / S-a-nălţat cuvântul ŢARĂ.”

Normele de comportament, normele morale, normele de circulaţie, sunt, de asemenea, învăţate prin intermediul poeziei şi al cântecului, astfel încât copiii, le deprind uşor şi le ţin minte: Verde la semafor: Strada-i greu de traversat… / Însă eu am învăţat: //Trec maşinile-vezi bine, / Ca un zumzet de albine. // Eu, că sunt doar atâtica, / Traversez doar cu mămica; // De mânuţă, amândouă, / Aşteptăm o clipă-două, // Semaforul s-a-nverzit / Iată-ne, am şi pornit, // Strada traversăm şi noi, / Doar pe zebră-n pas vioi!

O poezie admirabilă este şi cea care încheie ciclul alfabetului, intitulată: “Zmeul”. Ea este impregnată de nostalgie pentru că astăzi, copiii, aproape că nu mai ştiu ce este acela un zmeu de hârtie, aparat de zbor care ne-a încântat copilăria:  Zmeul: Nu e rău ca în poveşti, / Dacă ştii să-l mânuieşti; / Freamătă şi se-nfioară, / Când îl tragi puţin de sfoară. // Are coada fioroasă, / Dintr-o pânză de mătasă; / Coama lui portocalie / E făcută din hârtie. // Zbârnâie în gura mare, / Să-i trimit câte-o scrisoare. / -Zmeu viteaz în ham de sfori, / Hai să hoinărim prin nori!

Scrise într-un limbaj foarte accesibil, cu imagini neaşteptate şi proaspete, cu o gingăşie şi delicateţe pe care doar un suflet rămas copil poate să le posede, poeziile lui Viorel Martin din această carte  constituie o lectură plăcută şi instructivă pentru toţi copiii care descrifrează primele noţiuni de alfabet, dar şi pentru cei care îndrăgesc poveştile şi poezia şi vor să-şi îmbogăţească vocabularul, orizontul cunoaşterii şi al închipuirii.

Cartea „Alfabetul“ a poetului Viorel Martin este un auxiliar pentru învăţarea alfabetului românesc şi pentru dezvoltarea deprinderilor de lectură a preşcolarilor şi şcolarilor mici, dar şi o lectură plăcută şi instructivă pentru toţi copiii.

CEZARINA ADAMESCU,

http://www.agero-stuttgart.de

2 februarie 2011

–––-

Zmeul

Nu e rău ca în poveşti,

Dacă ştii să-l mânuieşti;

Freamătă şi se-nfioară,

Când îl tragi puţin de sfoară.

.

Are coada fioroasă,

Dintr-o pânză de mătasă;

Coama lui portocalie

E făcută din hârtie.

.

Zbârnâie în gura mare,

Să-i trimit câte-o scrisoare.

-Zmeu viteaz în ham de sfori,

Hai să hoinărim prin nori!

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: