■ Grigore Vieru:,,Cinstindu-i pe inaintaşi”

LEGĂMÂNT

Lui Mihai Eminescu

Ştiu: cândva la miez de noapte,

Ori la răsărit de Soare,

Stinge-mi-s-ar ochii mie

Tot deasupra cărţii Sale.

Am s-ajung atunce, poate,

La mijlocul ei aproape.

Ci să nu închideţi cartea

Ca pe recele-mi pleoape.

S-o lăsaţi aşa deschisă,

Ca biatul meu ori fata

Să citească mai departe

Ce n-a dovedit nici tata.

Iar de n-au s-auză dânşii

Al străvechei slove bucium,

Aşezaţi-mi-o ca pernă

Cu toţi codrii ei de zbucium.

TURDOR ARGHEZI

Omul

viaţa întreagă

îşi caută propriul mormânt.

Unii nu şi-l găsesc nicicând.

Bunăoară,

Poetul Tudor Arghezi.

El cincizeci de ani aproape

întreabă când munţii, când iezii,

când doinele, când nişte ape,

când pe Ion, când pe Ioana,

când ceaţa, când icoana.

Dar toţi şi toate

îl îndreaptă în cu totul

altă parte,

departe, tare departe.

Toţi şi toate

fug pe furiş înaintea dumisale

pentru ca atunci când poetul

va întreba iar

pe cineva în cale

tot un munte să întrebe,

tot o doină, tot icoană,

tot pe iezi, tot pe-o Ioană.

Ssst! Bătrânul

s-a culcat pe-o clipă

fiindcă-l doare o aripă.

Întoarceţi încet

frunzele psalmilor săi

şi ţineţi cumva

munţii de acolo care se clatină,

să nu atingă cu vârful

clopotul greu al amiezii.

Somn bun,

somn bun, mărite Arghezi.

ACEASTĂ RAMURĂ

Lui Nichita Stănescu

Mai mult, frumoaso,

Ce-aţi putea să-ţi cer –

Ce-mi dărui tu puţin e?!

O, dacă-s pasăre,

Sub cer

Suflarea ta mă ţine!

Iar părul tău înrourat

Ca busuiocul

Sfinţeşte aerul de sus

În care-mi strig norocul.

Ca frunzele din cer

Cobor

Genele tale, sfânto,

Sărutând pasărea în zbor

Şi locul unde cântă.

Valuri – dealuri, glasul tău

Pururi vântul mi-l aduce

Şi-mi presur rana cu pământ:

Cu-a tale urme dulce.

ASCULTÂND PE ENESCU

Totuşi, dincolo, ah,

De izvor şi de măr,

De floarea-soarelui,

Vecia este săracă.

Se uită soarele în

Ai răsăritei ochi

Până când prind a clipi

Negri şi mari.

Pe line coline

Fuge amurgul,

Cu o ramură-n gură

De măr înflorit.

Iar steaua din cer

De izvor s-a lipit,

De lacrima lui.

Ah, apă-vioară!

BRÂNCUŞI

Masă de piatră.

Scaune goale de piatră.

Aşteaptă

Întoarcerea din bătălii

A vitejilor voievozi.

La ceas de taină

Ei vor veni

Să-şi odihnească braţul

De piatră,

Fruntea grea ca de piatră

Şi să-şi vadă

Ce-i de făcut mai departe.

O, e o tăcere

Atât de afundă

Că se aud Carpaţii spre seară

Cum, aplecându-se, aştern umbra

Pe masă,

Curată şi răcoroasă.

MAIAKOVSKI

Invidiez totuşi

pe-acei

care slovele-adună

şi pot să le-nşire

cu dibăcie

pe firul verde de iarbă.

Dar mie,

ehei,

mie

să-mi daţi o furtună

în care

ca diavolii

cuvintele mele

să fiarbă.

Mie

un fulger să-mi daţi

de care

să-mi agăţ pălăria

atunci când

cu pumnii întărâtaţi

îmi scriu

pe cer

poezia.

Şi-un tunet-detunet

nebun

pe care în loc de punct

aş putea să-l pun.

Pe urmă

să-mi daţi şi o ploaie.

Dar să cadă pieziş.

Aşa, ca ostaşii-n războaie.

CRINULE

Se face flaut

orice os ce doare”.

HORIA ZILIERU

Vai mie, nu doar

sufletul mă doare.

Acum şi trupul,

oasele mă dor.

Vai mie, dragoste,

cui i-o fi dor

de rana mea,

zburdând rătăcitoare

din spic în spic,

din ram în ram

cui oare?!

Prin valul

întunericului ud

un glas înmiresmat

de crin aud:

„Se face flaut

orice os mă doare”.

SUS

Lui Vasile Leviţchi

În munţii cu brazi

Alb răsărit.

Orice necaz

M-a părăsit.

Am văzut veşnicia –

Era singură.

Tăcută

Ca laptele mamei.

MAI SUNT

Pentru Laurenţiu Fulga

Mai sunt în seara cea de aur…

Şi-ascult pe malul de nisip

Cum lin, ca stelele pe munte,

Îmi curge liniştea pe chip;

Cum iese raza din găoace

Ciocnind al stelei limpezi ou,

Şi cum se-acoperă mut apa

De roua unui cântec nou;

Cum cineva în aer, tainic,

La buze duce marea blând,

Cântând din ea ca dintr-o frunză,

De dor tăriile umplând.

DE DOR

Lui Constantin Chiriţă

Există un munte sfânt

Cu semnul credinţei pe creastă,

O mare poiană la poale.

O casă cu cireşe de foc.

Un suflet ce mă adastă.

Există un limpede loc.

De ce nu sunt vânt?!

De ce nu sunt pasăre oare?!

De ce sunt numai cuvânt

Cu paşi tipăriţi

În zăpada de sare

Căzută pe inima noastră?

UMBRA DE AUR

Lui Ştefan Augustin Doinaş

Vatră

Lumina îmi este

(Şi noaptea la fel).

Ah, razele dalbe-ale ei

Care-ndulcesc

Chipu-mi de salcie aspră

Şi încălzesc

Piatra pe care se lasă mama

Trudită!

Şi suflarea ei aurie de sus

Dezmorţind

Degeratele ramurii degete!

Ah, lama cuţitului ei

Cu-ale cărei tăiş

Bucăţesc pâinea pe masă,

Cioplesc dulcele doinelor lemn!

Eu nu îngrădesc lumina,

Ci întunericul:

Taina mea.

Poţi intra, îţi îngădui.

În limpedea lumină ce-o am.

Dar nu şi în liniştea nopţii,

Lin legănându-se

Ca o trestie tristă.

ACEASTĂ PÂINE

Distinsului cărturar Mihai Cimpoi

Această pâine rotundă

Creşte pe apă

Ca floarea de lotus

Pe apa sudorii noastre.

Această pâine albă

Desface-se dulce

Ca floarea de lotus

Sub caldul sărut al luminii.

Această pâine cinstită

Se-nchide

Ca floarea de lotus

Sub ochi scorburos, hrăpăreţ.

LUCIAN BLAGA

Numele-acest

are ceva în el

care sună nespus de frumos –

E ca şi cum

boabele copiilor

semănându-le de Anul Nou

s-ar lovi de trupul unei viori.

Numele-acest

are ceva nespus de limpede-n el –

e ca şi cum

te-ai uita la o stea

prin altă stea.

Numele-acest

are în el ceva ameţitor de adânc –

e ca şi cum te-ai uita

în oglinda unei fântâni

prin altă fântână.

Numele-acest

e ca streaşina casei noastre

pe fiecare literă a lui

rândunica îşi poate clădi

cuiburi de lut:

Lucian Blaga.

FEMEIA, TEIUL

Lui Mihai Eminescu

Sub un tei ce înfloreşte

Ea, frumoasă, se opreşte.

„Bună seara, fete două,

Cu ochi miresmaţi de rouă!”

„Bună seara! Dar sunt una!”

Printre genele femeii,

Răsărea pe cer şi Luna.

De sub tei ce înfloreşte

Ea, frumoasă, se porneşte.

„Rămâneţi cu bine, doi

Tei cu tremurate foi!”

„O, drum bun! Nu-s unul oare?!”

Printre foi ca printre lacrimi

Răsărea şi sfântul Soare.

MI-E DOR

Am văzut un cuvânt

ce se scria singur”.

GHEORGHE TOMOZEI

Mi-e dor

De un cuvânt

Pe care nu l-a rostit

Nimeni,

Pe care nu l-a visat

Nimeni.

Cu el să închid

Gura veche şi lăudăroasă

A trandafirului.

UNDE FUGIM DE-ACASĂ?

Lui Marin Sorescu

Dar este un timp

Când nu măi pot înţelege

Cu oamenii mari.

Atunci

În copil mă preschimb.

Jucându-mă

Mă ascund

După o rază de soare,

După genele mele

Lăsate peste doi sâmburi

Umezi-amari,

După un spic, după o fragă,

După un iepure ce aleargă,

În ochii ariciului,

În felinarul licuriciului,

În umbra vreunei albine.

E tare fericit cine mai are pe-aproape

Şi-un munte,

După el

Te poţi mai lesne ascunde:

Te piteşti după un sloi de aur,

După un brad, după un taur,

După un cântec străvechi de voinici

Şi strigi mereu:

Aici-aici!

Şi tot aşa mutându-te prin toate

Cotloanele muntelui

Până ajungi sus

Pe crestele sale

Unde te-a şi găsit

Un răsărit

Ori un asfinţit de soare.

COPIII ŞI ARTISTUL

Lui Ion Popescu Gopo

Tot mai mic

Devine omul zilei

Şi tot mai mare

Omuleţul imaginaţiei

Fiecare artist

Are ieşire la mare

Prin lacrimă.

Copiii zădără câinii,

Poeţii – moartea.

(Selecţie din volumul antologic GRIGORE VIERU, Rădăcina de foc Poeme Confesiuni, Cuvânt înainte de Ioan Alexandru;Postfaţă de Victor Crăciun; Ediţie ilustrată de Sabin Bălaşa; Selecţie şi îngrijire de ediţie: Arcadie Donos, Bucureşti, UNIVERS, 1988)

Anunțuri

%d blogeri au apreciat asta: