CEZARINA ADAMESCU:,,O MAMĂ CU ZECE COPII – AUTOARE DE VERSURI”

O MAMĂ CU ZECE COPII – AUTOARE DE VERSURI

CÂNTEC DE LEAGĂN ETERN, PE HARPE DE ÎNGERI

PETRUŢA ŞERBAN, „Viorile inimii. Arhivă pentru viitor”, poezii, Editura SINTEZE, Galaţi, 2007

Există oameni care nu au nimic spectaculos pe dinafară. Există spirite care, anevoie ies la suprafaţă.

Dar când ies, descoperi în ele o floare de colţ neasemuită, catifelată, care parcă te mângâie.

Un astfel de suflet este şi cel al Petruţei Şerban-Cercel, o femeie care a învăţat din propria filozofie a vieţii, cum să preţuiască un om, un prieten, un cuvânt, un sentiment, spunând că noi suntem doar depozitarii acestor comori, dar adevăratul trezorier este Dumnezeu.

Universul liric al acestei abia înfiripate autoare vizează sfera domesticului, a relaţiilor dintre părinţi şi copii,  deschis uneori către domeniul trecutului, al amintirilor, al nostalgiei şi romantismului care şi-au pus amprenta definitiv pe sufletul său.

În jurul modelului genomic, al familiei, gravitează simţămintele poetei, revărsate direct şi aproape stingher, din albia prea plină a râului

Vieţii.

Aflată la o vârstă matură, ea şi-a păstrat ingenue speranţele, visele, inima, sufletul, nădejdea în Dumnezeu, toate aspiraţiile, împlinirile şi mai ales, neîmplinirile.

Discursul său liric este simplu, firav, ca însăşi făptura poetei, fără complicaţii şi întortocheli lingvistice, genuin, uneori frust, nu lipsit de un oarecare didacticism, îndreptăţit însă, pentru că a născut, crescut, educat, zece prunci, ajunşi astăzi oameni în toată firea.

Maternitatea ei prodigioasă şi-a revărsat apele limpezi pe terenul arid uneori, vreme de peste trei decenii. A semănat, plivit, a copilit, a prăşit şi a înălţat tulpiniţele, pe rând şi deodată, le-a absorbit parfumurile, le-a numărat roadele. Acum e vremea culesului, a strânsului-râsului-plânsului, în potire de chihlimbar, pentru cămările viitorului.

Privindu-şi azi copiii, care cu toţii, au întrecut-o în înălţime, se întreabă timid, cât din fiinţa lor mai este doar a ei, şi cât a devenit a altor persoane.

Conştiinţă lucidă, în pofida sentimentalismului, uneori exagerat, ea ştie că toţi, la un moment dat, se vor desprinde. Separare nu întotdeauna uşoară, dar şi păsările, după ce-şi învaţă puii să zboare, îi îndepărtează de cuib, să se desfăşoare liber, să se descurce în înalturi.

Se zice că o femeie, odată ce a născut, este mamă până la ultima ei suflare. Acest simţământ matern nu piere niciodată, se amplifică, se diminuează, după împrejurări, dar nu se şterge. E ca o amprentă lăsată în adâncul de carne, în adâncul de fiinţă. Şi se mai spune că o femeie care naşte, trăieşte atâtea vieţi câte a dat naştere. Aşadar, Petruţa Şerban-Cercel are unsprezece vieţi pentru o singură moarte. Cum să se mai teamă de moarte când la ea, viaţa triumfează, învinge?

Şi oricât de departe s-ar afla un copil, dorul de mamă, tot îl ajunge, îl cotropeşte. Din meseria de mamă, glumea cineva, nu se iese la pensie. Ba, dimpotrivă, aş zice eu, cu vârsta, simţământul matern reînvie, se amplifică, se accentuează, capătă noi valenţe, răsfrânte în nepoţi, strănepoţi, de-a lungul veacurilor…

Despre poemele sale, înscrise pe viorile inimii, pe coardele sensibile ale sufletului, scăldate în laptele dulce matern, de asemenea, se poate spune că sunt aidoma ierbii dimineaţa, pe rouă. Umezite de lacrimile şi grijile care o podidesc şi acum, viguroase, mustoase, gata de a fi îngurgitate de făpturile cerului, ale pământului, ale apelor. Ele sunt ca o mană, nutrind păsăretul, fauna şi pot fi, bine asortate, gustate şi de oameni de orişice vârstă pentru că ţin de saţiu.

Într-un album închipuit al speranţei, ea şi-a adunat filele răzleţite

Le-a ordonat cu migală, cu aceeaşi îngrijorare cu care îşi aduna pruncii-mprejur, la sân, ori pe lângă poale.

Ea şi-a transformat durerea, după propria mărturisire, după ce-a şlefuit-o ca pe o marmură, într-o pasăre albă, gata de zbor spre Înalt, cu cioculeţele deschise să primească aerul sacru al dimineţii.

Ea a învăţat să cânte un cântec de leagăn etern, pe harpe de îngeri. Cu sunete abia auzite. Abia ciupite cu degetele invizibile ale zefirului.

Aceste poeme sunt mici candele de licurici, într-o noapte adâncă. Sunt viori de cuvânt care cântă pe strune de vânt.

Ele au ceva inefabil, ca şi cântecul ciocârliei. Nu pot fi descrise, ci doar trăite, asumate.

Din cuibul de iubire din care s-au ivit, ele se îndreaptă spre nemărginire. Ele sunt de fapt, poezia vieţii, cu toate surprizele ei, fericite ori triste.

Să ne aşezăm cuviincios şi să le parcurgem, aşa cum ai parcurge un drum spre propria fiinţă, ori, spre blânda şi neînserata Lumină.

Cezarina ADAMESCU

Galaţi, 8 MARTIE 2010

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: