CEZARINA ADAMESCU:,,GRIGORE VIERU ÎN PATRIA LIMBII SALE PĂMÂNTEŞTI ŞI CEREŞTI”

GRIGORE VIERU ÎN PATRIA LIMBII SALE PĂMÂNTEŞTI ŞI CEREŞTI

GRIGORE VIERU,Aceştia suntem noi  así somos Nous sommes ainsi This Is How We Are, Antologie şi traduceri în spaniolă, franceză și engleză de Paul Abucean. Prefaţă de Nicolae Băciuţ, Editura Nico, 2010

Aceştia suntem noi. Asi somos. Nous sommes ainsi. This is how we are – astfel ni se prezintă în patru limbi Grigore Vieru, triplat de strălucita traducere în spaniolă, franceză şi engleză a lui Paul Abucean – înrăit traducător din limba lui Cervantes şi a unchiului Will a celor mai reprezentative nume ale liricii universale.

Cartea cu acest titlu este o antologie prefaţată sumar de Nicolae Băciuţ şi structurată, deloc aleatoriu, în aşa fel încât să ne ofere un portret VIU al poetului român Grigore Vieru.

Aşa cum subliniază Nicolae Băciuţ în Fiinţa poetului, care ţine loc de prefaţă,”Grigore Vieru s-a născut poet şi a nemurit poet. În fiinţa lui a curs poezia, o poezie când blajină, când răscolitoare, dar niciodată indiferentă, neutră, detaşată de ceea ce se petrece în jurul ei. (…)Opera lui pare mai prezentă acum, în reverberaţia tragicei dispariţii a poetului. Vocea poeziei sale e vibrantă, ecoul ei e preluat de alte voci care stau de veghe la întregirea limbii române în graniţa ei de pământ.

Poezia lui Grigore Vieru e în circulaţie. Fără paşaport, dar cu acte de identitate certe. Ea circulă şi caută să fie înţeleasă şi în alte limbi.

O întâlnire fericită, graţie poetului Eugen Axinte, a făcut posibilă această antologie, în care Paul Abucean a tradus fără să trădeze poezia lui Grigore Vieru. Selecţia îi aparţine traducătorului, iar titlul mi-l asum, deşi ar fi fost şi alte tentaţii.

Poezia lui Grigore Vieru trebuie citită, oricât de mult ar fi citată în fragmente ale ei. Oricât de memorabile ar fi acestea.

Grigore Vieru trebuie (re)descoperit mereu, în patria limbii sale, cât şi în patria sentimentelor fundamentale ale fiinţei.

Pentru că, oricât de naţională, poezia lui Grigore Vieru îşi găseşte oriunde loc ca să ne facă înţeleşi, aşa cum suntem, fiindcă „aceştia suntem noi”.

Şi, într-adevăr, cartea începe cu un remarcabil autoportret, de tip: Formular, care reuşeşte să schiţeze în câteva linii şi tuşe, destul de pregnant, chipul blând al celui care n-ar fi frânt nici măcar trestia, într-atât de luminos şi de senin se înfăţişa ochilor noştri sufleteşti. Pentru că, doar cu ochi sufleteşti, fără prihană, fără pete ori scame, îl poţi vedea cu adevărat pe cel care, de o vreme s-a ascuns de privirile noastre lacome şi indiscrete, de cuvintele noastre gâlcevitoare şi de  primejdia uitării la care suntem supuşi cu toţii.

Pe cel care spunea despre sine: „Sunt iarbă./ Nu pot fi mai mult”, ăe acesta ni-l prezintă antologia de faţă graţie cărturarilor români mai sus amintiţi.

În căutarea acelui fir delicat şi destul de fragil de iarbă care cutează să străpungă pământul îngheţat şi să încolţească în miriştea inimii, pornim, răsfoind acest miraculos volum, oferit de aceşti oameni care l-au iubit într-atât încât îi traduc opera şi scriu despre el ca despre fratele geamăn de care nu se pot despărţi, fără a smulge ceva din carnea lor şi a rămâne astfel, neîntregi.

Salutară iniţiativa Editurii Nico, pentru această splendidă  ofertă lirică, iată, în patru limbi, pentru că, demult Grigore Vieru nu mai este al nostru, al românilor, nici al basarabenilor, el este un poet universal care acum, străbate spaţiile şi constelaţiile, oprindu-se la locul lui preferat, în Constelaţia Lyrei, loc pregătit cu minuţie încă de pe când iarba respira acelaşi aer cu noi, mijind vertical spre cerul, al tuturora.

Şi iată ce splendid reuşeşte să-şi creioneze personalitatea cel care considera că nu poate fi mai mult decât un fir de iarbă. Dar fără acest fir, nu s-ar produce fotosinteza, nu s-ar naşte Lumina, n-ar zumzăi gâzele, n-ar avea cu ce se hrăni făpturile pământului lăsate de Dumnezeu. Şi el se lasă devorat şi rumegat de foamea  celor mai blânde vieţuitoare, anonim ca un spic de grâu care ne hrăneşte.

Formular / -Numele şi prenumele?  / -Eu.  // -Anul de naştere? / -Cel mai tînăr an, /  cînd se iubeau  / părinţii mei. // -Originea? / -Ar şi semăn  / Dealul acela din prelungirea / codrilor. / Ştiu toate doinele. // -Profesiunea? / -Ostenesc în ocna cuvintelor. // -Părinţii? /-Am numai mamă. // -Numele mamei? / -Mama.  / -Ocupaţia ei? /  -Aşteaptă. // -Ai fost supus / Judecăţii vreodată? / -Am stat nişte ani închis / În sine. // -Rubedenii peste hotare ai? / -Da. Pe tata. Îngropat. / În pămînt străin. Anul 1945”.

Marii folozofi, creatori de concepte şi şcoli, ar trebui să ia aminte la acest poem în care este cuprinsă filosofía lumii. Filosofía şi destinul omului  care  un doreşte putere, averi, succes, bani şi glorie pământeană, ci aspiră la bunurile cereşti promise. Cel care, din prea multă simplitate şi măreţie a smereniei, nu se numeşte pe sine decât cu pronumele : eu. Eu, adică, oricare dintre noi, care facem parte din acea categorie antropologică avansată care şi-a uitat sorgintea divină şi rădăcinile ancestrale. Iată că el îşi declină originea ţărănească devenită blazon şi emblemă încrustată direct pe inimă: “-Ar şi semăn  / Dealul acela din prelungirea / codrilor.” Care dintre noi mai spune astazi cu hotărâre că provine de la coarnele plugului? Care-şi afirmă cu admirabilă demnitate dragostea de plai natal, când toţi fug cât mai departe de locul de unde fiinţa lor a survenit în lumină? Iată, Grigore Vieru  care ară şi seamănă “Dealul din prelungirea codrilor” – un s-a sfiit s-o facă, nici în clipa în care a fost ales cu înalte onoruri, Membru al Academiei Române.

Iar prin afirmaţia: “Ştiu toate doinele” – el îşi defineşte  dragostea pentru datină, tradiţie, folclor, arta nemuritoare transmisă din gură în gură,  cântecul plâns al strămoşilor, doina, balada cea tânguită de haiduci, de eroi populari,  de viteji ori  de ţăranii simpli care îşi alinau dorul cu aceste nestemate folclorice.

Poetul îşi afirmă aici şi Crezul artistic: “Ostenesc în ocna cuvintelor”, prin aceasta mărturisind şi înalta responsabilitate morală pe care el şi-o asumă pentru fiecare cuvânt scris ori rostit şi care este destinat  să dăinuie.

Este recunoscută iubirea şi pietatea aproape religioasă pe care Grigore Vieru i-a păstrat-o Mamei, pe care el o aşeza alături de conceptul de Patrie, acestea două fiind coordonatele cele mai înalte ale personalităţii sale. Iar faptul că numele mamei este  întotdeauna: “Mama” demonstrează cu prisosinţă rolul ei în viaţa poetului. Dincolo de orice alte metafore, oricât de strălucite ar fi ele, numele “Mama” – rămâne cel mai sfânt. Aşteptatea a fost întotdeauna apanajul femeii, îndeosebi al Mamei. Ea veşnic aşteaptă pe cineva: fie bărbatul plecat la oaste, la război, la muncă, la câmp, la pădure, fie feciorii de la învăţătură ori de la rosturile lor, fie nepoţii să-i treacă pragul, Mama este sinonimă cu Aşteptarea, ca o statuie a solitudinii, cu lacrima stând abia între gene, gata să se prelingă, să se reverse blând pe şanţurile obrazului,  când vine cu adevărat cel aşteptat.

Jertfa tatălui căzut pentru Patrie nu se poate să nu-l însemneze pe viaţă pe fiu, şi faptul că în închisoarea de afară, el stă “închis/ În sine” – dovedeşte acest lucru.

Dacă n-ar mai fi scris nici o poezie, Grigore Vieru ar fi intrat în  istoria literaturii cu acest poem, care este un Breviar al vieţii sale, un breviar filozofic al omului, o prescurtare a paradigmei  poetice.

Şi după ce s-a autodefinit în felul acesta, nu se putea să nu-şi  descrie şi locul numit de el: Acasă. El o face  cu frenezie şi când rosteşte cuvântul magic, îi răsar în minte, principalele coordonate ale locului sfânt denumit generic: Acasă. E vorba, un numai de areal, dar şi de Acasa sufletească, locul de unde nu există smulgere. Locul unde, “Dacă nu eşti alb de ninsoare, / Eşti alb de duminică.” Aici, toate-l recunosc  şi-l salută, ori îi răspund la salutul de regăsire şi comuniune ancestrală cu oamenii şi cu lucrurile, deopotrivă:  şi aşa cum spunea şi Bacovia: “aicea toate-mi sunt Sfinte”: “Mă uit în fîntînă / Ca în istorie, / Strig şi-mi răspunde, / Vîntul suflă curat / Dinspre munţi, / Te poţi vedea în el / Ca-n oglindă.”

E adevărat că poetul poate scrie pe orice, chiar şi pe boltă, chiar şi pe valuri, chiar şi pe frunze, chiar şi pe  “mirosul magic de brad” care-l răzbeşte. Şi desigur, primul gând al omului când revine acasă este: Mama: “Mama / Este trecutul meu cald, / Ziua de mîne a mea, / Viitorul meu strălucit”.

Se întâmplă doar  în acest loc miraculos numit Acasă următorul fenomen: “Dacă o piatră în zid / E clintită din loc / Cel care trece pe drum  / O reaşează temeinic  / Ca în propria îngrăditură./ Trandafirii / Sunt roşii de dragoste”            – şi acest lucru demonstrează cu prisosinţă, un numai etnogeneza dar şi continuitatea, şi legătura tainică, mistică ce se creează între om şi locul de baştină, legătură care nu va putea fi ruptă, nici în clipa din urmă, când el doreşte să revină Acasă. Acasa e un bun comun de care se îngrijeşte fiecare ca de propria grădină, ca de propria persoană. Şi tot aici, omul e apărat de calamităţi şi de toate relele. “Aici omul prin ploaie / Trece descoperit  / Ca într-un ritual, / Iar melcul / Din palma copilului / Preţuieşte mai mult /  Decît tot argintul lumii. //  Faguri de miere  / Întinde tăriei / Floarea-soarelui sfîntă, / Iar lanul de grîu / Fără margini sclipeşte / Ca o zi fericită şi-aleasă / Din viaţa unui poet.”

Aura sfântă a plaiului, cum foarte plastic s-a exprimat un poet contemporan, se aşează pe chipurile oamenilor şi ei se recunosc de departe după acest halou de pe fruntea fiecăruia. Iar ciocârlia “cântă farmecul vieţii” atât de dulce şi  clar încât  “De firul de aur  / Al viersului ei  / Atîrnă pămîntul întreg.”

Gestul simplu de a întinde mâna după un măr, capătă semnificaţie de ritual sacru. “Îmi văd umbra pe ierbi, / Mă pot pe dînsa culca / Convins pe deplin / Că-i umbra mea proprie / Iarba îmi linge pe spate / Sarea cămăşii.

Aici până şi sudoarea e sfântă şi odorează aerul, iar farmecul serilor de acasă umplu văzduhul cu miresme celeste: “E seară  / Cerul creşte vibrînd, / Mărit de cîntecul greierilor. / Stele pe cer, / Necunoscînd pribegia, popasul, / Calea-şi urmează / Tăiată în cercuri de aur”

E o dinamică evidentă în versurile poetului, care merge până la punctul crescendo în care  poetul îşi recunoaşte Patria ca fiind starea de Acasă  unde toul este mai “al său”: “Ferestrele casei / Deschise-n univers. / Pereţii albi / Ca miezul de nucă proaspăt, / Ca nişte steaguri de pace. / Mama îşi răcoreşte palmele / Alipite de faţa lor. //  Fierbinte mi-e sîngele  / De năzuinţă, de iubire. / Acasă / Patria mai liniştită este. / Şi mai a mea. “ (Acasă).

De remarcat faptul că  această Acasă a sufletului poeticesc are “ferestrele / deschise-n univers” şi, cu cât sunt pereţii casei mai albi, cu atât e sângele  mai fierbinte “de năzuinţă, de iubire”. Iar fiinţa Patriei care  “mai liniştită este./ Şi mai a mea “ – devine la Grigore Vieru în felul acesta, o Patrie Universală, o Patrie Cosmică, unde au loc şi   îngeri şi oameni, deopotrivă, fiindcă e nelimitată şi veşnică.

Dimensiunea spirituală, credinţa moştenită de la mamă e păstrată precum icoana, în suflet. Mama e totdeauna mijlocitor între copil şi Dumnezeu, ea se prosternă şi îşi închină copilul la icoana Mântuitorului sau a Maicii Sfinte, ştiind că în felul acesta va fi ocrotit de primejdii. Credinţa nestrămutată a Mamei insuflă sentimente pioase şi fiului şi îl face să dobândească deprinderi creştine, după modelul de acasă: Mama mea viaţa-ntreagă,/Stînd la masă, ea şi eu, /  Se aşază între mine /  Şi  Preabunul Dumnezeu. //Oh, şi crede-aşa într-însul, / Că-n albastru văzul ei / Chipul lui de pe icoană /  Se străvede sub scîntei. // Şi eu ţin atît la mama, / Că nicicînd nu îndrăznesc / Dumnezeul din privire /  Să mă vâr să-l mâzgălesc.”

Grigore Vieru a fost un numai un poet cântăreţ al plaiului natal şi al chipului blând al mamei, el a fost şi un militant pentru cauza neamului, pentru Limba Română, pentru alfabetul latin, pentru  cultura românească şi pentru tot ce ţinea de spiritul  naţiei. Se ştie cât de mult a luptat pentru valorificarea tradiţiilor româneşti pentru  recunoaşterea drepturilor românilor basarabeni şi pentru Unirea  cu Patria Mumă.

Aceasta a recunoscut-o nu numai în scris, nu numai în nenumăratele articole, şi poezii, dar ori de câte ori a avut prilejul de a-şi manifesta convingerile. Şi nu de puţine ori a avut de îndurat pentru aceste idealuri. Se ştie că poetul e un tribun, un militant pentru cauza celor mulţi, el este Vocea care, de multe ori strigă şi propovăduieşte în deşert dar o face, adeseori cu preţul libertăţii şi poate, al vieţii sale.  Nu sunt cuvinte goale versurile patriotice prin care Grigore Vieru îşi manifesta dragostea de neam, de Patrie, de Limbă, de istorie, chiar dacă, din pricina aceasta era considerat de către unii, vetust, desuet.

El îşi afirmă aceste convingeri proprii în Poezia: Sunt:

„Sunt pomul cel cu mere roşii, / În vîrf se leagănă luceferi. / De trunchi se scarpină leproşii, / Hulind pe oamenii cei teferi. // Sunt floarea cea în chip de liră, / Născută într-o vreme crudă. / Căznitul suflet o admiră, / Beţivul peste ea se udă.//Sunt cartea cea cu pagini sfinte. / Pe faţă preoţi o sărută. / Pe spate scîrnave cuvinte / Înşiră golănimea brută. / Sunt o albină truditoare / „Fardată” cu polenul Lunii. / Mă ponegresc mereu laidacii / Rujaţi cu roşul Uniunii. / Sunt, poate, însuşi viitorul / Poporului cu chip de salce.  / Pe care-l mai învaţă chiorul / Pe unde şi-n ce fel să calce. // Sunt cel ce vrea să cînte-n Piaţă / A Libertăţii dulci prescură. / Pe spate cu-n baston de gumă, / Cu un căluş cazon în gură. // Sunt pata cea de sînge, zisă / Republica Moldovenească, / Ce-n loc să frigă ucigaşul / Încearcă veşnic să-i zîmbească. //Sunt dorul care zboară peste / Zăgaz şi apă înspumată. / Un fel de tristă libertate / Cu lacrimi mari încoronată. // Sunt Prutul singur şi istoric, / Ghimpată sîrmă îl răneşte. / Îl suge de-o vecie marea, / El de-o vecie izvorăşte. // Sunt doina, taina ei, pe care / Nu poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii, / Chiar dac-ar fi acoperită / Cu-o mie una de Siberii.”

Am citat integral această poezie pentru că e mai puţin cunoscută şi  ea exprimă pe deplin Crezul său, credinţa într-o lume frumoasă, dreaptă şi bună. Şi faptul că el se autodefineşte ca fiind “Sunt doina, taina ei, pe care/ Nu poţi s-o-năbuşi, nici s-o sperii, / Chiar dac-ar fi acoperită / Cu-o mie una de Siberii” – reflectă spiritul său liber, neîncorsetat, netemător, care spune lucrurilor pe nume, indiferent de consecinţe.

Acum, când s-a împlinit un an de la sângeroasele evenimente din aprilie 2009, de la Chişinău,  la numai câteva luni de la plecarea lui Grigore Vieru într-o lume mai bună, cuvintele sale devin premonitorii.

Şi poate nu în zadar, după acele evenimente  subsemnata i-a scris un poem memorial lui Grigore Vieru, intitulat “Strigare”, din care redau câteva fragmente pentru a  arăta că  Vocea lui este cât se poate de actuală în sintonie cu vocea multor români:

STRIGARE lui Grigore Vieru, in memoriam: Negre aurore, / Negre orizonturi, / Unde eşti, Grigore, / Şi  pe care fronturi / Ale Limbii noastre /Lupte porţi cu sârg? // Vino în Moldova, / Vino-n Ieşi, la târg, / Vino-n ţara mumă, / Vin’ că nu e glumă / Şi ne mor copiii. //Morţii şi cu viii / Vin să-şi ceară dreptul / Şi deschis li-i pieptul / Pentru vergi şi cuie. / Ei pe cruce suie, / Urcă la Hristos, / Drum bolovănos. //Vin să nemurească, / Să-i împărtăşească / Patima lumească, / Patima de sânge. / Doar Măicuţa plânge /Plânge pe fecior, / Cum pe un mior / Plânge ciobănaşul. / Pe pustiu – imaşul. // Maica e cernită, / Maica-i durerată / Că Moldova toată / Astăzi e-n răscoală. / Vin, Grigore, scoală, / Vino, te ridică, / Să ne scapi de lupii / Fără nici o frică / Fără Dumnezeu, / Vin’ că tare-i greu, / Greu e fără tine! // Ca fără lumine; / Verbu-a-ncremenit, / Cântecu-i pierit, / Sunetu-i  muţit, / Duhu-ncărunţit. / Palid e Cuvântul / Şi pustiu pământul. //

Vino, dar, Viere, /Adă vin şi miere, / Adă pâine coaptă, / Ţara te aşteaptă, / Să o cânţi din nou / Cântec cu ecou / Cântec miresmat / Pentru-ntregul nat. // Patria şi Mama / Ele ţi-au fost vama, / Văduve-amândouă / Cu obraji de rouă, / Cu obraji  de humă, / Vin’ Grigore, nu mă / Mai îndur s-aştept. // Dorul arde-n piept, / Dorul arde-n oase, /Doamne-al meu, Hristoase, / Doamne-al meu, Iisuse, / Vremile-s apuse, / Reci şi-ntunecate, / Vin’ iubite FRATE! //Vino pe-ndelete, / Treci de râul Letae, / Treci de Styx şi vamă / Vino-n Ţara-Mamă, /  Vino azi la fraţi / Că-s îndureraţi / Vino că sunt plânşi / Şi-n durere strânşi. // Îţi şoptesc pierdută, / Vino şi ne-ajută, / Şi stihia stinge, / Poate vom învinge! /18 MAI 2009  La patru luni de la plecare”.

La fel îşi exprimă Grigore Vieru şi Crezul artistic în poemul Ars Poetica:

„Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al lacrimii tale. // Vine moartea din urmă /  Cu spicele roşii în braţe / Ale sîngelui meu – / Ea care nimic niciodată / Nu înapoiază. // Şi toţi suntem luminaţi  / De-o bucurie neînţeleasă”.

Această “bucurie neînţeleasă” survine din sentimentul datoriei împlinite, din faptul că nu a abdicat de la lupta  pentru idealul naţiunii şi de la propria jertfă pe care o alătură cu smerenie Jertfei Supreme a Mântuitorului pentru răscumpărarea păcatelor omenirii.

O dovadă peremptorie că nu a abdicat de la  acest crez şi că nu s-a închinat în faţa puternicilor zilei, asemuiţi de poet cu “păunii”, este poemul: Fericire / Sunt fericit  /  Că n-am cîntat păunii.  / Cîntat-am mărul înflorit: / Cel ruşinîndu-se / De trupul gol al Lunii,  / Izvorul care reînvaţă / De unde vine, / Cînd s-a fost născut / Şi malul sfredelit / De ţipătul durut / Pe care-l dau lăstunii. // Sunt fericit / C-am plîns ori / M-am bătut în vatră / Cu hoarda  / Ploilor de piatră,   / C-am încălzit / Cu sîngele-mi rănit / Pămîntul / (Ori poate-mi încălzii / Mormîntul?!), // C-am fost o trestie  / Cu-ndurerată pleoapă  / În aer jumătate / Şi jumătate-n apă. // Sunt fericit / C-aud cum sună-n faţă, / Prea tainic şi integru, / Un cîntec drag, / Atît de cunoscut, // Şi că mă latră-n urmă / Cu cerul gurii negru / Prăpastia / Pe care zburător /O am trecut; // Că nu aurul eu număr, / Ci stelele din cer / Şi-n lacrima de lut – / Străbunii. // Erou nu sunt, / Măriri nu cer, /  Sunt fericit / Că n-am cîntat păunii.”

Admiraţia până la cult pentru Mihai Eminescu, modelul său  de gândire şi exprimare poetică, răzbate din poemul  Legămînt: (Lui Mihai Eminescu):

Ştiu: cîndva, la miez de noapte / Ori la răsărit de Soare,  / Stinge-mi-s-or ochii mie / Tot deasupra cărţii Sale. // Am s-ajung atunce, poate, / La mijlocul ei aproape. / Ci să nu închideţi cartea  / Ca pe recile-mi pleoape. // S-o lăsaţi aşa, deschisă, / Ca băiatul meu ori fata  / Să citească mai departe / Ce n-a dovedit nici tata. // Iar de n-au s-auză dînşii / Al străvechii slove bucium, / Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu toţi codrii ei în zbucium”.

Şi poate deloc întâmplătoare strania coincidenţă că Grigore Vieru, în noaptea fatidică de 16 ianuarie 2009, întorcându-se de la spectacolul omagial dedicat  lui Mihai Eminescu – a plecat către cel care i-a fost model, mentor, apă şi merinde pe timp de secetă şi foame spirituală. Astfel că, destinele lor s-au îngemănat  ca şi culorile curcubeului în acelaşi spectru, la distanţă de peste un secol, aşa cum spiritele lor erau îngemănate.

Plânsul, râsul, durerea şi bucuria, cântecul, dorul, chiar şi tăcerea nu se pot exprima decât în limba maternă, aşa spune Grigore Vieru în poezia: “În limba ta”: Iar cînd nu poţi / Nici plînge şi nici rîde, / Cînd nu poţi mîngîia  / Şi nici cînta, / Cu-al tău pămînt, / Cu cerul tău în faţă, / Tu taci atunce / Tot în limba ta”.

Un poem tulburător este şi “Scrisoare din Basarabia” în care poetul îşi exprimă dorul pentru fraţii români de peste Prut.

Dar cea mai răscolitoare poezie, mi se pare a fi cea în care Grigore Vieru dialoghează cu moartea şi-i acordă clemenţă şi îndulgenţă pentru că ea un are mamă şi copii. Este atâta înţelegere a rostului vieţii şi al morţii aici încât un poţi să un te cutremuri în faţa aceptor adevăruri, mai înalte decât ale filozofilor lumii din toate timpurile, exprimate în cuvinte foarte simple şi la fel de fireşti, aşa cum curge sângele-n vene: “Nu am, moarte, cu tine nimic: / Nu am, moarte, cu tine nimic, /  Eu  nici măcar nu te urăsc / Cum te blestemă unii, vreau să zic,  /  La fel cum lumina pîrăsc.  // Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi  / De-ai avea mamă şi-ar muri, /  Ce-ai face tu şi cum ar fi  /  De-ai avea copii şi-ar muri?! //  Nu am, moarte, cu tine nimic, /  Eu nici măcar nu te urăsc. / Vei fi mare tu, eu voi fi mic,  /  Dar  numai din propria-mi viaţă trăiesc. //   Nu frică, nu teamă, /  Milă de tine mi-i, /  Că  n-ai avut niciodată mamă, / Că   n-ai avut niciodată copii”.

Suflet credincios, Grigore Vieru  recunoştea în  viaţă aceste minuni: Creatorul şi Muzica, de fapt una decurgând din Unul şi Acelaşi:  (***) Există doua minuni – / Atît! / Atotziditorul şi Muzica. / O, daca Poezia înseamnă / Un presupus mister, / Muzica e chiar / Misterul însuşi!”

Şi faptul că el a recunoscut că Arta te apropie de Dumnezeu,că ea vine chiar de la Dumnezeu şi a aşezat-o la rang de “minune” – ne dă speranţa că el a înţeles pe deplin semnificaţia artei adevărate care un poate  fi decât  generatoare de Frumos, Adevăr şi Bine.

Încă din copilărie Grigore Vieru a simţit acut  pedeapsa cruntă a segregaţiunii de fraţii săi români şi acest fapt l-a reflectat foarte bine în întreaga sa operă. Una din durerile naţiunii a fost şi aceasta, poate cea mai mare, că un putea să comunice direct cu  fraţii săi de dincolo de Prut, de aceea, la maturitate mărturisea că singurul lui vis era să treacă Prutul.

Poemul De-ai curge tu, Prutule,  oglindeşte acest dureros adevăr: “De-ai curge tu, Prutule,  / De-ai curge pe Nistru, / Să nu mă mai desparţi / De fraţii mei! // De-ai curge tu, Prutule, / De-ai curge pe Mureş, / Ca liber să pot asculta / Cîntecul nostru, / Cîntecul neamului meu! // De-ai curge tu, Prutule, / De-ai curge pe Olt, / Să nu mai fiu întrebat / Ce caut eu / Ce caut în Ţara Mea!”

Aceleaşi sentimente le exprimă şi în poemul: “Cîntec basarabean:  Este o nebunie să încerci / Să dai la o parte Cerul / Ca să vezi pe Dumnezeu – / Dumnezeu este chiar Cerul. // Este o nebunie să încerci / Să dai la o parte Limba Romînă / Ca să vezi pe Eminescu – / Eminescu este chiar Limba Romînă. // Este o nebunie să încerci / Să dai la o parte Prutul / Ca să ajungi mai repede-n Ţară – / Ţara este chiar Prutul. // Este o nebunie să încerci / Să dai la o parte pe Cărturar / Ca să vezi viitorul – / El este chiar ziua de mîne, / Viitorul venind.”

Cât adevăr exprimă aceste versuri! E ca şi când i-ai interdice unui copil să-şi strige mama.

Şi în sfârşit, poemul emblematic care dă şi titlul antologiei exprimă onestitatea şi demnitatea neamului românesc în ansamblul lui:

Aceştia suntem noi: Aceştia suntem noi : / Buni cît se cuvine  / În  mijlocul răului. / Răi – niciodată./Se miră noaptea / Că a clocit sub ea / Întuneric/ Dar au ieşit/ Pui de lumină.”

În întreg ansamblul ei, opera lirică a lui Grigore Vieru reprezintă  un reper devenit sacru, un model de dăruire pentru Patrie, pentru Neam, pentru Limba Română, pentru Poezie şi pentru tot ce e curat şi frumos.

În încheiere, traducătorul, distinsul poet Paul Abucean care face să strălucească mărgăritarele româneşti în toate colţurile zării, are despre Grigore Vieru cuvinte neasmuit de calde:  “Ce îl particularizează însă în mod categoric pe el în această asociere este faptul că, spre diferenţă de o  probabilă majoritate  a poeţilor, suferinţa lui Vieru nu are cause  personale, individuale, ci  este  expresia unei drame colective,  anume situaţia unei comunităţi întregi de oameni de a deveni proscrişi în propria lor ţară – pe pămînturile de care ţara se leapădă şi pe care le declară străine.   Această dramă el o trăieşte zi cu zi, noapte cu noapte, în toate fibrele fiinţei sale.  Puţine sunt poemele vierene unde să nu fie  sezisabilă trauma individului marcat, direct ori indirect,  nu numai de cele petrecute la Ialta, acum 65 de ani, dar şi de evenimente „politice” mult mai recente.  Dacă sunt necesare – ori inevitabile – clasificările, Vieru nu poate fi categorisit altcum decît poetul care,   prin  asumare voluntară şi definitivă, devine  vocea  durerii neamului, poetul  tragediei naţionale  a poporului romîn.

Poetul Vieru, omul Vieru, patriotul şi iubitorul de neam Vieru, a fost pe baricadele reîntregirii mutilatei fiinţe naţionale pînă în ultima zi a vieţii sale. Modul însuşi cum ne-a părăsit – într-un suspect accident de trafic, venind de la o comemorare în memoria nu  altuia decît Eminescu însuşi, cel pe care  cu extremă generozitate pentru limba noastră îl egala cu ea (vezi „Cîntec basarabean”, în cuprinsul acestui volum) – e simptomatic.”

Paul Abucean – un român care luptă pentru cauza românismului, pentru afirmarea acesteia şi pentru ca scriitorii şi poeţii de aceeaşi naţie cu el să fie repuşi pe aceeaşi treaptă pe scena lumii.  Bănăţean, din localitatea Lugoş, absolvent al Facultăţii de Filologie, specialitatea franceză şi engleză, este astăzi un neobosit traducător din opera clasicilor şi contemoranilor români dar  nu  numai atât, ne face daruri traducând operele marilor corifei ai liricii universale.

Pentru Antologia  „Aceştia suntem noi” – tradusă în trei limbi de circulaţie universală, românii  ar trebui să-i fie cât se poate de recunoscători, acum, aici şi  pretutindeni, în toate timpurile pentru că ne-a îmbogăţit şi i-a îmbogăţit şi pe românii trăitori în alte colţuri ale lumii, ori pe aceia care nu-i cunosc încă opera lui Grigore Vieru, cu aceste nestemate lirice de o simplitate şi profunzime care amintesc de lirica panseistică.

Cu regretul sincer că nu pot exprima o judecată de valoare în privinţa traducerilor, dar convinsă fiind că sunt de o acurateţe şi limpiditate deosebite, îi mulţumesc traducătorului şi prefaţatorului acestui volum de referinţă asupra liricii lui Grigore Vieru.

CEZARINA ADAMESCU,

9 APRILIE 2010

Izvorul Tămăduirii



%d blogeri au apreciat asta: