-,,Poveştile naturii”

POVESTE ÎNFLORATĂ

Haideţi odată să vă spun o poveste înflorată. N-aveţi frică e o poveste frumoasă de pică. Despre o bătaie cu flori petrecută în zori. Staţi să vă povestesc până nu mă nimeresc. Fiindcă uneori, oamenii ar dori să iasă la promenadă, la şosea sau pe stradă, în zilele de sărbători şi să-şi arunce unul altuia – flori. Să stea aşa, pare-mi-se, cu braţele larg deschise şi să primească în zori, o ploaie de flori.

Pentru aceasta le-ar trebui crenguţe-nflorate, lujeri şi tulpiniţe de garofiţe.

Crini mai ales, pentru că florile-acestea, se ştie, dacă mori, imediat te învie.

Trandafirii au ghimpi şi sunt foarte eficace în războiul cu fiare şi dobitoace.

Câteva lalele pot ţine loc ce surcele, numai să nu-ţi scoţi ochii cu ele, Doamne fereşte cine le foloseşte.

Lăcrimioarele, da, că-s simţitoare şi cad pe obraji ca o ploaie de rouă pe grumaji. Dacă suferi, vei primi o căldare cu nuferi.

Cu ghioceii se bat copiii mai măricei şi de-atâta miros îşi frâng os cu os.

Fetele îşi aruncă violete în plete şi apoi flori de măr să le înflorească în păr când o să mai crească. Ce să mai amân, îţi zic, busuiocul se aruncă în sân sau se ţine după ureche, c-aşa e mitul, fetele să-şi viseze ursitul.

Din flori de cale bărbaţii sorb licori de ambrozie ca din pocale, nectaruri de zei din brebenei, şi-apoi le aruncă în spate, ca pe potoavele uzate.

Deşi-i o floare regală, cala e din cale afară de rară.

De sărbători copiii te servesc cu mâţişori. Sau îşi fac stele din lumânărele şi adunaţi la geam sau în tindă, te colindă.

Câte stele nu poţi aprinde cu gălbenele! Câţi meteori cu bunghişori, câte lumini-luminiţe cu dumitriţe!

Cu gherghine se poate dezlănţui un război în lege ca unul cu ciomege. Normal că nu te poţi bate cu flori de potbal. Poţi doar să le foloseşti drept scuturi ca să te aperi de fluturi.

Din flori albe de nalbe poţi să-ţi faci salbe, brăţări, acătări şi scapi de supărări.

Cu păpădia poţi să razi oricui scăfârlia, dându-i la moacă în serios sau în joacă.

De gladiole, ce să mai spun, par săbii cu care poţi să răpui căpcăuni.

Capsulele de maci sunt bune ca să ataci inamicul fără sfială şi se va îmbolnăvi de o boală mortală: trasul la aghioase printre atâtea flori deosebit de frumoase.

Cu asemenea arsenal, cum să vă zic, orice război e un nimic, un fleac, o bagatelă. Nu-ţi mai trebuie umbrelă ca s-o agăţi în cui dacă ai floarea soarelui şi-o porţi pe chelie ca o tichie.

Tare-aş vrea să mă bată cineva cu flori albastre de nu-mă-uita!

Să-mi facă „bum-bum” cu efluvii întregi de parfum. Sau cu buchete de liliac să-mi vină de hac. Cu frezii cum fac francezii. Măcar cu levănţică să-mi mai uit de frică. Sau cu sulcine, să mă simt bine. Cu petunii că doar nu dau hunii!

Să-mi facă un cucui cu floarea cucului. Să-mi zică: Hei, mâinile sus! Şi să mă-mpuşte cu stânjenei, cu flori de lotus şi tei. Să mă bombardeze de pe metereze.

Însă mai bine e să primeşti în piept imortele, fiindcă ele, lila precum sunt, nu se scutură-n vânt, ci sunt nemuritoare cum ar trebeui să fie orişice floare.

Vin băieţi călăreţi să se bată cu flori de scaieţi. Vin şi vin să lupte cu flori de ciulin. Fiindcă florile de spini nu rănesc decât pe cei ce iubesc.

Cu atangicul se bate numai bunicul fiindcă a observat: floarea aceasta roşie şi portocalie e mai bună dintr-o mie la răpus adversarul. Poţi să aduci cu carul zambile, nu vor ţine loc de cartuşe şi bile. Aşa că e mai bine să foloseşti portolaci când vrei să ataci. Înarmat cu zorele, poţi să participi la lupte grele.

Ce de fiori îmi produce bătaia cu flori! Inofensiva bătaie cu roze şi tuberoze.

Pui capăt răului cu mustaţa flăcăului. Tai capul zmeului cu gura leului. Cu crăiţele aperi zeiţele. Acoperi larma numai cu violete de Parma.

Faci multe parale dacă vorbeşti gângurit, cu petale. Sfâşiat de atâtea miresme nu mai poţi muri lesne.

Şi de-atâta parfum de tuberoze, te vindeci de porice nevroze.

Cu o floare de gulie te aperi de melancolie. Cu o crizantemă rezolvi orice problemă.

Şi uite-aşa, cu petale, stamine, pistil, poţi să duci un război foarte util, în luna aprilie, să dezarmezi fluturii şi libelulele, să le mai tacă gura, fiindcă de glasul lor nu mai pot deloc să sfor-sfor în pridvor. Când să cutreier pădurea, ograda, greierii vin de aiurea şi-ncep sfada. Şi nu mai pot să mai mor de ţârâitul lor.

Nimeni nu-mi vine într-ajutor şi d dor de florile-aceste, eu mă retrag din poveste binişor şi vă spun: Somn uşor!…

23 sepotembrie 2008


PANERAŞUL CU VISE

Am un paneraş cu vise narcise pe care le împart în fiecare noapte, cum împărţea bunicuţa castanele coapte. Într-un vis văd un arbore uriaş-uriaş, în a cărui scorbură îşi află sălaş întreg neamul de animale. El se numeşte arborele Sequoia, după voia unui trib de indieni din Sierra Nevada, cărora nu le place sfada cu americanii şi nici banii. Ei au învăţat chiar şi scrisul în limba indiană şi-şi văd liniştiţi de treabă, căutându-şi hrana şi fumând pipa păcii. Suntem în California unde acest arbore este numit şi mamaut sau gigant, fiindcă ramurile lui încovoiate amintesc de colţii de mamut-elefant, străbunicul celui de azi. Iată şi-un baobab, pe care africanii îl mai numesc şi nabab, din pricina maimuţelor care se dau huţa pe crengile lui.

Păşesc în alt vis unde gărgăriţa Saveta merge cu tetracicleta pe margareta culeasă-n ajun. Un căpcăun negru ca un ceaun, umblă încolo şi-ncoace fiindcă nu are cu cine să se joace. Este doar ştiut, căpcăunul e ocolit şi de nimeni nu se face iubit. El e cam plângăcios şi ursuz şi locuieşte pe ringul amenajat special pentru meciul amical cu flamingul.

Pasărea aceasta subţire-n picioare, habar n-are că trebuie să se bată-n pumni cu un reprezentant al neamului de căpcăuni. Şi nici n-ar putea să-şi pună mănuşi de pugilist pe aripile-i portocalii. Flamingul e un artist. Şi ca toţi artiştii, întotdeauna e trist.

Doi cocoşi aşteaptă cofe de moşi, prepeliţa se suie în prepeleac, găina cerne făina să-şi facă turte de leac.

Un cocor zboară cu capu-n nori; unui dromader îi cresc două cocoaşe-n spinare şi de-aia nu iese primul la concursul de alergare.

Coţofana se ocupă cu furtişaguri mărunte, şi-şi zbârleşte penele-n frunte ca să arate mai bine.

În fine, în visul meu apare şi primăvara încălţată-n condurii de rouă şi în rochiţa cea nouă cu o trenă străvezie din aripi de libelulă. Ea presară-n câmp lumina, iar apoi, prin livezi trecând agale, se ascunde în petale, să-ntâlnească-n ele albina. Apoi, ea desferecă izvoare c-o baghetă fermecată, cât clipeşti trezind la viaţă, universul de verdeaţă. Şi copacii dau în floare, dând bineţe din petale.

Cărăbuşu-i cărăuş şi tot cară pe-un urcuş, lemne multe pentru iarnă.

Pot să vă împrumut şi vouă un vis, dar cum v-am mai zis, e bine să vă căutaţi visele fiecare pe unde puteţi, altfel nu veţi şti mai nimic. Eu pot să vă ajut doar un pic.


DOR DE DUCĂ

Şi-acum, s-o pornim în goană, hai, ca haiducii lui Şapte Cai. Şapte cai logocai care te pot duce în rai. Cu şapte stele logostele în frunte, ţintaţi de parc-ar fi fraţi. Cai ce poartă numai prinţi în spinare şi scapără foc la picioare. Care nu numai că nu au grai grăurean, dar nechează din zori până-n amiază. Au cozile împletite dintr-o mie de fire, să poftească cineva să se mire. Care, dragii de ei, din copite scot numai scântei. Ca nişte lei-paralei, zboară pe coamele vântului, cu mult deasupra pământului. Zboară ca o sfârlează fără fofează. Şi-n toate graiurile nechează şi pe toate plaiurile galopează. În galop, trop-trop, pe lângă plop, pe lângă stejar, mâncând jar.

Pe un asemenea năzdrăvan armăsar, să plutim în văzduh ca pe un lac de cleştar, biciuiţi cu har. Împroşcaţi cu stele să mai uităm de rele. Pudraţi cu polen pentru ten. O herghelie de cai neînşăuaţi, proaspăt spălaţi şi ţesălaţi.

Să ne plouă cu rouă-n mărgăritare din cap până-n picioare. Soarele să ne mângâie din creştet până-n călcâie. Să fim acoperiţi cu pudră de lună nouă, să nu ne mai ningă şi plouă. Peste plete să ningă doar cu margarete.

Peste albe pestelci cu corniţe de melci.

Cu Pegasu-n frunte, să ne facem luntre şi punte şi să ne pierdem în amănunte.

O herghelie de telegari condusă de un grup de ştrengari. Să ne luăm în buzunare cât mai mjult aer de respirare. Ca pentru o sărbătoare.

Să ne împresoare ca o nălucă dorul de ducă.

Gata. Sfârşiţi hărmălaia. Că doar nu ne jucăm de-a puia-gaia. Şi nici de-a ielele, încălecaţi pe toate nuielele. Nici măcar de-a cocoarele, călare pe mătură precum vrăjitoarele.

Cât suntem noi de voinici, pocnim din bici să punem aripi caleştilor să ne ducă de-a dreptul în Ţara Poveştilor!


PUIUL DE CAIS

Venise pe lume dintr-un sâmbure mic de cais şi ca dintr-un vis se deşteptase anume, într-o dimineaţă cu cer limpede, clar.

Aşadar, cum dechisese ochii din frunzuliţele mici şi umezite de rouă, de parcă atunci ai fi zis că începuse să plouă. Se răsuci puţin cu faţa în sus, spre lumină, să se îmbete de zarea aceea senină. Tocmai atunci trecu pe acolo un cărăbuş, cu o desagă-n spinare, doldora de seminţe în floare.

-Ei, unde mergi aşa grăbit? întrebă lăstarul abia şoptit, fiindcă trebuie să vă spun că de firav ce era, nu avea nici putere să vorbească şi era de ajuns orice adiere de zefir să-l smulgă ca pe un fir-firişor de prea crud grâuşor.

-Sunt de rond, îi dădu răspunsul cam răguşit, cărăbuşul grăbit. Şi, în fond, nu ştiu cine eşti şi nici de unde ai apărut şi tu, aşa deodată aici în grădină, tocmai lângă tufele de sulfină, unde stau eu de pază să nu-mi fure vreo rază păianjenul brun şi să-şi ţeasă din ea pânză de casă.

-Cum adică? întrebă lăstărelul cel crud ca firul de iarbă. Cărăbuşul tuşi uşor în barbă, se căţără cât ai clipi pe o frunză de dud şi luându-şi avânt pe o scamă de vânt, ateriză drept pe o buturugă şi în limba lui cărăbuşească, începu să sporovăiască:

-Am treabă, nu mai prididesc cu rondurile peste grui, ca să nu mai pun la socoteală că am patru pui cărora trebuie să le aduc de mâncare, la fel ca oricare părinte vrednic. Ce mă tot ţii de vorbă că mi s-au uscat colacii în torbă?…

Şi zicând aşa, plecă mai departe lăsându-l pe puiul de cais puţin cam nedumerit. Dar iată că, nu după mult timp, s-a nimerit să se ivească în preajmă, un fluture galben cu multe buline care părea că zburdă, fugărindu-le pe albine.

-Aşteaptă! Vreau să vorbesc cu tine, strigă din răsputere micul lăstar, drept ca un paj sau ca un vlăstar de împărat, fiindcă între timp mai prinsese curaj şi avea deja calităţile unui copac adevărat.

-Ba, să mai creşti, i-a spus-o de la obraz nestatornicul fluture, crezând că-i face în necaz. De altfel, nu pot să-mi scutur pulberea de polen auriu pe frunzele tale pitice Şi-apoi, nici nu ştiu de ce gen eşti. Eu o iubesc pe floarea aceea cu lujer subţire al cărei mire voi fi curând, spuse dintr-o suflare, zburând apoi către floare.

Caisul nu mai contenea să-l admire, dar în acelaşi timp îşi rotea frunzuliţele de uimire. Cum adică, el se trezise singur-singurel, fără treabă, fără vreo rudă, prieteni, fraţi alăturaţi, să-l înveţe, să-i spună, măcar un cuvânt, măcar o minciună?

Înălţă căpuşorul şi privi mirat în jur. Prin aerul pur jucau sârbe şi hore fel de fel de gâzuliţe multicolore, albe, verzi, galbene, cenuşii… Tuşi de emoţie când o gărgăriţă cu rochie roşie, plină de buline negre poposi ostenită în vârful tulpinii tocmai în bătaia luminii, unde răsărea somnoroasă, o frunză de puf.

-Uf! Ce-am obosit, rosti gărgăriţa cu un comic năduf. Şi soarele cât dăgorăşte de tare, abia mai pot să stau pe picioare! Sau pe aripioare. Am să mă odihnesc puţin. Dar ia stai niţel! De unde-ai răsărit aşa frumuşel? Parcă ieri nu te-am văzut, vecine, printre sulcine, aici lângă casă. Hai, lasă sfiala şi spune-mi!…

Caisul se pierduse de-a binelea în noianul de vorbe gărgăriţeşti cu înţelesuri aproape necunoscute. Ar fi vrut să-şi mute privirile-n jos, dar îl incomoda grozav făptura aceasta grăsuţă care i se aşezase în vârf ca o pălărie de ciupercuţă.

-Ştii, eu m-am născut abia azi dimineaţă – şi un val de roşeaţă, adică de verdeaţă, i se răspândi în întreg trupuşorul. Deocamdată nu ştiu nimic şi m-apucă dorul de mama caisă şi de tata cais. Ca prin vis îmi aduc aminte de ei precum şi de ceilalţi fraţi ai mei. Ehei, ce mulţi eram în castronul de lut, care de care mai limbut. Se lăuda c-o s-ajungă cu crengile lui să împungă cerul şi norii, când se vor naşte iar zorii. Şi cum stam strâns lipiţi unul de altul, un sâmbure a făcut saltul de pe masă, jos pe podea. Credea c-aşa-i va fi mai uşor să iasă în curte şi ţup! acolo-n grădină, lângă tufele de sulfină.

Nu mai ştiu dacă şi ceilaţi l-au urmat fiindcă tocmai atunci, unui băiat din casă îi venise pofta să mănânce un sâmbure dulce la miez. Mi se părea că visez când îşi introduse mâna-n castronul de lut. Ce hărmălaie a început, cum ne mai înghesuiam toţi, mai potoleşte-i dacă poţi! Până la urmă, ce credeţi, m-a nimerit chiar pe mine. Îmi tremura dulce şi coaja cea tare de asemenea grea încercare.

Băiatul pe care-l chema Jan, mă strivea în pumn ca-ntr-un cleşte şi cât a zice „peşte!”, apucă un ciocan de coadă, mă aşeză pe o piatră netedă şi vru să mă lovească în cap. Ca să scap, mi-am făcut speriat avânt şi într-un cuvânt, am aterizat pe pământ printre straturile proaspăt săpate. Tocmai atunci începuse să plouă şi stropii mi-au făcut bine. În fine am reuşit cu chiu cu vai să fug de la moarte. Dar necazul era altul: fraţii mei erau acum departe. Şi cine ştie ce soartă or să împartă? M-am trezit singur singurel, un biet copăcel care abia la anul va face flori şi va dărui rod.

Şi spunând aceastea, lăstărelul se frânse-n tulpină şi plânse, cu frunzuliţele strânse.

Gâzele din preajmă care ascultaseră cu trompiţele-n aer povestea, parcă trasă din caier îi ziseră care mai de care:

-Nu plânge, tu eşti prietenul omului şi totdeauna el te va apăra de nevoi.

-Mai rău de noi că, din nebăgare de seamă, oricine ne poate ucide, strigă alta. Şi-apoi tu vei avea mulţi ani de trăit de acum înainte, pe când noi suntem efemeride.

-Adică trăim o zi, două, sau în cel mai fericit caz – nouă, adăugă încă una cu întristare. Suntem mici făpturi ale lui Dumnezeu şi mereu trebuie să ne apărăm de ceva: ba de o gâză mai mare, cu poftă de mâncare, ba de-o şopârlă din iarba de peste gârlă, ba de-o broscuţă flămândă care stă la pândă. Şi în plus noi nu dăm nici măcar poame, ca să ţină omului de foame. Noi nu dăm nimic, zburăm şi atâta tot. Viaţa noastră-i un continuu zbor. Cezi că-i uşor? Ce să facem? Nu avem nici o vină că nu prindem ca tine rădăcină.

Lăstăraşul asculta ca vrăjit. Nici nu şi-ar fi închipuit că există pe lume o mulţime de gâzuliţe îmbrăcate-n costume atât de diverse, unele colorate intens, altele şters. Grădina era atât de plină de vieţuitoare care trăiau sub acelaşi soare, fiecare la umbră sau în lumină, orânduite după aceeaşi lege divină. Cu mintea lui tânără, socoti că nu fusese uşor pentru Atotputernicul Creator să zămislească atâtea specii de vieţuitoare sub soare, care mai de care. Se bucură dintr-o dată că nu-i singur pe lume şi i se păru că anume fusese creat în acest mod ca să împartă omului rod.

O rază de lumină anume îl atinse pe căpşorul lui de copil, îl prinse apoi de frunze cu fire nevăzute şi-l înălţă către soare pe drumuri dinainte ştiute. Copăcelul mai crescu aproape câteva şchioape, ajungând tufele de sulfină. Cu mica lui rădăcină se prinse bine-n pământ şi aşteptă plin de curaj să înfrunte prima pală de vânt.

Şi, asemena lui, copile, şi tu ai fost creat, dintr-un sâmbure fermecat, duă rânduiala cea dreaptă a firii, să dăruieşti la rândul tău roadele sfinţeniei şi ale iubirii.


Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: