-,,De-a ascunselea cu luna”

DIN VOLUMUL ÎN CURS DE APARIȚIE :

DE-A ASCUNSELEA CU LUNA

-poezii interactive-

VESTE MARE

Am aflat o veste mare,

v-o împărtășesc îndată :

dragi copii, COPILĂRIA

nu muri-va niciodată.

Ea trăiește-n orice floare

pururi, cât există fire

dăruind la fiecare

un crâmpei de fericire…

De-a plecat, se reîntoarce

ca un nimb și ca o boare

și povești frumoase-ți toarce

înainte de culcare.

N-o uita-vei niciodată

cât ai fi și-ai fi bătrân

ca o preafrumoasă fată

mirosind a proaspăt fân.

Tu să nu regreți nicicând

că s-a dus, că nu mai este;

ea rămâne-va oricând

în parfumul de poveste.

Și în ochii-ntrebători

cei ai pruncilor de azi

care cresc, sfioase flori

și ca mâine-s niște brazi…

DE-A ASCUNSELEA CU LUNA

Luna mușcă : Harșt! din soare

nu cumva-i eclipsă, oare?

-Mamă, dar pe Soare-l doare

de se-ntunecă-așa tare?

Parcă s-a-nserat, copii,

și-asta chiar în plină zi.

Luna face prima saltul

căci fug unul după altul.

Și-l ajunge, l-a și prins;

Soarele se dă învins.

Eu îl văd în bătătură

cu o gură cât o șură.

Luna, lacomă-l înghite

sub privirile uimite

ale celor curioși

ce-n lunete văd sfioși

rarul feneomen astral

unii spun că – natural –

prin ocheane, telescoape,

lunii i se văd hârtoape.

Și-umbre-i se citesc pe față.

Parcă are și-o mustață.

Doi ochi mari și-o gură spartă

iat-o, chiar aici, pe hartă.

Noaptea, după nori se-ascunde.

-Unde-i luna, spune, unde?

Multe taine poartă luna

haideți să ghicim doar una.

Zic savanții: I-satelit,

ce se-nvârte după rit?

Fă-mă dragă să-nțeleg,

înconjoară globu-ntreg?

Și-apoi seara iar apare

cu o stranie paloare?

Nici cocorii, nici lăstunii

n-au pășit pe poarta lunii.

Doar cosmonauții, unii

au găsit pe solul lunii

și-au adus de-acolo vești

despre astrele cerești.

De asteroizi, comete,

care-s stele mari, cu plete.

Ori cu coadă luminoasă

ca o trenă de mireasă.

Este-acolo, drept să spui

chiar și-o cloșcă-având mulți pui.

Mai există-n cer și-un taur

are coarnele de aur.

Ceru-i un mister, se pare,

constelații are-astrale.

Calea Laptelui e una

și cuprinde Terra, Luna,

și planete, sateliți,

este bine ca să-i știți.

Cum de se mai miră unii

dacă văd lacrima lunii!

Ce privită de afară

pare-așa, o perlă rară!

-De ce plânge luna, tată?

-Fiindcă-i singurică, fată.

Și privește cu-ntristare

orizontu-n depărtare.

Poate dup-al său iubit,

un meteorit grăbit

care însă, cu toptanul

s-a purtat ca ”bolovanul”,

De-i așa, mai bine lipsă.

Să ne-ntoarcem la eclipsă.

Roagă luna, dragă tată

să se-ndepărteze-ndată.

Că de cincizeci de secunde

ea cu umbra ei l-ascunde.

Soarele o străluci

și-o să fie iarăși zi

de-o să ne putem juca

chiar de-a v-ați ascunselea.

RÂSU-PLÂNSU

Îl mai cheamă Păcălici

și e chiar un măscărici.

Clov, pitic și acrobat

jumătate de bărbat.

Mâini cam lungi, picioare groase,

n-a avut destule oase.

Părul roș-portocaliu

stă zburlit de când îl știu

iar obrazu-ncremenit

este proaspăt văcsuit.

C-un ochi râde, cu-altul plânge

numai lacrime nătânge.

Este prost cum altul nu-i

dar mi-e drag, că-i ututui.

Știe fel de fel de trucuri

jonglerii și giumbușlucuri.

Cade-n nas și se ridică

tocmai ca Hopa Mitică.

Se împiedică-n picioare,

azi învie, mâine moare.

Nimeni altul nu-i ca dânsul

Râsu-plânsu, râsu-plânsu.

Cine știe, poți să-mi spui

ce-i în suflețelul lui?

SPAIMA CIORILOR

Dovleacul e turtit în cap

căci mințile nu-i mai încap.

Apoi e-nfipt într-o prăjină

cu creștetul către lumină.

Din tărtăcuță, așadar,

făcut-am rost de felinar.

I-am scos și ochi, i-am scos și nas

un ciob de gură i-a rămas,

Așa rânjește el cu dinți

Din propriile lui seminți.

Legat în zdrențe, prins în sfori,

el sperie acuma ciori,

Și fiindcă nu-i ascultător

e pus să șadă-ntr-un picior.

Cu mâinile-araci, întinse

și hainele de soare-ncinse.

Zemoase lacrimi cad pe-obraz

țeii râd de el, că-i breaz.

Iar dânsul – zi și noapte treaz

plesnește de atât necaz…

CINE-A INVENTAT POVESTEA?

Un mister între mistere

și o taină tăinuită

ca dintr-un străfund de ere

o poveste ticluită.

Cine-a inventat-o oare?

Care om deștept sub soare,

să ne facă viața plină

de-adevăr și de lumină?

Numai un bunic putea

ca s-o născocească-n joc;

ba chiar și bunica mea

nu s-ar da-napoi deloc.

Negreșit, inventatorul

este însuși Autorul

care-a fost și el ca voi

însetat de basme noi.

Plăsmuiri și născociri

toate, toate-s amintiri.

Întâmplări hazlii și vești

prefăcute în povești.

În legende și în basme

pline toate de fantasme,

ce-n hotarul veșniciei

farmec dau copilăriei.

Dreptu-i să se ducă vestea

celui ce-a trudit povestea,

cel mai bun inventator

ce ne va purta în zbor

pe-a închipurii cale

99 de ocale,

pe aripi de fantezie

sigur în COPILĂRIE!

UNDE-I POVESTEA?

Umblă vestea, umblă vestea

cum că s-a pierdut povestea.

într-o negură de timp

pe-un crâmpei de anotimp.

Unu-doi și unu-doi,

ia povestea din butoi.

Din butoi sau din trifoi?

scoate-o tu dintr-o fântână

c-o baghetă de la zână

într-o clipă, dintr-o dată,

c-o baghetă fermecată.

Trage ciutura spre tine

și-ai să-nveți povestea bine.

Spune-acuma, unde, ghici,

vei afla niște pitici?

În pădure, după mure?

n-aluniș, după măcriș?

Noaptea vin ca să se culce

”n casa lor de turtă dulce

Cu portici din zahăr tos

și pereți din chiparos.

Dar povestea? Uite-o, nu-i,

atârnată într-un cui,

altădată-o să v-o spui…

În pironul prins de-o stea

șade-acum povestea mea.

și atârnă, mai să cadă

la bunica într-o ladă.

Printre ii și busuioc.

Ia s-o așezăm la loc.

Însă unde-i locul ei?

Într-o carte, dragii mei…

LUMEA DE POVESTE

Dacă memoria nu-mi joacă feste

eu cred că lumea-ntreagă

e o poveste.

Despre bărbați, despre neveste,

copii, bunici și bunice,

tot felul de vietăți

uriașe și pitice…

Rar așa basm.

Vă spun fără pic de sarcasm.

Greu mai găsești

o lume fără povești.

Ar fi o lume din cale-afară de tristă

și cred că așa ceva nu există.

De aceea mă încumet să vă cicălesc

fiindcă vă iubesc.

Și vreau să fac din viața voastră

o povestire

țesută din 99 de fire.

Scrisă, ce bizar,

cu litere de tipar,

sau cu litere de mână

ca să rămână.

Caligrafiate frumos,

să vă fie măcar de folos.

S-o țineți minte

măcar de azi înainte

pentru că pe cea de ieri

au stins-o niște pompieri

pe când salvau din incendiu

un castel bântuit de-o fantomă.

Un incendiu cum numai

în vechea Romă s-a mai văzut

de-a ars totul până-n temelii.

Ce spui? Zastea sunt copilării?

Ba sunt chiar istorie veche

Nu zvonuri spuse după ureche.

Așa c-o s-o iau binișor

de la început,

și dacă n-am să-i găsesc

un sfârșit potrivit

înseamnă că v-am păcălit?

COCOȘUL DE NUCĂ

-Am un cocoșel de nucă.

-Unde l-ai găsit, duducă?

-Într-un fruct rotund, pietros

sta căzut și trist pe jos.

Eu l-am și dezghiocat

și de-un dulce fruct am dat.

Imediat l-am decojit;

patru camere-am găsit.

Câte-un sfert de fructișoare

se afla în fiecare.

Iaca eu acum mă duc

să mă culc puțin sub nuc.

-Nu te duce, fată dulce,

o fi el așa umbros

însă e periculos.

Fiindcă de atâta iod

ți se pune-n gât un nod.

-Vezi, nimic sub el nu crește.

tu mai bine, te ferește.

Nucul ăsta falnic, știi

nu-i prea bun pentru copii.

-Nu știu dac-ai să mă crezi,

dar dulceață de nuci verzi

noi avem mai multă-acasă

și ne place, că-i gustoasă.

Băutura-nsiropată

Ce se cheamă chiar nucată,

Eu o beau, că-mi dă bunica

de mă doare burticica.

-Prăjiturile-asortate

au și ele nuci pisate.

Însă, cel mai bun, duducă,

este grâul fiert, cu nucă.

Zahăr, pudră și fondante,

îi mai pune, a mea tante.

-Mie-mi place nucul, zău,

și nu cred c-ar face rău

unui om ce s-ar afla

adormit la umbra sa.

-Ce părere ai, duducă?

Dacă-mi spui, îți dau nucă…

1 Iunie 2008

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: