-,,Poveşti cu tâlc”

FIICA MEA, BUCURIA

Într-o zi, am primit ceva care a făcut să se nască în sufletul meu o floare rară: o bucurie.

Am ajuns acasă cu sufletul înfrigurat, nerăbdător şi, lăsând la o parte anumite treburi, m-am scăldat în această bucurie, am gustat-o pe îndelete, m-am jucat cu ea, am alintat-o, am mângâiat-o, am aruncat-o din braţe şi am prins-o ca pe copiii cei mici. Am strâns-o la piept şi am lipit-o de inimă. Îmi ţinea de cald, de frig, de foame şi de sete. Îmi ţinea de lumină. Îmi ţinea de urât.

Aşa s-au scurs câteva zile în care mi-am mestecat bucuria, bucătură cu bucătură, înghiţind-o încet, cu grijă să nu se termine. Câteva zile în care sufletul meu a surâs, a fost fericit, s-a încălzit la flacăra ei. Nici foame nu mi se mai făcea, nici sete, nici somn, nici lene.

Iar când îmi aduceam aminte că e noapte târziu, un jind usturător îmi cuprindea inima, voiam să ajung mai degrabă zorii de zi, ca să-mi regăsesc comoara alcătuită din bucăţi zidite precum cărămizile prinse-n mortar. O bucurie alcătuită din cuvinte. Din cuvinte şi lacrimi. Din surâsuri înlăcrimate, o beţie fără să fi atins anafură cu buzele. O dogoare urcând din piept spre obraji, ţâşnindu-mi din ochi, o dată cu lacrimile de recunoştinţă.

Dar la un moment dat mi-am zis :

„Nu e drept să mă înfrupt singură din această bucurie. Ce-ar fi să împărtăşesc cu cineva această bucurie sfântă ţâşnind ca un izvor fermecat într-un deşert cu nisip arzător şi cu cenuşă?”

Dar, cu cine să mă bucur, căci nu aveam pe nimeni aproape? Şi am pus mâna pe telefoane, pe scrisori, pe apeluri încoace şi-ncolo.

-Vrei să te bucuri cu mine?

-Aş vrea, dar nu pot…

-Vino să ne bucurăm împreună…

-Nu pot, n-am timp, n-am chef de bucurie, n-am bani, nu pot să mă bucur…

Aşa sunau răspunsurile.

-Cine vrea să se bucure, să poftească la mine să-i dau bucurie, am mai făcut un apel disperat, în cele din urmă.

-Fugi de-acolo cu bucuria ta, de bucurie ne arde nouă?

Acestea au fost în mare parte răspunsurile celor cărora voiam să le împart bucuria mea, cel mai de preţ lucru de până atunci.

Şi totuşi, bucuria mă apăsa tot mai mult  pe piept şi pe umeri, pe pleoape, pe buze, mă obseda. Nu mă gândeam decât la dânsa. Nu mai puteam s-o duc singură. Se lăsase prea greu pe sufletul meu şi se cerea împărtăşită.

-Ah, de-aş găsi măcar un suflet deschis, să primească prinosul meu de bucurie!

Dar toţi aveau foarte multe treburi urgente la serviciu, la şcoală, la o distracţie cu prietenii, acasă, la film, la plimbare, în toate locurile cu putinţă.

Bucuria mea risca să rămână neîmpărţită. Şi aşa, privind la ea, parcă se împuţinase, pălise, parcă se vestejise puţin, nici măcar nu mai era întreagă, avea un colţ sfărâmat. Devenise o povară. Îmi atârna pe umeri şi se făcea din ce în ce mai grea, mai apăsătoare, uneori îmi aluneca de pe umeri, se rostogolea şi eu trebuia s-o culeg şi s-o aşez din nou la locul ei.

Am încercat s-o ignor, să uit de ea un timp, s-o astup cu o învelitoare groasă, să o ascund sub pat, în dulap, în cămară.

Degeaba. Parcă era un făcut. Mă pândea. Stătea cu ochii pe mine. Şi când nu eram o clipă atentă, îmi sărea, ca o pisică-n spinare, apoi jos, se mângâia de picioarele mele, se prelingea pe trup, mă învăluia, devenea iar strălucitoare, neatinsă, din ce în ce mai provocatoare.

„Unde s-o azvârl? – m-am gândit exasperată. Cum să scap de ea, căci mă sufocă. Şi nu-i nimeni alături cu care s-o împart, s-o trăiesc, s-o consum. Nimeni nu are nevoie de o bucurie? De ce s-o mai am dacă nu pot s-o împart cu cineva?”

Îmi venea s-o sugrum, s-o nimicesc, s-o calc în picioare. Se insinuase atât de abil în mine, în trup, în viscere, în suflet, în minte, în inimă, eram doldora de ea, mi se aciuase ca un prunc care dădea mereu cu picioruşele incerte în pântecul vieţii. Îi simţeam pulsaţiile intime, inima bătând laolaltă cu a mea. Mă ameţea aşa de tare încât nu mai puteam merge pe stradă cu bucuria mea înăuntru.

Am vrut să uit de ea. Şi atunci am ascuns-o. Dar ea creştea în mine.

„Măcar de-aş putea s-o nasc” – mi-am spus şi în clipa aceea au început durerile facerii.

Ţipam, plângeam, mă zbăteam, clătinam capul, trupul mi se zgâlţâia în convulsii.

„Cel puţin aşa voi putea să o lepăd şi mă voi simţi mai uşurată”, mi-am zis, ceva mai liniştită. Dar oare ce se va întâmpla atunci? Voi uita de ea definitiv? Îmi va fi iarăşi dragă?

S-a născut în dureri aprige într-o dimineaţă, o dată cu aurora. Era nou-nouţă. Era frumoasă şi roză. Era mică dar creştea iar, văzând cu ochii, se rotunjea, era vioaie, zglobie, dădea din mâini şi din  picioare.

„Toată lumea o va admira acum, mi-am spus, după ce s-au mai potolit durerile facerii. Vor veni la ea şi se vor uimi de frumuseţea, gingăşia şi sănătatea ei.”

Dara n-a venit nici de această dată nimeni să vadă nou-născuta. Am aşteptat o săptămână, o lună, un an. Bucuria mea creştea singură. Se juca în pătuţ, gângurea, surâdea, începuse să cunoască lucrurile din jur. Îşi ajungea sieşi.

Şi eu eram fericită. Am realizat că aveam un copil, o bucurie. Bucuria era copilul meu şi nu mai voiam să o împart cu nimeni. Voi trăi pentru ea, o voi apăra cu preţul vieţii mele, voi lupta pe baricade şi voi învinge.

Era însăşi raţiunea vieţii mele. Voi birui această nepăsare, această indiferenţă, această imensă lehamite.

Între timp bucuria crescuse, era domnişoară. Voia să se plimbe singură, în voie, pe malul lacului, la şosea, prin pădure. Învăţase trilul de păsări, freamătul frunzelor, vuietul valurilor, adierea de vânt în câmpie.

Voia să se dezlipească de mine şi să devină independentă, liberă, să trăiască pe propriile sale picioare.

Iar eu nu mai voiam s-o înstrăinez, nu voiam s-o scap din ochi, mă încăpăţânam s-o apăr, s-o protejez de privirile rele, căci mă învăţasem cu ea, ea era totul pentru mine.

Într-o zi mi-a zis :

-Plec de la tine să-mi caut norocul. Poate altundeva îmi voi găsi perechea şi voi fi fericită.

Mi-am luat rămas bun de la ea cu lacrimi şi îmbrăţişări. Mi-a mulţumit cuviincios că-i dădusem viaţă, că o crescusem  aşa frumos şi că fusesem alături de ea şi, fluturându-mi o batistă prin faţa ochilor, şi-a luat rămas bun şi a plecat de la mine.

O caut de atunci neîncetat, pretutindeni. Şi parcă-mi clipoceşte-n auz râsul ei zglobiu, de făptură vioaie.

Într-o zi mi s-a părut că o văd în surâsul unui copil; altă dată a trecut chiar pe lângă mine în strălucirea din ochii unei perechi îndrăgostite.

Într-o seară am zărit-o-n tramvai lângă un proaspăt tătic, căruia i se născuse o fată.

Ştiu că n-am pierdut-o definitiv. Ea a trecut prin mine, ducându-se-n sus, mai departe, în alţii, care aveau nevoie de ea, în cei singuri, în cei care nu mai cred în nimic, în bolnavi şi săraci, în cei părăsiţi de speranţă.

Se strecoară tiptil în sufletul lor, ca o rază de soare, ca o adiere de vânt, ca o plăpândă lumină de candelă, ca un surâs, pe un obraz palid de fată…

**************************************


O COMOARĂ NEPREŢUITĂ

Era odată un om care avea o comoară. Nici mare, nici mică, dar foarte preţioasă. O avea de când se născuse, copilărise cu ea şi o purtase cu grijă, de mic, toată viaţa. Comoara crescuse, cum s-ar spune, o dată cu el. Se dezvoltase frumos şi ajunsese neasemuit de gingaşă. Oriunde se ducea, omul o lua cu sine. Nici noaptea nu se despărţea de comoara lui, protejând-o, învelind-o, îngrijindu-se de ea cu multă atenţie, ca un părinte faţă de odrasla sa preaiubită, pentru că o iubea din toată inima şi trăia numai pentru dânsa.

Şi, de câte ori se mutase în alt oraş cu serviciul, bineînţeles că prima grijă era, să-şi transporte comoara, s-o aibă cât mai aproape, sub ochi, sub pieptar, lipită de inima sa.

Astfel, comoara înmulţindu-se, devenise uriaşă şi de la o vreme, omului îi venea foarte greu s-o mai care cu dânsul, căci îmbătrânise şi se simţea cam nevolnic. Dar nici n-o lăsa părăsită în ruptul capului, căci rămăsese singura lui avere, după ce pierduse totul în viaţă : şi casă şi familie şi serviciu şi prieteni şi rude.

Atâta mângâiere avea şi el când comoara se dezvăluia în faţa ochilor săi, în toată splendoarea. Omul îşi făgăduise în tinereţe să nu se despartă de ea niciodată.

De la un timp, omului îi veni o idee : „Ce-ar fi să mai dau puţin din ea, poate mi-o fi mai uşor, decât s-o duc singur?”

Zis şi făcut. Într-o zi de sărbătoare se duse omul cu comoara la un târg unde se vindeau fel de fel de minunăţii, de nu-ţi venea să crezi ochilor.

O aşeză el pe o tarabă şi-şi aştepta clienţii, îmbiindu-i cu preţioasa comoară.

Târgoveţii, fiecare cu treburile şi necazurile lor, treceau grăbiţi cu saci în spinare, cu baloturi cu paie la subsiori, cu desagi uriaşe în mâini, şi nu- luară în seamă comoara care strălucea pe tarabă luminând totul în jur, deşi era o zi tare mohorâtă. Dar, fie că omul nu ştia să-şi vândă marfa, fie că nu era una din acelea care să te tragă de mânecă, ci, mai curând, era o comoară tainică, misterioasă, la prima vedere nu valora chiar nimic, ci, numai o dată dezvăluită, strălucea mai aprins decât toate pietrele preţioase adunate la un loc, omul aştepta de o jumătate de zi în zadar şi nimeni nu-i aruncase nici măcar o privire.

Se vede că această comoară era numai pentru cine avea ochi de privit, fireşte. Pentru că, una e să priveşti, alta e să vezi şi altceva să te uiţi cu luare aminte.

Însă, oamenii, de obicei, nu au vreme pentru descoperit comori ascunse. Ei vor numai ceea ce le suceşte minţile şi le aprinde simţurile. Unii care se învârteau fără nici o treabă pe acolo, din neatenţie sau chiar din rea voinţă, o călcară-n picioare, chiar încercând s-o murdărească. Alţii îl înghiontiră pe stăpânul comorii, spunându-i să plece de acolo, căci le încurcă treburile şi locul.

Omul se necăji pentru că rămăsese cu comoara plocon şi nimeni nu voia s-o compere, dar mai apoi, chibzuind, îşi spuse că aşa îi fusese dat lui, să-şi poarte comoara ascunsă, nebăgată de nimeni în seamă.

Întâlni pe drumul de întoarcere mai mulţi cunoscuţi care şi ei se îndreptau spre târg, unii să cumpere, alţii să vândă, alţii, doar să se afle în treabă.

Îi îmbie la comoară, dar pas! Oamenii nici măcar nu voiau s-o privească şi chiar refuzau să-l mai asculte, întorcându-i spatele.

Se făcuse noapte deja şi omul tot mai căuta cumpărători sau chiar oameni binevoitori cărora ar fi putut să le încredinţeze comoara ca să aibă grijă de ea, pentru când el nu va mai fi în stare, cu alte cuvinte, să le-o împărtăşească, să-i înveţe cum  s-o privească şi cum s-o facă să se dezvăluie în faţa lor în toată splendoarea.

Dar nici măcar pe degeaba nu reuşi s-o dea omul nostru. Acum ar fi plătit el pe cineva care să devină stăpânul comorii şi s-o îngrijească la fel de bine, căci omului i se rupea inima de durere că nu mai era în stare s-o gospodărească.

Nimănui, dar nimănui în lumea aceasta nu-i păsa de preţioasa comoară. Nimeni n-o voia, nici măcar cu de-a sila plecau grăbiţi şi învârtoşaţi la inimă, astupându-şi ochii şi urechile.

Omul o împachetă cu grijă, oftând şi plecă stingher, pe un drum, în noapte. Merse ce merse şi, după un timp îi răsări în cale o bisericuţă.

„Am să intru puţin să mă încălzesc şi poate voi găsi un suflet binevoitor să mă primească pe mine şi comoara mea nepreţuită”, gândi omul.

Ajuns la uşa din lemn masiv a bisericii, o împinse puţin şi se strecură înăuntru, unde ardeau câteva candele slabe.

Se îndreptă pe vârfuri ca să nu tulbure liniştea icoanelor, până la unul din altare, deasupra căruia trona o cruce de lemn şlefuit, cu  Cristos răstignit.

Omul îngenunche şi plânse, spunându-şi necazul. Se rugă astfel :

-Doamne, nimeni nu vrea darul acesta al meu. Şi am trudit la el toată viaţa, l-am îmbogăţit, l-am preţuit mai mult decât orice. Toţi mă refuză. Am venit aici, la Tine. Ia Tu, primeşte această comoară, căci Tu vei şti ce să faci cu ea, mie nu-mi mai trebuie.

Şi o aşeză la piciorul crucii de lemn, printre alte podoabe, între două candele.

Deodată auzi o voce tainică :

„Dă-mi mie acea comoară. Îmi trebuie! Puţini oameni au comori asemenea ţie. Şi ei nu înţeleg asta. Încredinţeaz-o mâinilor mele şi voi şti eu ce să fac cu ea.”

Omul tresări, apoi răsuflă uşurat şi o depuse acolo.

Se mai rugă un timp, apoi, cu sufletul ca un fulg, părăsi lăcaşul.

Mergea încotro îl purtau picioarele obosite. Nici nu privea bine pe unde calcă pentru că demult se făcuse noapte afară şi-n inima sa, acum rămasă pustie, fără comoară.

Un singur gând îl mai anima pe pribeag. Poate, cineva, într-o zi, o va găsi, la picioarele crucii şi o va duce cu el mai departe.

Rătăcind aşa pe cărări neştiute, în noapte, nici nu observă  că o umbră fugară se ţinea după dânsul. Omul nu  era din fire fricos, dar grăbi pasul.

Din urmă, un străin ca şi el, se apropie de dânsul şi-i glăsui :

-Frate,  vreau să-ţi destăinui ceva, căci nu am pe nimeni altcineva să-i vorbesc. Astă seară eram în grea cumpănă. Un necaz grozav se abătuse asupra familiei mele. Nevasta m-a trimis de îndată la biserică să mă rog şi să cer mângâiere la Domnul. Ajuns acolo, am găsit lângă cruce o comoară. Era tocmai ce-mi trebuia, căci aveam mare nevoie de dânsa, ca să pot ieşi din impas. Dintro dată s-au limpezit toate apele şi mintea mi s-a luminat. Dumnezeu îmi trimisese, chiar în astă noapte, ceva mai de preţ decât aurul : o sfântă învăţătură. O pildă amară de sfinţenie şi de dăruire sufletească. Şi am înţeles că toate comorile lumii nu valorează nimic pe lângă comoara ascunsă discret a sufletului. Mă duc repede să o împărtăşesc şi familiei mele. Te las cu bine şi îţi doresc să ai parte şi dumneata de asemenea dar, care nu ţi se dă, decât o dată în viaţă…

Şi  străinul se făcu nevăzut, ca şi când n-ar fi trecut pe acolo niciodată…

Abia atunci omul nostru înţelese : dăruindu-şi comoara, dobândise ceva cu mult mai de preţ. Vă las pe voi să aflaţi ce…

*******************

Cezarina ADAMESCU


%d blogeri au apreciat asta: